Șapte lecții și jumătate despre creier de Lisa Feldman Barrett

Am citit în august una dintre cărțile mele preferate de nonficțiune de anul acesta: Șapte lecții și jumătate despre creier de Lisa Feldman Barrett, apărută în traducerea lui Deniz Otay la Editura Vellant. E scrisă într-un limbaj foarte accesibil și afli o grămadă de lucruri despre modul în care funcționează creierul tău. Mi-a plăcut modul ăsta simplu în care este scrisă, dar și faptul că are la bază o grămadă de referințe științifice și că poți verifica veridicitatea afirmațiilor sale. E o lectură foarte utilă și care cred că ne poate ajuta pe noi, cei care nu ne ocupăm cu studiul creierului sau orice adiacent, să înțelegem un pic cum funcționează. În sensul ăsta, recomand cartea oricui.

În urmă cu ceva timp ascultam podcastul Mind Architect (tot din dorința de a afla câte ceva despre creier într-un mod accesibil) care are la bază presupoziția creierului triun (creier reptilian, sistem limbic și neocortexul). Ideea creierului triun are în spate și o narativă foarte atrăgătoare, așa cum o spune și Feldman Barrett, anume că așază într-un mod foarte simpatic ființa umană în vârful scării evolutive: “Datorită capacității noastre unice de a gândi rațional, spune povestea, ne-am învins natura animalică, iar acum stăpânim planeta. Această poveste ne oferă practic, distincția de Cea mai bună specie de pe Pământ.”/ p. 39.

Totul bine și frumos. Dar din păcate și fals. Feldman Barrett spune că aceasta este una din marile erori perpetuate în neuroștiință. Ideea de creier triun datează din 1960, pusă la bază de Paul McLean, dar de prin 1990, aparent, se știe că este falsă. Cu toate astea, ideea este perpetuată și azi, iar Feldman Barrett presupune că motivul principal este această narativă extraordinară. Dacă admitem existența creierului triun, atunci nu doar că ne așezăm în vârful scării evolutive, cum ziceam, dar suntem și aceste ființe raționale grozave care reușesc să-și învingă reptila dinăuntru. Cum ziceam, frumoasă narativă, păcat că-i falsă — Lisa Feldman Barrett susține că nu există “trei creiere”, ci unul singur și că nu a apărut o parte nouă de creier (neocortexul), ci că ea a existat și există și la alte mamifere și chiar reptile. Însă creierul uman s-a dezvoltat și reorganizat foarte mult și diferit de-a lungul timpului. Iar ea își începe expunerea prin prezentarea strămoșului nostru, amfioxul, ”un stomac pe un băț,” așa cum zice autoarea la început: “Cândva, demult, Pământul era stăpânit de ființe fără creier. Acesta nu e un mesaj cu sens politic, ci doar biologic.”/p. 13.

Nu creierul triun deosebește ființa umană de animale, are într-adevăr capacitatea sa rațională care, într-un fel sau altul, e de fapt un “accident” evolutiv. Creierul tău, spune autoarea, este ideal pentru mediul în care trăiește. Funcția lui principală nefiind gândirea, de fapt, ci supraviețuirea pe care Lisa Feldman Barrett o pune sub umbreluța bugetării corporale. Pe scurt, creierul tău face calcule imediate de ce e mai bine să faci pentru a fi OK, cel mai simplu exemplu fiind cel cu mâncatul (mănânci când ți-e foame ca să supraviețuiești. Interesant aici a fost exemplul cu setea și momentul în care bei apă, setea se potolește imediat, deși durează vreo 20 de minute până când apa ajunge în organism și te hidratează. Dar creierul tău procesează imediat faptul că i-ai dat apă și setea se potolește, chiar dacă corpul tău, teoretic, e încă însetat). Creierul controlează totul și, deci, și noi suntem responsabili pentru tot ceea ce facem.

Cartea e împărțită în aceste “șapte lecții și jumătate despre creier” în care autoarea îți vorbește despre ce este și cum funcționează creierul tău, de fapt și de drept. Vorbește despre:

Creierul tău nu e destinat gândirii. Aici vorbește despre bugetarea corporală (pe care o va relua în mai multe dăți) și despre cum funcția principală a creierului e, dacă vrei, de a te ține în viață, de a supraviețui (și, probabil, în mod ultim, de a te reproduce — chit că, din punct de vedere al evoluției civilizației, acest lucru se va schimba și pentru mine e important să spun că nu cred că toate ființele umane își doresc să se reproducă. Ceea ce e la fel de bine și normal. Însă cred că această alegere ține mai mult de minte, nu de creier și modul în care funcționează el). Asta e, de fapt, jumătatea de lecție.
Ai un singur creier, nu trei. Aici respinge teoria creierului triun și explică pe larg de ce această teorie este greșită. Mi-a plăcut tare mult acest capitol, mai ales pentru că ascultam cu mare interes Mind Architect și credeam că acest creier triun is a thing. M-am bucurat să ies din ceață și să înțeleg de ce acest lucru nu este adevărat. Pe scurt, pentru că nu a existat nicio bucată nouă de creier, ci doar dezvoltare și reorganizare; pentru că nu a fost niciodată scopul principal cel al rațiunii; pentru că nu contează de fapt cine știe ce mărimea neocortextului. Și tot așa, toate afirmațiile ei au baze și referințe științifice actuale.
Creierul tău e o rețea. Un capitol interesant despre ce e și ce nu e creierul. Când eram clasa a 7a am învățat că partea stângă a creierului e pentru logică și partea dreaptă e pentru creativitate. Lisa Feldman Barrett spune că asta e doar una dintre metaforele despre creier și că afirmația asta, ca multe altele, e falsă. Creierul este o rețea de neuroni care comunică între ei, unii în mod direct (mai puțini), alții prin noduri. Aici face un mic joc și aseamănă creierul cu aeroportul. Foarte interesant mi s-a părut și de asemenea ușor de înțeles datorită acestei comparații.
Micuții creieri se leagă singuri la circuitele propriilor lumi. Poate că cel mai revoluționar pentru unii dintre noi ar fi tocmai această supoziție că creierul nu este atotsuficient, că el depinde foarte mult de mediu și ceea ce ți se întâmplă chiar în primele zile de viață. E foarte important modul în care bebelușii intră în contact cu lumea înconjurătoare pentru că aceste lucruri duc la dezvoltarea într-o direcție sau alta a creierelor lor. De altfel, știm deja că creierul uman se dezvoltă până la vârsta de 25 de ani. Lisa Feldman Barrett vorbește despre importanța mediului pentru dezvoltarea creierului.
Creierul tău anticipează (aproape) tot ce faci. Și, deci, ești complet responsabil de toate acțiunile tale. Ceea ce noi trebuie să fi știut deja. Nu există acest “creier reptilian” care te corupe și te face să fii emoțional și să distrugi lucrurile din jurul tău. Există diverse chimicale care pot să activeze anumite părți ale creierului tău, probabil cam metaforic spus, și te vei comporta întocmai, dar nu e altcineva, ești tot tu și toate deciziile sunt luate tot de creier care este unul și același. Aici vorbește pe scurt și despre anumite boli mentale.
Creierul tău colaborează în secret cu alți creieri. Ce surpriză și ce malefic. Nu vrea să spună nimic supranatural aici, nimic de genul unui roman de Isac Asimov (deși, la o adică, dpdv evolutiv n-ar fi imposibil nici asta, mă gândesc, haha). În orice caz, vorbește despre omul ca specie socială, despre comunitate și modul în care, inevitabil, colaborăm unii cu alții, “fie că ne place sau nu, influențăm creierii și corpurile celor din jur prin acțiunile și cuvintele noastre, iar reciproca este valabilă.”/ p. 112
Creierii creează mai multe tipuri de minte. Poate chiar cel mai interesant capitol din punct de vedere social/antropologic. Lisa Feldman Barrett vorbește despre faptul că și creierele se dezvoltă diferit, chiar supuse acelorași stimuli, adică mințile noastre vor arăta întotdeauna altfel în funcție (și) de mediul în care am crescut și lucrurile pe care le-am întâlnit și experimentat. Mi s-a părut foarte interesant exemplul pe care l-a dat, un bebeluș intră în contact cu diverși oameni când e mic și dacă trăiește, să zicem, într-o comunitate albă și vede doar persoane de genul ăsta, să zicem, albe, heterosexuale, ortodoxe, asumă că asta e realitatea și că doar acest lucru există. De aici s-ar putea trage problema unora de a nu distinge între persoane de anumite naționalități diferite. Dar nu vă temeți, ar zice autoarea, lucrurile astea se învață ușor prin “expunere” și diferențele culturale sunt ușor de traversat. Și cum creierul tău e totuși super versatil, ar trebui să aibă capacitatea s-o facă chiar și mai târziu în viață.
Creierul tău poate crea realitatea. Cred că ni s-a întâmplat tuturor să mai țesem realitate care nu e realitate din când în când. Mi se întâmpla câteodată când eram copil să văd un bărbat pe bicicletă care semăna cu tata și să mă bucur că e el, eram absolut convinsă, aproape că-i făceam cu mâna, și când se apropia vedeam că, uau, de fapt era altcineva și pentru un moment nu puteam să pricep realitatea asta nouă, cea adevărată. Un moment real de confuzie între mintea mea și creierul meu, presupun. Exemplul pe care-l dă autoarea e cu un soldat care urma să împuște un copil de 10 ani pentru că creierul lui îl convinsese că în fața lui era inamicul și, chiar și atunci când a văzut că e, de fapt, un copil cu vacile, foarte greu a reușit să perceapă realitatea-realitate din pricina celei pe care o țesuse creierul său. La un nivel mai întortocheat cred că putem vorbi și noi despre acele dăți când ni se pare că cineva a râs de noi sau eu știu ce și oferim realitate unor momente care poate nici n-au existat pe bune. La urma urmelor, creierul e atât de puternic, dar totuși e mereu pregătit să vadă realitatea așa cum e, așa că nu ne vom păcăli pentru prea multă vreme dacă ni se oferă ocazia să percepem adevărul așa cum e.

Mi-a plăcut enorm cartea asta care e mult mai complexă decât am prezentat-o eu aici. Mi s-au părut foarte nimerite și exemplele și diversele comparații și m-am bucurat să aflu mai multe despre creier în această formă ușoară pe care-o pot și eu înțelege. Într-o carte de-a fiică-mii despre simțuri aflăm că toate simțurile noastre sunt conectate la creier și că, prin stimuli nervoși, aflăm ce am gustat, mirosit, văzut, simțit de fapt. Nu știu cât înțelege copilul meu de 5 ani jumate lucrurile astea, dar eu am o plăcere un pic cam vinovată când i le expun, poate pentru că întotdeauna cel mai interesant organ mi s-a părut creierul și, ca atee, cred că am înlocuit existența oricărei divinități cu capaciteatea noastră, a omenilor, de a deveni mai buni. Iar o expunere a creierului ca bugetare corporală, ca ceva care într-adevăr te ajută să supraviețuiești în fiecare zi, ca responsabilitate completă asupra tot ceea ce faci și ca toate celelalte mi se pare într-adevăr fantastică. Mi-e ușor să recomnad această carte oricui și cred că ar fi potrivită chiar și adolescenților. Când eram în școală cred că am învățat o groază de chestii greșite despre creier, bine că nu le mai țin minte pe toate.

Cartea Lisei Feldman Barrett m-a impulsionat și să mai citesc și alte lucruri despre creier, ceea ce vă doresc și dumneavoastră. Să alergăm împreună misterele din cutia craniană. Eu am devenit foarte curioasă de a citi despre ce se întâmplă cu creierul atunci când suntem foarte stresați, de ce suntem atât de impulsivi câteodată, de ce dacă suntem mereu responsabili de ceea ce facem, ne pierdem atât de ușor controlul. Ceva ce mi s-a părut foarte curios de cercetat mai departe a fost și presupoziția traumelor mediului în care se dezvoltă creierul uman și cum acest lucru poate duce chiar la anumite boli (cardiace, diabet, pe lângă mentale). Un subiect probabil inepuizabil.

O găsiți cam peste tot și eu cred c-o s-o și fac cadou câtorva persoane pentru că e genul de carte pe care vreau s-o citească și oamenii din jurul meu.

Sau poți profita de acest kit pentru înțelegerea minții umane și să mi-o iei înainte că tare sunt și eu curioasă cu privire la cartea despre somnic.