Petrovii în vremea gripei, Alexei Salnikov — care-i treaba cu Petrovii?

Am început în forță romanul Petrovii în vremea gripei de Alexei Salnikov (apărut în traducerea Dianei Iepure la Editura Paralela 45). M-a prins încă de la primele pagini și m-a surprins cu o narațiune interesantă, complexă, dar mai ales un umor pe care eu îl apreciez. Mi-am zis, hai să vedem ce-i cu petrovii ăștia și am terminat cu gândul, doamne, ce-i cu petrovii ăștia? Capitolul meu preferat fiind “Petrova își iese din minți” (continuat un pic ilar și predestinat cu “Petrova se liniștește,” și când citești asta după ce ai trecut prin narațiunea ieșitului din minți, știi că o să cântărească mult de tot). N-o să te mint, Petrovii sunt niște ciudați, cam la limita între realul cotidian și patinarea stângace a inconștientului — și asta s-ar putea să te fascineze.

Familia Petrov e lovită subit de gripă la fel cum tot orașul pare a fi — epidemia de gripă își înfige bine ghearele și nimeni nu-i cu adevărat disperat, toată lumea e răcită, tușește, îi e frig și se agită, asta nu te oprește de la plimbat mașini mortuare prin zonele adiacente orașului în care trebuia transportat, de fapt, decedatul. Nici de la țeserea unor potențiale conflicte pecetluite de băutură și aspirină expirată de ani buni. Nici de la a urmări bărbați pe stradă cu obiecte ascuție în buzunar sau de a întâlni tot felul de ființe stranii prin mijloacele de transport în comun — de la “nebuni” clasici (persoane cu probleme mintale cel puțin sugerate pe care autorul nu-i numește derizoriu, ci descriptiv) la tot felul de tipologii de persoane: o femeie controlor nervoasă, un cuplu neghiob pus pe harță, un moș țicnit care spune lucruri deplasate unei fetițe și alte instanțe asemenea. În tăvălugul acestei vieți de oraș ni se deschide și o portiță către viața și întâmplările intime ale membrilor familiei Petrov. Să-i cunoaștem.

Petrov-senior este un mecanic auto despre care aflăm câteva lucruri pe parcurs — nimic ieșit din comun cu acest personaj, de fapt am putea îndrăzni să spunem că este un tip cam banal și neinteresant, molcom, adesea de o calmitate nu absurdă cât cu adevărat frustrantă. Nici măcar enervarea nu pare a se face într-o măsură potrivită sau interesantă în ceea ce-l privește. Suntem nevoiți să afirmăm că pare genul de personaj de pe margine, nu un protagonist care să ne ofere ceva cu aventurile lui tumultoase și narațiunile despre sine senzaționale sau măcar nerușinate, nu se pricepe nici măcar să relateze o întâmplare amuzantă. În registrul ăsta principal s-ar afla mai degrabă misteriosul Igor Dmitrievici despre care aflăm treptat lucruri noi și care par și credibile și incredibile în același timp, oscilând chiar noi între a-l cataloga vehemet și a ne fâstâci, e el un om serios de bine sau un bețiv notoriu? Toate acestea își vor găsi sau nu o rezolvare pe parcurs sau măcar niște răspunsuri anemice, dar e tare atrăgător planul acesta în care un personaj secundar acaparează mare parte din mister și ne lasă cu multe întrebări, cine e acest enigmatic Igor? (o parte din curiozitate născându-se prin neștiința lui Petrov în privința-i), în vreme ce despre Petrov (pare-se) c-am fi aflat cam tot ce se putea. Însă, așa cum se mișcă întotdeauna lucrurile în ficțiune, lucrurile nu stau chiar așa și descoperim că despre Petrov știm doar ce-a fost important să aflăm într-un anumit moment și când deja ni se dezvăluie niște chestii lipsite de banalitate (deși tot într-un mod care pare a-i caracteriza însăși lentoarea personajului nostru) avem senzația că am mai putea săpa, că dacă am mai petrece o vreme cu personajul ăsta, am avea ocazia să mai aflăm și alte lucruri ieșite din comun pe care nu le trădează deloc prin atitudinea sa. Că e ceva mai mult la Petrov ăsta decât ciudățenia, banalitatea, repararea mașinilor și desenarea benzilor desenate… Ah, nu v-am spus? Petrov-senior este pasionat de manga și, împreună cu un prieten, desenează benzi desenate despre extratereștri care răpesc băieți cu incantații într-o lume în care “aritmetica nu era deloc o știință fixă, ci aproximativă, când se făcea adunarea, exista o oarecare posibilitate ca suma să fie mereu zero, sau, în general, să poată avea, concomitent, câteva răspunsuri corecte.”(pag. 246). Ceea ce ne duce la nimeni altul decât… Petrov junior.

Petrov-junior e un băiat de ispravă, în toată aparența leneș și banal ca taică-su, am putea spune că nu e totuși lipsit de un oarecare pragmatism atunci când povestește la școală narațiunea din manga-ul lui taică—su în loc să rezume o carte (căci, desigur, e prea ocupat să se joace jocuri video, cărțile nu-i plac, în ciuda insistenței părinților, dar citește cu plăcere benzile desenate ale lui taică-su, ceea ce nu o oprește pe doamna profesoară să-l muștruluiască pe părinte mai târziu și să-l acuze că nici măcar nu știe ce cărți de toată jena îi cumpără fiului. Doar atunci când se îmbolnăvește și el de gripă, avem ocazia să privim un Petrov-junior care ar putea totuși să fie și vesel și să-și dorească lucruri cu entuziasm (de exemplu, să meargă la teatru costumat, în ciuda faptului că în urmă cu o zi avusese o febră de 40 care nu scăzuse cu nimic și-l făcuse pe Petrov-senior să creadă că i se și oprise inima la un moment dat, ceea ce nu l-a oprit deloc pe tată să-i facă năravul fiului a doua zi, în ciuda protestelor Petrovei). Ceea ce ne duce la doamna-soție, dragă, scumpă, care lucrează la o bibliotecă și a divorțat de Petrov din motive pe care nu a dorit să le împărtășească cu acesta, cu toate că relația lor pare să urmeze un anumit făgaș normal.

Petrova. Care-i treaba cu Petrova asta, doamne? Ce-i cu ea? Ăsta e primul gând pe care-l ai când începi capitolul Petrova își iese din minți. Aș vrea să-ți spun că te vei lămuri, dar nu pot să te mint, această senzație va crește în intensitate pe măsură ce dai paginile și atunci când, în următorul capitol, Petrova se liniștește, nu știu dacă vei avea răspunsurile în buzunar pentru preocupările imediate avute la începutul întâlnirii cu doamna Petrova, un personaj foarte interesant, fascinant aș zice, dură, puternică, sensibilă întrucâtva, misterioasă mai ales la nivelul interiorității — e gata să ofere un spectacol nu doar surprinzător, dar totodată necesar în toată această ceață a banalității și ciudățeniei care învăluie Familia Petrov. Problema e că o să cazi dintr-o ciudățenie în alta, o să te ții de cap și-o să îți mai zici odată, când toată aventura asta e gata, probabil și cu un zâmbet pe față (pentru că umorul e acolo chiar și când nu te aștepți): care-i treaba cu Petrova asta, doamne? Mi se pare că Alexei Salnikov a făcut o treabă excelentă cu cartea asta cât se poate de bizară (personajele sunt foarte complexe), dar mai ales cu Petrova care e cireașa de pe tort — cu toate că aflăm din capitolul următor că Nici Petrov nu-i tocmai vreun cadou (autorul fiind atât de blând cu personajele sale încât să ne spună pe șleau că ăștia doi chiar se potrivesc), nu suntem probabil încă pregătiți să-l premiem pe Petrov. Trofeul câștigător merge la Petrova, dar o dilpomă pentru cei mai gaga părinți s-ar putea să primească amândoi dacă cineva ar face o radiografiere exactă a grijei pe care i-au purtat-o lui Petrov-junior când era gripat la pat și ei s-au dus să se culce în speranța că așa o dispărea febra aia incredibilă și angoasantă odată.

Cartea asta a fost o aventură grozavă pentru mine. Am citit-o cu mare interes. Îmi place mult cum e scrisă și pe coperta 4 aflăm că așa ar arăta Povestea de Crăciun a lui Dickens dacă ar fi “plsată într-un mare oraș industrial din Munții Ural” și cine sunt eu să spun nu la asta. Mi se pare că Alexei Salnikov este un mare trickster ca scriitor — nu doar față de cititorii săi pe care îi atrage și păcălește și pe care-i învăluie într-o ceață albăstruie de toată frumusețea confuzantă, ci și față de propriile personaje, manipluând într-atât de iscusit narațiunea încât nu ești capabil să-l numești narator omniprezent&omniscient, te păcălește nu doar pe tine, ci și pe personajele sale cărora le dă o viață interioară atât de intensă și umbrită de fapte pe care le țin pentru sine (pentru că nimeni nu dezvăluie totul despre sine dintr-odată, pentru nimic, iar Petrovii n-au nici cea mai mică idee că noi îi privim sau că Alexei Salnikov scrie despre ei). Dacă ți-ar zice cineva că aceasta este o carte cam psihedelică, senzațională, cu mult umor, în esență ciudată, nu aș nega deloc. Mi se pare că, dacă ai vrea să te porți chiar mai jucăuș de atât, ai putea să zici că e o carte pe care ar fi scris-o un văr de-ai lui Dostoievski, dacă se năștea ceva mai târziu și copilărea cu manga-uri și jocuri video, poate se dădea pe tiktok și în loc de incursiuni în cele mai adâncuri unghiuri ale moralității umane, ar fi scos treptat întunecimea unor personaje bizare care nu mai au loc și de moralitate și etică atunci când își trăiesc viața și-o lasă să curgă cu eșecurile și sforțările interioare care au unduiri pragmatice în exterior. Pentru că, nu te lăsa păcălit, nu există nimic moral în nici unul dintre personajele pe care le găsești aici. E viață, nebunie și o grămadă de întâmplări bizare. Timpul înseamnă lucruri concrete și stări de traversat, adesea neplăcere și lene, nu e vreme de dileme morale și alte bazaconii asemenea. A fost o aventură mirifică lectura acestei cărți, mă bucur că mi-a picat în mâini.

Prima oară cred că v-am semnalat cartea asta în ce-am citit în sepmtebrie și alte peripeții. Mai jos puteți urmări o lectură din capitolul Petrova își iese din minți (un fragmențel; îl puteți urmări altfel pe tiktok cu muzică clasică pe fundal).

Cartea a apărut în 2017, dar a fost tradusă în 2021 la noi de Diana Iepure la Editura Paralela 45. O puteți cumpăra de pe site-ul editurii edituraparalela45.ro, libris.ro, cărturești.ro etc.