Shuggie Bain, Douglas Stuart - de vorbă cu sine

Shuggie Bain este romanul de debut al scriitorului scoțian* Douglas Stuart și a luat Booker Prize anul acesta. L-am citit de curând și mi-a plăcut foarte tare așa că vreau să vă spun despre el. Am citit cartea asta destul de greu; este înduioșătoare și devastatoare în același timp.

Este un roman scris într-un stil clasic și urmărește povestea familiei Bain și a încercării de a trăi cu o mamă alcoolică, cu accentul pus pe personajul Shuggie Bain și a relației lui cu mama sa, Agnes Bain. Shuggie este un băiat queer (gay) care încă se descoperă, este confuz cu privire la sine însuși și este poate singurul care crede că mama lui se poate schimba. Douglas Stuart repetă de multe ori în interviuri, podcasturi faptul că nu îi place atunci când cititorii rezumă astfel personajul lui Agnes Bain (“mamă alcoolică”) pentru că astfel este redusă fundamental și nu mai reușești să o privești altfel decât ca pe o alcoolică (o alcoolică și atât). Pe când autorul consideră că Agnes Bain este o multitudine de lucruri înainte de a fi alcoolică. Este mamă, femeie, este o persoană cu opinii puternice, cu un caracter efervescent, îi place să se aranjeze, să fie dorită, are idealuri; are o grămadă de calități și defecte. Stuart consideră că Agnes e un personaj complex care ar trebui privit în sens invers; nu din perspectiva alcoolismului ei, ci din perspectiva faptului de a fi această persoană plurivalentă care are o problemă cu băutura.

Îmi place mult perspectiva lui Douglas Stuart în privința propriului personaj și o privesc și eu din unghiul ăsta pe Agnes (deși rareori o văd chiar strălucitoare, după cum o numește nu doar autorul). Însă cred că și Barthes are dreptatea lui când vorbește despre puterea cititorului și că nu e neapărat devastator ca un cititor să vadă acolo o persoană care suferă de alcoolism înainte de toate. Cumva e inevitabil.

Douglas Stuart spune o poveste cutremurătoare, ficțională, dar inspirată (poate profund) din viața lui. Acțiunea se petrece în perioada anilor 1981-1992 în Glasgow, Scoția (în perioada administrației lui Thatcher) și avem ocazia să privim un peisaj foarte viu al vieții din acea perioadă, urmărind niște personaje dintr-o pătură socială de jos (muncitori și asistați social, o lume foarte sexistă, bărbătească, dar unde autorul reușește să portretizeze fantastic voința femeilor, a vieții și puterilor pe care ele le -pot- deține în acel mediu).

Michael Silverblatt spune într-un interviu pe care i l-a luat scriitorului că de obicei preferă literatura experimentală și că-i plac cărțile inovatoare, îi place să urmărească acei scriitori care reușesc să aducă ceva nou și să-i stârnească interesul prin tot felul de exerciții ficționale neconvenționale. Dar că, totuși, a adorat acest roman clasic al lui Douglas Stuart, atât de puternic și că l-a mișcat foarte tare. M-am simțit cumva apropiată de ce spunea Silverblatt pentru că și eu sunt atrasă de literatura experimentală, însă am adorat și eu cartea lui Douglas Stuart. Este un roman clasic cu un accent foarte fain asupra personajelor și trăirilor lor. Ador cum le explorează viețile și personalitățile, cum îi aduce la viață pe fiecare dintre ei și cum îi menține atât de vii. Toate personajele sunt foarte credibile și se vede că a scris această carte cu toată atenția asupra lor și cu niciuna asupra cititorului. Le respectă, le oferă timpul și spațiul de care au nevoie pentru a exista și a se dezvolta. Iar descrierile lui sunt foarte vii, poți să pătrunzi în carte adesea și să vizualizezi, să miroși, să simți. Are o scriitură sensibilă, atentă, detaliată și se concentrează ponderat și asupra descrierilor locurilor, persoanelor, cât și asupra emoțiilor pe care personajele le încearcă în diverse situații. Trage concluzii ușoare, potrivite, dar taie uneori fraza într-un fel în care îți ajunge în inimă. Mi-a plăcut și cred că e cumva refreshing (într-un fel contraintuitiv) și un roman nou scris atât de clasic.

V-aș spune și că m-a înduioșat foarte tare personajul Shuggie Bain, un băiat foarte sensibil și care, deși îngrijorat (și) în propria privință (despre ‘being a normal boy’, formulările asta îmi rup inima-n bucăți), se concentrează foarte mult asupra mamei sale. E excepțional de blând și înțelegător, fără a fi melodramatic sau lipsit de credibilitate. Agnes Bain este de asemenea un personaj foarte puternic și care cred că va rămâne multă vreme în literatură; este o femeie frumoasă și devastatoare, și pe cât de radicală este ființa ei în reprezentare (o femeie mereu pusă la punct, aranjată, care își dorește lucruri frumoase și pare să aibă un acut simț estetic), pe atât de usturătoare este și pierderea ei în băutură. Pentru că este o femeie spectaculoasă din multe puncte de vedere, (poate) de aceea privesc pierderea ei în alcoolism ca pe ceva la fel de strong.

Am urât câteva personaje, am fost dezgustată de cel puțin unul dintre ele, m-au luat cu japca multe scene și adesea am simțit nevoia să fac pauză de la această poveste pentru că mă implicasem foarte tare în lectură. Mi-au rămas multe scene în cap, printre care și cea în care Catherine (sora) îl caută pe Leek (fratele) și aproape este asaltată de niște băieți mai mici. E un pasaj care m-a speriat prin descriere. M-au marcat mult sentimentele pe care cei doi (Leek și Catherine) le nutreau pentru mama lor și pentru toată situația (deplorabilă) în care se aflau. Și m-a fascinat totodată lumea în care am fost aruncată, tot limbajul scoțian, toate exprimările pe care nu le cunoșteam și pe care personajele le dețineau în cel mai autentic mod cu putință. Din punctul ăsta de vedere vă recomand să citiți cartea în traducere (apare în curând în colecția Anansi Pandora M)

Povestea e cutremurătoare cu atât cu cât este foarte reală. Parțial influențată de propriile experiențe ale autorului, portretizează o lume foarte reală & palpabilă care a existat într-un anumit loc și care, cu siguranță, mai există și azi. Și nu neapărat în Glasgow, Scoția. Poate că noi în România vom resimți povestea aceasta ca fiind foarte adevărată și credibilă pentru că mulți dintre noi am mai privit asemenea picturi. Și spoiler alert, nu la muzeu. Dar nu aș încheia într-o notă atât de dramatică. Douglas Stuart tot spune că a vrut ca această carte să fie una despre iubire. Și este. Despre iubirea dintre mamă și fiul ei și despre iubirea de mai multe feluri. Este o carte care te trece prin multe stări; îți vine să râzi, să plângi, stai uneori pe vârfuri și nu știi unde să calci în continuare cu cartea asta. Simți că ceva rău se va întâmpla și poate de aceea prinzi și mai tare drag de personaje. E o poveste devastatoare, dar asta nu înseamnă că nu e și o poveste despre iubire.

‘Fun’ facts:

Romanul a fost respins de 32 de ori.
Manuscrisul a stat în sertar 4 ani până i l-a arătat partenerului său și vreo 10 până l-a publicat.
Douglas Stuart a început să citească pe la vreo 17 ani (spune aici: Booker Prize Winner Douglas Stuart /Meet the writers).
Două din cărțile despre personaje queer pe care autorul le recomandă sunt Camera lui Giovanni de James Baldwin și O viață măruntă de Hanya Yanagihara (pe prima am adorat-o, pe a doua a trebuit s-o pun acum pe listă).
Douglas Stuart a plecat în America pentru că a fost recrutat de Calvin Klein la ieșirea din facultate (la 24 de ani, unde a învățat tricotaj) și s-a mutat la New York. Este (a fost?) fashion designer. 🙂
A scris cartea asta într-o perioadă foarte agitată în cariera sa. Și a reușit. A fost povestea pe care trebuia s-o spună.
Mai are niște cărți deja scrise în sertar. Deci dacă vă place, there’s something to look forward to.
Trebuie să-l ascultați în podcast-uri și interviuri pentru că este un s i m p a t i c. <3

*Douglas Stuart are dublă cetățenie; este scoțian și american.