Soldații. Poveste din Ferentari, Adrian Schiop

by Ramona Boldizsarin recenziion Posted on

Nu am știut sigur dacă o să vă vorbesc despre cartea asta atât de controversată despre care am citit atât de multe lucruri. Sigur că eu eram foarte curioasă s-o citesc de ceva timp, o aveam în bibliotecă de câteva luni, dar abia acum i-a venit rândul (și, mai ales, pentru că vreau să citesc cartea nouă a lui Adrian Schiop și cum încă n-o am, am zis să trec mai întâi prin asta). N-am știut dacă o să vă scriu despre ea până în ultimul moment, dar când am dat ultima pagină deja mi-am dat seama că o să sar pe blog pentru ea.

De ce această reticență inițială? Pentru că sunt convinsă că e o carte care multora nu le va plăcea. E scrisă într-un anumit stil (nepretențios, mi-a plăcut mult), pentru că este destul de grafică, cu un limbaj vulgar (și, deci, foarte natural și credibil în contextul narațiunii), dar și pentru că are în prim plan o poveste despre relația dintre doi bărbați. Și nu oricum, unul fiind un fost pușcăriaș, altul un bărbat care-și face doctoratul pe manele și locuiește în Ferentari unde are loc mai toată acțiunea. Vizualizez ce am scris și nu pricep de ce plot-ul ăsta n-ar fi foarte interesant că pe mine m-a prins imediat.

Când am terminat-o, i-am dat stele gârlă fără să clipesc. Dar mărturisesc că am citit-o greu, mi-a luat multe zile pentru că citeam puțin și o lăsam pe raft. M-a încărcat foarte tare toată cartea și pentru mine a fost o lectură foarte heavy. Poate pentru că narațiunea aceasta la persoana I e atât de bună, credibilă, încât nu doar că te prinde, ci te și face să empatizezi foarte bine cu toată situația și să proiectezi stările prin care trece personajul -și, adesea, nu erau stări dintre cele mai frumoase și roz. Astfel încât, am tot amânat s-o termin. Dacă atunci când am citit Tata mă citește și după moarte (Mihail Vakulovski), de abia dacă mă puteam abține s-o las și mi-a luat 3 zile c-am avut multă treabă (nu au legătură, doar că mi-au plăcut mult ambele), cu Soldații am amânat conștient și pentru că nu puteam citi mult dintr-o tură. Același lucru cred că mi se întâmplă și cu The Discomfort of Evening (Marieke Lucas Rijneveld) pe care o citesc acum și care-mi place la nebunie, dar iar mă încarcă foarte mult. Iar acest lucru nu poate să-mi spună mie altceva decât că și Soldații e o carte foarte bună și foarte plină și ar trebui să-i dați o șansă; chiar dacă, sincer, n-o să găsiți nicio linie de dialog în cartea asta. Și dacă Saramago poate face asta și ne place, Adrian Schiop de ce n-ar putea?

Cartea asta vorbește despre sexualitate într-un mod foarte fin, chiar dacă e o carte rough cu exprimări pe șleau. Mi se pare însă că Adrian Schiop a reușit să sublinieze foarte fain toată această idee de reprimare sexuală, de masculinitate dorită și adesea mi se pare că tocmai aceste mici afirmări pe șleau oferă romanului o consistență excelentă. O atenție la fel de bună e oferită și celorlalte personaje care-s, de fapt, niște tipologii de oameni pe care i-am cunoscut și noi. Totul e foarte real în cartea asta și e imposibil să nu te gândești că, cel mai probabil, majoritatea personajelor au și fețe reale. Și chiar dacă nu ar avea corespondent direct, vor avea sigur după ce termini cartea. E foarte interesant și cam dureros să urmărești tot ceea ce dezvăluie naratorul, de la lucruri/fapte, la sentimente și dorințe.

Mi-a plăcut în mod special discuția despre sexualitate și deschiderea cu care a fost făcută. Vorbim aici de limbaj foarte grafic și fluența personajului narator oferă nu doar credibilitate, ci și posibilitatea unei inimi frânte. A cititorului, zic. Pentru că personajul nostru narator nu-i departe de a înțelege (prea) bine ce înseamnă singurătatea, pierderea amestecate cu dorință și un soi de responsabilitate (cu care joacă ping-pong și câteodată bila mai cade și pe jos).

Însă altceva voiam să vă spun. V-am vorbit despre What belongs to you de Garth Greenwell (am scris aici o recenzie mică) și acolo personajul-narator ne povestește despre relația lui cu un lucrător sexual. Ce face Adrian Schiop în romanul lui e foarte similar. În sensul în care și el vorbește despre sexualitate, despre dorință și despre cât de complicată poate fi o relație cu un bărbat care nu este neapărat “gay asumat” și venind din acest mediu (și Alberto și Mitko sunt cam homeless și depind de alții & se folosesc de trupul lor pentru a trece prin viață, și deasupra amândurora plutește aceeași incertitudine-certitudine, ce altceva să facă?) Garth Greenwell ne spune o poveste mult mai frumos, în stilul lui superb de a scrie orice, însă Adrian Schiop ne aruncă într-o lume pe care noi o știm prea bine, într-un limbaj pe care noi îl deținem cu mare siguranță, chiar dacă de pudici ce suntem adesea nu prea vrem s-o recunoaștem, și ne vorbește și el despre homosexualitate, despre sărăcie și bogăție în felurile lor speciale și specifice, despre manele, cartierul Ferentari și tipurile de oameni cu care personajul narator interacționează acolo. Ne servește mai multe mici înțelepciuni despre tărie și opusul ei și nu pot să nu mă gândesc, în acest context, la cum începe biografia romanțată despre Steinhardt (scrisă de Lavinia Bălulescu, aici microrecenzie): “să nu fii (jidan în context, aici zicem om) fricos și să nu te caci în pantaloni!” Așa și cu atitudinea pe care trebuie s-o ai în fața lumii. Numa’ că nu-i ușor.

Greu am mai citit-o că tare m-a mai încărcat, dar mult mi-a mai plăcut.

Acum că v-am scris puțin despre ea, îmi dau seama că mi-a plăcut chiar mai mult decât am crezut și că deja mi-e dor de ea. Și poate ciudat spus, de Alberto (personajul fost pușcăriaș, un băiat din Ferrentari care trăiește pe banii vărului Borcan. Și care e chiar ca un copil). Seamănă foarte bine cu Mitko din What belongs to you și nu doar în sensul ăsta. Dacă mă adun din bucățile în care am ajuns după cartea asta, vă mai zic despre ea.

A apărut în 2013 la editura Polirom și se găsește cam peste tot de cumpărat. E și film (pe netflix; din 2017). Încă nu l-am văzut.