Am terminat acum câteva zile de citit Moll Flanders – după mult efort emoțional, am reușit să trec peste fiecare pagină deprimantă. Mi se pare că, în final, ce pot spune cel mai pe scurt despre această carte este că poate fi o lecție de viață foarte interesantă.

Poate că v-amintiți postul meu anterior despre această carte (citind Moll Flanders -copii abandonați din 1722-2014) și mi-am exprimat starea de imposibilă deprimare pe care o prindeam din pricina acestei lecturi (sau aproape imposibilă; fie! într-un fel poate necesară). Au fost mai mulți oameni care m-au întrebat de ce naiba mai citesc cartea asta – de ce naiba să mă chinui să citesc ceva care mă deprimă? Ei, uite, să vă zic un secret: când vine vorba de citit, sunt puțin (mai mult) masochistă. Pare-mi-se că voi știți acest lucru, având în vedere c-am mai zis asta la un moment dat în vreun post (poate chiar în cel menționat mai sus). Ideea este că deși unele lecturi mă deprimă îngrozitor, nu pot să nu le continui -simt nevoia să o fac, pentru că mi se pare că învăț ceva esențial din ele (sau, mă rog, esențial pentru mine, esențial pentru ceva anume din viața mea, fie că este vorba doar despre plăcerea de a-mi chinui imaginația – cine știe?). Nu m-am putut opri din lectură, chiar dacă mergea greu și mă bucur că n-am făcut-o.

Întâi de toate, spoiler alert – inevitabil am să adaug niște detalii pe care poate nu ați vrea să le aflați dacă n-ați citit cartea. Acum, poate vă întrebați (sau nu) de ce această carte poate fi o lecție interesantă de viață… sau poate că asumați cumva că ceva scris în 1722 (și având o asemenea natură) nu poate oferi o lecție de viață unui om care trăiește în secolul XXI. S-ar putea să aveți dreptate, s-ar putea să nu… în fond, e doar o carte. Și totuși… acest ”și totuși” e la fel de periculos sau esențial ca acel ”dar” pe care-l adaugi la fiecare gând așa-zis optimist. Iată, deși e doar o carte, s-ar putea să ne ofere ceva. Chiar și astăzi –

Ce cred c-ar putea să ne ofere o lecție interesantă de viață este tocmai perspectiva finalului – că deși uneori facem tot felul de lucruri nepotrivite (imorale, ilegale, cum vreți voi – în cazul lui Moll Flanders înșelăciuni, furt, abandonări), s-ar putea ca la final să primim ceva bun -să fim răsplătiți pentru toate necazurile pe care ni le-am pus singuri în cap sau pe care le-am primit de la viață. Uite că, după atâtea căsnicii nereușite, copii abandonați, după cariera sa de hoață și incestul involuntar cu fratele său, a reușit în sfârșit să-și sfârșească existența prin niște capitole întrucâtva fericite. Și asta ar trebui să ne facă pe noi să ne simțim mai bine? Nu în mod necesar – tocmai acest lucru m-a intrigat și cumva m-a dat peste cap la această carte; finalul – finalul care era într-un fel sau altul predictibil, dar care tot m-a prins pe picior greșit și m-a făcut să-mi dau seama că așa se întâmplă și în viață. Folosind sau nu o metaforă forțată, e ca și cum am zice că cineva acolo sus dă cu zaru pentru fiecare om și, indiferent de ceea ce faci (just sau injust), finalul tău poate să nu fie în nici un fel direct proporțional cu existența dusă până într-un anumit punct. Totul este întâmplător, circumstanțial, justiția existenței nu există. N-am zis nimic nou, parc-am simțit-o cu toții de-a lungul vieții când ne-am întrebat de ce se întâmplă unele lucruri. Dar, revenind la carte, finalul, la fel ca și restul operei, nu face un apel la importanța moralității și la pedepsele pe care le vom primi în mod necesar la finalul după o existență anapoda. Asta, iată, s-ar putea să fie doar o (pre)supoziție de natură religioasă (în cazul nostru, poate creștin-ortodoxă, unde la Judecata de Apoi toată lumea o să răspundă pentru crime și fapte bune). Iată că, în viață, nu există un judecător care o să te tragă la răspundere pentru tot ce-ai făut (deși s-ar putea la fel de bine să existe). Dacă mergem pe această linie de gândire, am putea spune că formula care stă la baza existenței este Norocul. Pe care putem să-l luăm ca atare, putem să-l ignorăm sau să-l repudiem.

De ce m-a intrigat finalul, deși era oarecum predictibil? Nu știu dacă ”intrigat” este cuvântul potrivit – poate că m-am simțit ușor dezorientată. Vedeți voi, poate există mai multe păreri despre Moll Flanders – și, ca să fiu sinceră, nu am citit nici o critică despre carte și nu știu ce se zice în general despre personaj și despre poveste (adesea nici nu mă interesează acest lucru, dar aceasta este altă poveste). Zic că probabil sunt multe păreri despre personaj și despre carte, cât și despre ce a vrut Defoe să facă… totuși, când eu mă gândesc la personaj, iată ce văd: văd un om obișnuit născut în circumstanțe nu chiar neobișnuite pentru secolul în care trăiește, văd o femeie care trăiește în secolul XVII și care nu poate să aibă o existență diferită de cea pe care o are în respectivele condiții și circumstanțe. Văd o femeie cinică, imorală, care totuși nu a fost ajutată de societate și nici încurajată într-o altă direcție; altfel spus, deși aceasta a luat multe decizii singură și s-a aruncat adesea în aventuri nepotrivite prin propria sa voință și fire ușor imorală (și totodată pragmatică), totuși se află și ea sub egida destinului (pe care mie-mi place să-l numesc CIRCUMSTANȚĂ). Poate că dacă ai oferi fiecărui om alte circumstanțe decât cele în care trăiește inițial, poate-poate-poate s-ar comporta diferit (în mai bine sau mai rău) -eu cred că cel mai sigur s-ar comporta diferit, dar aici este o întreagă altă discuție în care nu doresc să intru acum. Ideea este că deși Moll Flanders n-avea cum să se comporte altfel în unele situații și deși ea a fost condiționată circumstanțial să facă tot ce a făcut, tot m-aș fi așteptat ca la final să primească o pedeapsă reală din partea vieții. Atenție, nu spun o pedeapsă meritată – de fapt, poate nici n-ar trebui să o numesc pedeapsă, este un cuvânt prea aspru. Mă așteptam, vulgar zis, s-o pățească. Iar din perspectiva mea, n-a pățit-o. M-am întrebat mult de ce Defoe a hotărât să lase o asemenea deschidere (și probabil pentru asta trebuie să citesc ceva comentarii pertinente), dar mi-am dat seama că e totuși mai bine c-a făcut-o… pentru că astfel cartea lui e mult mai reală decât ar fi fost dacă s-ar fi oferit o pedeapsă reală.

Desigur, Moll Flanders vorbește despre regretele pe care ea și ultimul ei soț le simțeau la bătrânețe – mustrările cu privire la viața imorală și nepotrivită pe care-au dus-o de-a lungul vieții. Mie mi s-au părut false aceste cuvinte, la fel ca și aparenta dragoste pe care-a început s-o simtă pentru unul din fii săi regăsit după atâția ani -totul mi s-a părut fals (dar acum nu știu dacă vreau să atac acest punct, întrucât se poate să dau vina pe autor pentru că nu a exprimat sentimentele personajului potrivit; dar dacă analizez după aceeași schemă, aș putea susține că de fapt autorul a indus subtil -voluntar sau involuntar- ideea că Moll Flanders era într-adevăr pragmatică și calculată, și nu putea ieși din nautra ei -deși nu era chiar privată de orice sentimente materne). Deși și-a mințit toți bărbații cu care a fost căsătorită sau cu care s-a culcat, deși și-a abandonat toți copiii, deși a început să fure pentru că nu avea ce mânca în loc să se ducă să muncească, la final nu a pățit nimic – chiar a scăpat din închisoare atunci când mulți camarazi de-ai ei erau spânzurați pe capete…deși a făcut atât de multe lucruri nepotrivite din punct de vedere legal, social și spiritual, la final scapă de închisoare, își regăsește în foarte bune condiții unul din fii, își face o mică avere și trăiește fericită (desigur, cu niște regrete adunate acolo) la sfârșitul vieții -desigur, cu soțul ei, poate singurul bărbat pe care l-a iubit cu adevărat. Iată, așa se întâmplă în viață, unii sunt pedepsiți pe viață c-au furat o pâine, iar alții  ucid oameni și trăiesc fericiți până la adânci bătrâneți. Asta e realitate pe care, vrând-nevrând, o subliniază această carte. Bun venit în realitate.

Înțeleg că Moll Flanders poate fi asemănată cu Tess din perspectiva existenței aflate sub ”auspiciul” destinului (perspectivă negativă, să zicem -la fel de vulgar, că atât Tess cât și Moll Flanders au fost bătute de soartă). Totuși, mi se pare că aici se cam termină asemănările dintre cele două: atât Moll Flanders cât și Tess D’Urbervilles au fost bătute de circumstanțe, au fost într-un fel sau altul obligate să ia parte la propria viață, numa’ că dintr-o perspectivă pe care nu și-au dorit-o. Atât Tess cât și Moll Flanders au fost ”obligate” de ceva exterior să facă un pas spre/către ceva ce avea să le nenorocească (într-un fel sau altul). Dar finalul fiecărui personaj este diferit, la fel și parcursul (deși suferința este asemănătoare, personajele și circumstanțele particulare sunt extrem de diferite). În vreme ce Tess s-a căit de-a lungul timpului în legătură cu niște lucruri pentru care nu cred c-ar fi trebuit să se căiască în mod necesar (și să zicem că a fost tot timpul îndurerată, iar această durere continuă a dus-o la disperare, atât la propriu cât și la figurat), între timp Moll Flanders se descurca de minune cu existența și găsea întotdeauna o cale prin care să-și continue drumul. Eu aș zice că Tess e inadaptată și incapabilă să țină pasul cu propria viață, se lasă complet în mâinile propriului ”destin”, în timp ce Moll Flanders este calculată, pragmatică și își analizează șansele. În altă ordine de idei, Moll Flanders reușește să-și creeze singură calea cu ajutorul circumstanțelor, în vreme ce Tess eșuează lamentabil în această întreprindere (pe care poate nici nu o întrevede). De altfel, Hardy și Defoe vorbesc limbi diferite când vine vorba de concluziile pe care parcă le trag involuntar la finalul operelor lor.

Trebuie să mai menționez două lucruri: primul în legătură cu ”femeia” Moll Flanders și al doilea despre ”mama” Moll Flanders. Probabil că mulți/multe dintre noi vor vedea în această carte o femeie ”persecutată” de soartă, sau mă rog – de societate, circumstanțe, etc. Probabil că vă veți gândi involuntar la condiția femeii în acea societate și în acel secol – sunt complet de acord, și eu m-am gândit la acest lucru și m-am înfuriat -dar nu doar pentru că mă deranja situația din acel punct, ci pentru că mi-am dat seama că situația nu s-a schimbat în unele puncte de atunci și până acum. Pe de altă parte, aș vrea să atrag atenția că Moll Flanders nu este poate cel mai bun exemplu pe care vrem să-l dăm când vorbim despre condiția femeii în acea vreme, deoarece Moll Flanders nu este o figură morală în nici un caz și, mai degrabă, este o fire ușor cinică și foarte pragmatică (s-a descurcat, oricum ar fi stat lucrurile: dacă aș transforma-o pe Moll Flanders într-o femeie de secolul XXI, nu cred c-ar fi cumva diferită…) nu e un personaj bun de dat ca exemplu întrucât ea s-a descurcat aproape admirabil. Iar acest punct se leagă perfect cu cel de-al doilea… nu e bună de dat ca exemplu pentru condiția femeii în acea societate pentru că Moll Flanders (mi se pare mie) nu a suferit atât de mult  când și-a părăsit copiii – o interesa mai mult să își facă o situație. Poate că era condiționată de societate (dar dacă urmăm aceeași schemă, atunci mulți suntem condiționați cultural, mulți facem unele lucruri într-un fel când am putea să le facem complet diferit, și le facem așa doar pentru că urmăm un anumit pattern în mod complet involuntar). În fine, dacă aș transforma-o pe Moll Flanders într-o femeie de secol XXI, aș zice că tot și-ar părăsi copiii și tot ar fi cine/ceea ce este). Știu că poate exagerez, dar nu cred că o fac în întregime – Moll Flanders mi se pare a fi un personaj cinic, și o mamă îngrozitoare -nici măcar un gând cu privire la copiii ei de-a lungul cărții, doar precizarea că o dată i-a fost greu să părăsească un copil pentru că îi era drag, dar n-avea cum să-l întrețină, o altă dată trimitea niște bani lunar un altui copil pentru a se asigura că e tratat cum trebuie de oamenii care-l creșteau, iar altădată și-a exprimat sentimentele cât de frumos a putut în doar câteva rânduri despre cum, parafrazez, orice mamă îi va înțelege sentimentele când va spune ce a simțit când și-a văzut fiul pierdut (părăsit cu ceva mulți ani înainte), acum adult. De un cinism și egoism incredibil, Moll Flanders nu cred că e bună de dat ca exemplu pentru condiția femeii în trecut: poate că argumentul meu e prea subiectiv, dar dat fiind că recenziile mele sunt subiective, n-avem ce reproșa.

A fost o lectură deprimantă -mă bucur că am citit-o; și mi-am dat seama, scriind acestea, că nu am iubit deloc acest personaj.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*
To prove you're a person (not a spam script), type the security word shown in the picture. Click on the picture to hear an audio file of the word.
Anti-spam image