o sinteză a săriturilor de la una la alta

E vineri. Copilul meu vine la mine și-mi strigă, MAMI, MUCI! A răcit de două zile. Tot timpul anului știe să sufle nasul perfect, mai puțin când e răcită. Mai târziu o găsesc pe covorul din camera ei (cu planete, pe toate le cheamă Jupiter) citind o carte despre Franklin care are o zi nefericită într-o zi cu zăpadă și cere să mănânce ardei — fac inventarul și-mi dau seama că dacă vreau să gătesc, trebuie să fac din nou piața, o să-l mănânce pe tot. Cere imperativ și să mergem la zăpadă. Am în cuptor o banana bread, am aspirat toată casa, am făcut curat în bucătărie, am spălat niște geci la mașină și vasele de vreo două ori. La un moment dat a fost și un mic dejun și o cafea, dar mie mi-e foame din nou și nu simt c-am băut nicio cafea. Am o mustrare de conștiință pentru că măcar noaptea trecută am dormit, cu toate că mă doare spatele, dar asta sună deja lamentabil și mai știm ce frică ne e nouă milenialilor de a suna lamentabili (sau poate că asta ține de toate generațiile) și vorba unui vers al Cătălinei Stanislav din Nu mă întrerupe:

nu că n-aș trăi și eu din validare
trăiesc exclusiv din validare
și mai mult
uneori îmi place să le fie
milă oamenilor de mine

Mă gândesc foarte des la posibilitatea de a fi mamă. Nu mă întrerupe, Cătălina Stanislav, OMG Publishing 2021, p. 51

Și mai târziu, adică chiar acum, o să-mi strige din camera ei că mai vrea ardei și eu o să-i strig, L-AI MÂNCAT ȘI PE CEL PE CARE L-AM LĂSAT PE BIBLIOTECĂ ? și ea nu o să mai răspundă nimic în același stil pe care deja-l cunosc de la tatăl ei, așa că un pic iritată, un pic zâmbitoare, îi pregătesc totuși niște ardei. Fiica mea nu seamănă deloc cu mine, dar o iubesc mai mult decât orice altceva pe lumea asta, chiar și când ne certăm și mă întreabă, mami tu ești fericită? pe un ton plângăcios și eu mă înmoi și îi explic din nou că oamenii au o mie de stări și că e în regulă să trecem și prin situații negative, ne îmbrățișăm strâns și poate e suficient de generoasă cât să-mi ofere un pupic, asta nu e nicio garanție că nu o să revenim la meciurile zilnice, ea cu cascada aceea de păr auriu și aura de comandant și eu cu atitudinea delăsătoare și ochii mei mijiți pe care poate totuși mi i-a moștenit.

Când ne-am trezit de dimineață era încă întuneric și -2 grade, mașina albastră a vecinului de peste drum era albă și înghețată, la fel și iarba din curte și m-am gândit la trandafirii unei doamne care stă pe șoseaua principală, ieri erau încă frumoși nedegerați și într-o nuanță sângerie de roșu, dar pentru că are niște câini (mici și mulți) care o sperie pe fiica mea, rareori merg prea aproape de trandafirii ăia pe care am mereu impulsul să-i miros. Al doilea gând s-ar putea să fie că trebuie să ieșim afară și mi-e frig doar când mă gândesc, dar tusea lui M. îmi sugerează să mai așteptăm cel puțin câteva ore. Uneori aceste zile trec la fel, ca scoase la matriță, dar asta e o minciună pentru că în ciuda oricărui ritual, nicio zi nu e la fel, cum nici prunii vecinei mele nu dau aceleași prune, cu toate că sunt același soi și altoiți la fel, dar plantați la o oarecare distanță, în curți diferite și hrăniți poate de un sol care se mișcă altfel. Într-o zi mirosea atât de tare a porc încât la plimbarea prin sat fiica mea le spunea oamenilor că noi mirosim a porc și în ziua aia m-am decis să nu mai aerisesc deloc în casă, pe M. o apucă instant râsul la gândul că mirosim a porc, eu s-ar putea ca primul gest pe care-l fac când ajungem acasă în ziua aia e să mă dau cu un parfum care nu prea mă prinde bine. Astea sunt artifciile unei zile de marți când am mâncat prea mult, m-am uitat la câteva episoade din Love pe Netflix (care presupun că-mi place că e down to earth și cu personaje relatable și imperfecte)

…și m-am chinuit mult să-mi placă Beloved de Toni Morrison. Cu care, de altfel, m-am luptat toată săptămână. Mă dărâmâ și ador tot ce citesc despre ea, dar cartea mă prinde foarte greu și după 30%, lectura tot dificilă mi se pare, aș vrea mult să iubesc această carte și perspectiva că acest lucru nu se va întâmpla mă întristează groaznic. Am trișat și am continuat cu un text din antologia lui Freeman, Freeman’s: cele mai bune texte noi (la noi în traducere la ed. Black Button Books) pe care o citesc datorită grupului Clubul cititorilor de cursă lungă unde discutăm treptat despre fiecare text din antologie, acum citesc un text care mă plictisește puțin și mă întreb dacă e nu cumva e vina mea, dacă nu trec printr-o perioadă în care rezonez mai greu cu ce citesc, dar apoi îmi dau seama cât de tare m-a acaparat povestirea pe care am citit-o azi de Roberto Bolano “Ultimele amurguri pe pământ” din volumul Târfe asasine apărută în 2009 la Curtea Veche în traducerea Alinei Cantacuzino (și pe care am luat-o în stare foarte bună de la Târgul Cărții și probabil am luat-o pe ultima că deja-i indisponibilă de ceva timp). De Bolano am mai citit poezie și volumul de proză scurtă Convorbiri telefonice care mi-a plăcut grozav de tare și se pare că și acest volum o să fie printre preferate. Modul în care scria omul ăsta proza scurtă e absolut fabulos pentru mine (și mă și inspiră, scuzați al doilea lucru semi lamentabil și suficient sieși pe care-l notez în postarea asta.

• 

• 

• 

Pentru că încă nu sunt foarte sigură că o să mă înțeleg cu Preaiubita, m-am decis să mai încep și altă carte pentru că ce altceva ai putea face în situația asta? Ieri mi-au venit de la Libris trei cărți (și încă trei pentru M. pe care le-am ascuns mai bine după ce le-a descoperit pe cele pe care le dosisem pentru cadoul de moș) și am decis să mă apuc cât mai curând de Singuraticele căci sunt foarte curioasă — o parte din contravaloarea acestei cărți este donată asociației ANAIS, o asociație care se ocupă cu promovarea, respectarea și apărarea drepturilor femeilor, copiilor și tinerilor. Am citit doar primul text semnat de Ana Mănescu momentan și m-a cucerit, sunt foarte curioasă să le citesc și pe celelalte și fericită că aceste femei au oportunitatea să ne vorbească despre singurătate/solitudine și ce înseamnă asta pentru ele — antologia e coordonată de Anca Zaharia care de curând a coordonat și În căutarea cititorului pierdut, antologia despre condiția de scriitor a femeilor care scriu în limba română despre care deja v-am scris (și care se distribuie gratuit!). (Foarte curioasă cu privire la Etgar Karet pe care-l văd peste tot, dar totodată Hiromi Kawakami m-a cucerit atât de bine cu Prăvălia de mărunțișuri a domnului Nakano încât am mai luat nu una, ci două cărți de ea și de abia aștept să le citesc).

Cartea de poezie cu care-mi petrec timpul azi e o altă minunăție pe care am tot amânat-o și mă bucur că am ajuns acum la ea: piele pe piele de Lia Faur, apărută în 2021 la Casa de Pariuri Literare (ediție sonoră în lectura autoarei, scanezi codul la final cu telefonul și poți asculta direct, dar și descărca). Îmi plac mult poemele din volumul ăsta și probabil voi găsi timp și spațiu să vă vorbesc despre ele mai târziu, m-a cucerit complet ce notează Alina Purcaru pe coperta 4 despre ea. E o carte complexă și foarte bine scrisă și sunt recunoscătoare că pot să citesc cărți așa bune scrise de femei!

Lia Faur a explorat zona liminală în care memoria se transformă în poezie, inima n placentă și praful în stele.

Alina Purcaru, coperta 4, piele pe piele, 2021, CDPL

• 

• 

• 

Ieri a fost joi și am gătit niște bulete de cartofi cu mozzarella de care copilul meu nici nu s-a atins, dar pe care eu și soțul meu Ionuț le-am apreciat la adevărata valoare, fiica mea n-a refuzat supa de legume în care am turnat responsabil și niște stoc de miso, m-am simțit dintr-odată fancy și aproape organică în compartament, toate lucrurile bune și naturale pe care le fac eu pentru familia mea! Mai târziu a înfulecat ou de ciocolată kinder și a câștigat un clopoțel cu fundă care nu scoate niciun sunet, dar e drăguț ca un pom de Crăciun, iar eu am mâncat one too many clementine de la magazinul mare. O să doarmă sforăind niște muci, eu o să mă culc supărată că partenerul meu obosit după o săptămână infernală de muncă n-a mai avut chef să vorbim DIN NOU, dar cu o abundență de detalii, despre ce grozavă a fost fiica noastră când a descoperit cărțile ascunse pentru moș. Dimineața o să mâncăm ou fiert de la găini necunoscute și sandvișuri cu pâine făcută de mine, dacă o să încep din nou să vă povestesc ziua de vineri, toate alea se vor schimba și ziua o să arate altfel, nici rutina nu-ți asigură identitatea, la TV s-ar putea să ruleze Cowboy Bebop filmul și fiica mea să comenteze când aude cuvântul story, DA, da, poveste, asta înseamnă după ce-i pune șervețelul plin de muci în cap lui taică-su. Viața noastră e mai ales așa, sărind de la una la alta și poate că asta ar trebui să fie definiția de dicționar a cuvântului, o sinteză a săriturilor de la una la alta.

Poți să mai citești și postarea asta despre jurnalul Infrapaginal de Ciprian Măceșaru care mi-a plăcut imens.