Poezia lui Ioan Mateiciuc se află pe un teren senzorial foarte alert, acolo unde te aștepți întotdeauna ca un spectacol grotesc să izbucnească. Dar care, în același timp, pare să te acopere într-un văl muzical subțire, neașteptat, ca o harpă într-un câmp de război. Un amestec interesant între potențialitatea carnagiului și fragilitate&tandrețe.

Toată cartea aceasta cred că ar putea fi considerată un monolog în versuri, frânturi care amestecă cotidianul cu imaginarul, unde senzațiile se amestecă și prind contur prin cuvinte; iar aceste exprimări sunt uneori destul de vii, schițe mici, dar șocante prin imaginile neașteptate pe care le creează. La sfârșitul lecturii, nu știi dacă experiența a fost una dură sau terapeutică; sau, din contră, dacă nu ai fost cumva prins într-o pâclă narcotică și n-ai zărit altceva decât momente scurte, dar vivide de realitate brută.

Poemul care încheie volumul este unul parcă atipic întreg demersului, marcat de o lucidiate imprevizibilă. Vocea devine ancorată într-o realitate constantă și pe care poți pune lesne degetul, ca o despărțire la final de drum sau o trrezire. Acel moment de rupere dintr-un vis complex după o noapte lungă; rămășițele căruia se văd într-un trup ostenit. Acel moment când deshizi ochii și te desprinzi, țiuitul din urechi dispare și știi exact unde te afli.

Mi-a plăcut. A fost foarte interesant de citit, iar ilustrațiile realizate de Ioniță Benea sunt absolut minunate. Se potrivesc perfect cu întreg conținutul și a fost o plăcere estetică lecturarea întregului volum. Ilustrațiile și versurile se combină foarte bine, își vorbesc la un nivel aproape intim, acolo unde parcurgerea paginilor devine într-adevăr o probă anchilopoetică (anchilozantă? tranchilizantă?).

A apărut în 2020 la Alexandria Publishing House și poate fi cumpărată de la librăriilealexandria.ro (văd că e doar 15 lei și cu autograf).