Vorbește-mi despre tata, Kyung-sook Shin

Kyung-sook Shin este prima și singura femeie care a luat premiul Man Asian Literature Prize în 2012 pentru cartea Te rog ai grijă de mama. Premiul respectiv nu mi-e foarte cunoscut, înțeleg că s-a dat între 2007 și 2012, dar mi se pare important de consemnat, poate și pentru că autoarea este supranumită în Occident „prima doamnă a literaturii coreene“. Vorbește-mi despre tata a fost prima mea întâlnire cu ea și am putut să înțeleg de ce este atât de apreciată sau de ce, de exemplu, cartea a fost un bestseller la Gaudeamus în 2023. Nu am citit și Te rog ai grijă de mama, dar îmi doresc s-o fac, mai ales acum după ce am citit și notițele autoarei la finalul cărții. Vorbește-mi despre tata a fost publicată în 2021 și a apărut la Humanitas Fiction în 2023 în traducerea din coreeană a Dianei Yüksel.

Vorbește-mi despre tata este un roman despre un tată, tatăl lui Heon, o scriitoare de succes care și-a pierdut fiica într-un accident. Tatăl ei s-a născut prin anul 1930 și „necesitatea” de a vorbi (chiar scrie) despre tatăl ei apare în momentul în care aceasta se întoarce în satul de baștină, J., pentru a-i ține companie tatălui ei cât mama sa era plecată în capitală la spital pentru niște investigații medicale. Narațiunea sare din prezent în trecut cu ușurință și nouă ni se dezvăluie treptat personajele și viețile lor, mai cu seamă existența și însemnătatea tatălui —e o carte de 330 de pagini în care ni se va dezvălui nu doar prezența unui „tată anonim”, așa cum vom înțelege la final intențiile autoarei, ci și o sumedenie de detalii istorice și culturale care au impactat, într-un fel sau altul, existența tatălui, a familiei, a copiilor săi. Tatăl era foarte preocupat de educația copiilor săi —acesta ținea ca toți cei 6 copii ai săi să meargă la școală și apoi la facultate, pentru a se asigura că vor avea un drum mult mai lin în viață decât a avut acesta. Toți frații săi mai mari muriseră în copilărie din cauza molimei, astfel încât tatăl său refuzase să-l mai trimită la școală și îl școlise acasă doar citindu-i dintr-un îndrumar chinezesc. Toate dorințele pe care le avusese pentru sine și nu le materializase, le proiectase asupra copiilor săi —dar nu într-un fel abuziv, ci mai degrabă cu anduranța și încăpățânarea unui țăran.

Mi-a plăcut foarte tare cartea asta, deși la început am fost oarecum sceptică. Nu mă prinsese într-o pasă prea bună și nu eram sigură că e cartea potrivită la momentul potrivit, deși adoram coperta și eram deja foarte curioasă s-o citesc. După primele pagini m-am prins c-o să ne înțelegem foarte bine. După ceva mai multe pagini a început să mi se strângă inima și să simt din când în când o emoție puternică pe care am recunoscut-o imediat. Ușor penibilă, așa cum se întâmplă în astfel de cazuri, de asemenea absolut inevitabilă și mi se pare la fel de important și real să vorbim și despre lucrurile astea. Citind cartea asta și aflând mai multe despre tatăl lui Heon, mi-am dat seama că acest tată e de fapt bunicul meu. Cei doi împart cam același an al nașterii și mai multe trăsături de personalitate decât mi s-ar părut posibil. Deși viețile lor au fost pe alocuri diferite, se întâlnesc aproape brutal de mult în anumite privințe. M-am întrebat: oare cum e posibil acest lucru? Poate e o chestie de generație? Dar cum ar putea fi, dat fiind că vorbim despre două culturi diferite, coreeană versus română. Chiar dacă probabil au fost similare în perioada aceea din anumite puncte de vedere (unul dintre ele, de ce nu, chiar foametea și dificultatea de a face bani într-un mediu rural sărac), totuși… cum poate semăna personajul ăsta atât de tare cu bunicul meu? Am dedus treptat ceea ce era firesc, anume că autoarea a reușit să creeze un personaj universal, foarte credibil și că documentarea îndelungă pe care a făcut-o pentru cartea asta i-a ieșit chiar mai mult decât s-ar crede. Pentru că, desigur, deși e oricum împânzită de detalii istorice și culturale (care țin adesea chiar și de tradițiile locului sau de mâncare specifică unei zone anume rurale din Coreea de Sud), totuși i-a ieșit și întreaga ființă a acestui tată.

Din cauza asta, mi-a venit să plâng de mai multe ori citind. Anduranța personajului, mândria și dragostea pentru copiii săi, adesea neexprimată verbal, cum le dădea bani în plin „pe sub mână”, relațiile diferite cu copiii săi în funcție de vârstele acestora, dar și dorința asta de a „pleca de acasă”, de a pleca în lume (pentru a face bani, în principiu), toate acestea le-am văzut și în bunicul meu. Pentru că mi-e adesea foarte dor de el, n-am avut ce să fac decât să citesc cu lacrimi în ochi și să-mi zic că Kyung-sook Shin a vorbit într-adevăr cu folos despre tată. În carte se trece adesea de la prezent la trecut prin amintiri, dar și prin niște scrisori schimbate între tată și fiul cel mare, aflăm și niște picanterii neprevăzute despre tinerețea tatălui, dar și cum îl văd copiii săi ajunși la maturitate. Cartea nu e lipsită desigur de diverse diferențe între generații și de această discrepanță între ceea ce am fi vrut să facem și ceea ce am făcut de fapt —mai ales din partea copiilor. Ai zice că tatăl e dintr-o bucată, poate și pentru că face parte dintr-o generație care nu mai există nu doar fizic, dar și în ceea ce privește comportamentul și gândirea. Ceilalți par mult mai complicați și, deși par să fi știut, așa cum știm toți la un moment dat, că ar fi bine să petreacp mai mult timp cu părinții lor sau să le facă pe plac în anumite situații, tot n-au făcut-o. Era firesc să apară astfel de mici detalii universale despre relațiile dintre părinți și copii, dar mi-a plăcut totuși foarte mult execuția și modul foarte fain în care am putut să facem cunoștință astfel cu mai multe personaje.

Citind, la final, notițele autoarei despre intenția cu această carte (Cuvântul autoarei din inima pandemiei COVID-19), m-am emoționat și mai tare. Se pare că, după ce a scris Te rog ai grijă de mama, a fost adesea întrebată când va scrie o carte și despre tata? Aceasta răspundea mereu că nu are de gând să scrie o carte despre tată. Și totuși, uite că asta a făcut în cele din urmă. Vorbește despre ideea de tată anonim și cum a vrut să portretizeze acest tip de tată care muncește din greu pentru familia sa și, deși are un dor de ducă destul de mare, se străduiește să obțină un viitor cât mai bun pentru copiii săi, atât cât îi este în putere, fără să se plângă sau să facă vreodată caz despre asta. Totodată, nefiind prea vorbăreț, așa cum sunt tații din tagma asta, el mai mult nu se vede, decât se vede. De aici necesitatea de a vorbi despre acest tată. Mi s-a părut interesant conceptul de „tată anonim”, dar mai ales mi s-a părut grozavă intenția autoarei și faptul că i-a ieșit așa de bine acest prototip de tată. Da, poate e o chestie de generație pentru că, deși culturile sunt diferite, atât tatăl scriitoarei Heon, cât și bunicul meu, erau plămădiți cam din același aluat. Și eu am fost fericită să pot citi o carte despre ei.

De fapt, cred că aș putea rupe în 3 experiența mea cu cartea aceasta:

• Prima ar fi una extrem de personală: faptul că tatăl lui Heon este, într-un fel sau altul, bunicul meu: l-am văzut și l-am simțit în cartea asta, iar acest lucru te poate și speria și fascina în același timp, dar în mod cert se creează o conexiune extraordinară între tine și lectură.

• A doua ar fi aceea că rezonez cu stilul autoarei și m-a prins foarte tare forța sa narativă, descrierile, modul în care a îmbinat ficțiunea cu realitatea istorică, culturală dar și conturarea foarte faină a personajelor.

• Și, cea de-a treia, posibilitatea de a pătrunde în cultura acestei țări despre care nu știu multe, dar și de a-i aprecia scriitoarele și scriitorii (îmi dau seama că n-am citit scriitori coreeni, doar scriitoare).

Ceea ce, mă rog, pot spune că deja făceam și am mai făcut și cu alte ocazii. Oportunitatea de a învăța mai multe despre spații și culturi necunoscute e întotdeauna binevenită. Și sunt sigură că există o grămadă de alte medii prin care poți face asta, inclusiv Wiki și Youtube, dar de mine cel mai bine se lipesc experiențele din lecturi.

Am mai citit și mi-a plăcut foarte mult Han Kang, o altă scriitoare coreană minuantă, am scris despre Vegetariana, dar și Human Acts (cred că Dezumanizare e tradusă în română) mi s-a părut foarte bună și cutremurătoare. Mi-a plăcut de asemenea mult, tot din colecția Raftul Denisei, Kim Jiyeong, Născută în 1982 de Cho Nam-Joo. Celelalte întâlniri ale mele cu cultura coreeană se rezumă la niște webtoons pe care le-am citit și niște Tik-Tok-uri pe care le-am văzut, dar care într-adevăr m-au ajutat să înțeleg niște particularități pe ici-colo de cultură și limbă (știam, de exemplu, de termenul „nuna”, pentru „soră mai mare” și alte chestii de genul ăsta, și știu ce e aia kimchi deși n-am mâncat în viața mea). Deci impactul nu a fost uriaș în raport cu diferența de cultură. Poate și pentru că am citit și cărți scrise de autori japonezi și există asemănări culturale destul de mari. Dacă ai citit Kim Jiyeong. Născută în 1982 și te întrebi dacă și aici se vede sexismul pregnant al societății coreene, atunci îți pot spune că nu e vorba despre același tip de carte. Totuși, dacă ești atent, vei observa aici doar niște mici lucruri. Nu este o carte care să se preocupe cu acest subiect și e mai greu de spus tocmai pentru că avem de-a face mult și cu spațiul rural unde sexismul este pregnant în majoritatea culturilor (cine face mâncare, de exemplu, cine are de copii, cine se duce la muncă). Nu asta e esența cărții și nici nu mi se pare că ar compune în vreun fel un mesaj sau vreo intenție ascunsă în direcția asta.

Am mai citit-o pe Yeonmi-Park cu cartea sa autobiografică despre fuga din Coreea de Nord, Drumul către libertate. Dar aici e deja altceva.

Și voi? Ce autori coreeni îmi recomandați?

Nu știu, poate v-ar plăcea și Aloners, un film regizat de Hong-sung Eun despre singurătate (cu ceva elemente supranaturale) și relația cu părinții, tot în societatea coreană, dar de data asta ultra contemporan pentru că privirea este asupra unei mileniale. Îl găsiți pe Mubi.