Două romane de Teru Miyamoto

Nu e vreun secret că-mi place literatura japoneză. De fapt, sunt parcă într-un quest de a descoperi și alți autori japonezi care să mă dea pe spate. Deși nu am citit chiar atât de mulți autori japonezi, am citit totuși suficienți cât să am preferați și chiar și autori care nu mă atrag atât de mult sau pe care nu plănuiesc să-i mai citesc. De exemplu, am scris de mai multe ori despre Junichiro Tanizaki aici pe blog care a devenit rapid unul dintre preferații mei, la fel aș putea spune despre Sayaka Murata, Hiromi Kawakami, Kobo Abe și alții. Din fericire pentru mine, vara asta am mai citit un autor japonez de care m-am îndrăgostit. Bucuria a fost cu atât mai mare cu cât era pe lista mea de mult timp, dar nici nu aveam neapărat anumite așteptări. Problema, în măsura în care exista una, era că nu mă prea atrăgeau titlurile celor două cărți pe care le-am văzut traduse la noi: Vis de primăvară și Brocart de toamnă. Mi-aduceau aminte întrucâtva de titlurile lui Yasunari Kawabata și, probabil inconștient, creierul meu făcea niște asocieri. Cu toate că am citit mai multe cărți de Kawabata și că unele mi s-au părut ok, totuși n-am reușit să mă îndrăgostesc neapărat de literatura lui și cel mai adesea mi s-a părut lipsit de profunzime sau oarecum mai puțin interesant decât aș fi sperat. Totuși, Teru Miyamoto a fost răbdător și m-a așteptat cu două cărți fantastice care n-aveau absolut nicio legătură cu prejudecățile mele. Născut în 1947, se apucă de scris prin 1970 și renunță la job pentru a scrie —ceea ce e probabil the dream pentru mulți scriitori.

Am citit ambele cărți în tren —ceea ce nu le face neapărat lecturi de tren, dacă o lectură de tren e una rapidă, comercială și din care nu ai învățat nimic, dar te-a distrat (escapism pur). De fapt, Teru Miyamoto scrie antrenant și pe alocuri misterios, e bogat stilistic și narativ așa că e o plăcere să citești poveștile lui. Inevitabil, trece prin anumite ascunzișuri ale ființei, cum îmi place mie să le numesc, intimități, sentimente duale, impresii personale transformate în judecăți de valoare, încercarea de a se cunoaște pe sine, încercarea modelării memoriei într-un mod dacă nu productiv, atunci cel puțin semnificativ. Cărțile sunt plăcute de citit și o să dai pagina cu curiozitate, însă te vei opri din când în când să te gândești la diversele implicații cu privire la relațiile umane, de exemplu. Atât în Vis de primăvară, cât și în Brocart de toamnă fructifică niște teme mai „mari” ca intimitatea dintre două persoane, fie că e o relație de dragoste sau altă natură (indiferent de vârstă), moartea (și sinuciderea), datoriile și amenințarea gangsterilor, fragilitatea masculină și chiar un anumit misoginism cultural internalizat —care aparține într-atât culturii japoneze încât oferă o latură de realism brut scrierii sale poate altfel stilizate. Nu știu, în definitiv, ce e aia o lectură de tren, dar pentru mine e întotdeauna un plus să citesc o carte când călătoresc cu trenul singură —am parte de liniște și atenție, reușesc să mă afund în poveste mult mai adânc decât o fac în bucătăria mea cu copilul pe fundal, desene, țipete, cerințe multiple și alte distrageri inevitabile. Dacă așa e și pentru voi, nu aș ezita să-l pun pe Teru Miyamoto în bagaj atunci când iau trenul.

Vis de primăvară și Brocart de toamnă au fost publicate la Humanitas —ambele în colecția Raftul Denisei în traducerea Angelei Hondru.

Vis de primăvară

În Vis de primăvară avem de-a face cu un băiat tânăr, Tetsuyuki, care se retrage la periferia orașului Osaka pentru a se ascunde de niște gangsteri care-l vânează pentru a încasa datoriile lăsate de tatăl său după deces —de fapt, vom afla că povestea e ceva mai încurcată de atât pentru că acele datorii s-ar putea să nici nu fie „pe drept” ale lui Tetsuyuki, nici măcar ale tatălui său mort. E un detaliu pe care-l întâlnesc des în anime/manga, așa că nu m-a surprins. Dar poate că pentru un cititor neinițiat în asta, o să se întrebe care-i faza? Colectorii de datorii vin la ușă, te amenință/bat, te lasă o vreme, se întorc, îți dau viața peste cap cu violență verbală și abuzuri fizice până le plătești ce le datorezi, de obicei cu o dobândă generoasă dacă nu abisală — o camătă distructivă, de cele mai multe ori ilegală. Tetsuyuki Iryo e un tânăr student care s-a cam săturat să fie la cheremul acestor colectori, așa că el și mama lui se decid să trăiască separați o vreme, el să se ascundă și să-și caute un job. În ziua în care se mută, într-o cameră sărăcăcioasă și cu condiții fix pentru prețul mic pe care-l dă pe chirie, descoperă că n-are curent —deși se plânge proprietarei, nu se poate rezolva nimic în seara aceea. Așa că, pe întuneric, bate un cui în care să-și atârne șapca… Doar că, nevăzând ce face, bate cuiul într-o șopârlă. Pe care-o va numi Kin. Și care, spre marea noastră surprindere a tuturor, nu moare —în schimb, supraviețuiește cu acel cui înfipt în ea, cu apă și mâncare pe care Tetsuyuki i le oferă cu o răbdare ciudată amestecată cu frustrare. Trebuie să omoare șopârla, n-are niciun sens ce face. Totuși, nu o poate omorî. Așa că ajunge să-i povestească necazurile sale. E un bildungsroman (ușor bizar, deci cam savuros) care urmărește evoluția lui Tetsuyuki. Urmărim gândurile sale copilărești și capacitatea slabă de a lua decizii, incluziv în ceea ce-o privește pe iubita lui. De fapt, romanul ăsta are toate elementele necesare unui roman de succes, care se citește activ și care îți oferă o oarecare satisfacție nebănuită amestecată când cu dispreț, când cu anxietate, când cu ușurare. S-ar citi bine și fără diversele profunzimi, dar mie mi-a plăcut în special faptul că a mers puțin mai departe de plot-ul de suprafață și am reușit să vedem aproape brut această indecizie a lui Tetsuyuki care este atât de caracteristică persoanelor de vârsta sa. E contradictoriu —și, în contradicțiile sale, de fiecare dată crede că are dreptate. De fiecare dată crede că spune Adevărul. Când se enervează, dar și când e calm, când afirmă că nu va face un lucru cu siguranță, apoi se trezește făcând fix lucrul ăla. Pe alocuri, s-ar putea să te enerveze. De ce nu se poate decide? De ce e un du-te vino continuu? Dar tocmai asta mi se pare atrăgător și realist la personaj —mai ales având în vedere situația lui disperată, fuge de gangsteri, nu știe ce simte iubita lui cu adevărat, îi e dor de maică-sa care robotește de asemenea în cealaltă parte a orașului. S-a săturat de fuga asta —și totuși, ce poate să facă altceva? L-am citit ca pe un roman al maturizării, o temă de altfel supra-exploatată în literatură și faptul că rămâne încă ceva atât de mișto de citit chiar dacă s-au scris multe cărți pe tema asta, dovedește probabil faptul că nu e mereu despre „ce” se întâmplă, ci „cum” și că fiecare scriitor trebuie să take the leap atunci când vine vorba despre propriul scris. Probabil o să fiți de acord cu mine că detaliul șopârlei face toată diferența —mai ales că te aruncă într-o zonă ușor crepusculară în care te întrebi dacă e ceva fantastic la mijloc sau pur și simplu…? Suculent aici e tocmai detaliul șopârlei care funcționează grozav ca simbol/metaforă și care duce la multe reflecții mai mult sau mai puțin filosofice despre viață, natura ei și necesitatea sau absența acestei necesități în fața unor fapte. Mi-a plăcut enorm cartea asta, e misterioasă, antrenantă, foarte frumos scrisă (stilistic, are o narațiune bogată, fără a fi sentimental, pe alocuri chiar fresh). A fost de asemenea încă o ocazie prin care am putut observa un anumit tip de misoginism internalizat al societății japoneze. Acțiunea se petrece în anii 70, doar că unele lucruri nu cred că s-au schimbat din punctul ăsta de vedere. Dar, în orice caz, privirea lui Tetsuyuki asupra femeilor din viața sa nu este una delăsătoare sau în vreun fel „misogină” per se, însă este și el sclavul culturii în care a trăit și are anumite preconcepții în privința femeilor, așa cum și autorul descrie într-un mod foarte realist și riguros din punct de vedere social „rolul” și „alura” femeii în acea societate. E o carte din care poți și învăța, dar și care te va acapara complet și e și cartea cu care mi-am dat seama că, da, și Teru Miyamoto e unul dintre autorii japonezi pe care-i voi iubi.

Și ce facem noi cu autorii pe care-i iubim? Le mai citim și alte cărți, logic.

Brocart de toamnă

Deja sunt obișnuită cu titlurile ușor feerice ale lui Teru Miyamoto —poate un pic mai puternice și poetice, interesante în japoneză. Ca primă impresie, nu-mi spun nimic —metafore care poate au sau nu legătură cu timpul acțiunii, îmi vine-n cap o imagine dintr-o carte de-a lui Osamu Dazai, probabil Amurg, în care cade poetic o frunză de banan. Până la urmă, sensibilitatea asiatică se înscrie în liniile astea pe care noi, vesticii, le citim cu un bagaj și o înțelegere diferită. Brocart de toamnă e un roman sub forma unui schimb de scrisori între doi foști soți. Aki îi scrie fostului ei soț Yasuaki după ce s-au întâlnit întâmplător într-o gondolă care ducea la Muntele Zao. Întâlnirea lor a fost șocantă pentru amândoi și a stârnit interesul lui Aki de a-i găsi adresa și a-i scrie. S-au despărțit de vreo 10 ani —oare ce i-ar mai putea lega? În ziua aceea, Aki a plecat la plimbare cu fiul său de 8 ani —aflăm destul de repede că fiul ei nu este tipic, ci este un copil cu nevoi cât se poate de speciale. În schimbul lor de scrisori e multă intimitate pierdută, un reproș arzând care se materializează la un moment dat într-un mod aproape firesc. Pe măsură ce-și scriu, aflăm mai multe despre ei și despre povestea lor. Dacă în Vis de primăvară avem un bildungsroman, în Brocart de toamnă avem o altă metodă arhi-explorată de a scrie o carte, aceea sub formă de scrisori între două persoane care au împărțit la un moment dat un prezent intens, pasional. Și de data asta, Teru Miyamoto ne demonstrează că nu contează „ce”, ci „cum” și, în sensul ăsta, este un bun exemplu pentru autorii care au dubii în ceea ce privește „ce”-ul scrierilor lor, atunci când s-a scris mult despre asta. Teru Miyamoto explorează și de data aceasta ideea morții și sinuciderii, iubirea pasională —prezentă ca idee retrospectivă, a unei intimități pierdute (și, da, dacă vă imaginați aici durerea pierderii și cât de sufocantă e pierderea unei relații de tipul acesta, atunci o faceți bine pentru că se simte la suprafață, nenumită, destul de agasant). Și aici avem de-a face cu gangsteri și, de ce nu, ideea unei vieți ratate. Și aici vedem un misoginism internalizat, probabil inevitabil pentru personajul masculin —care explică infidelitatea actualului soț al lui Aki printr-o formulă de tipul „așa suntem noi bărbații, nu ai ce să faci,” ceea ce Aki refuză să accepte —însă perspectiva autoînvinovățirii nu e neapărat mai strălucită și rămâne și ea misogină în felul ei. Pentru mine ăsta e întotdeauna un aspect interesant de urmărit în literatură și e inevitabil să-l observ/menționez. Ce mi-a plăcut la cartea asta este modul în care se explorează intimitatea și „revenirea” la memorie, care nu e o încercare de reconstruire sau iertare, ci mai degrabă de înțelegere și, cumva, de ajungerea în acel punct al „reproșului”. Ca și Vis de primăvară, e o carte cu un ciclu clar și oarecum clasic, romanul se deschide cu o întâmplare surprinzătoare sau „nouă” și se închide într-un anumit fel, clar, are closure. Și Brocart de toamnă e un roman de trecere și maturizare într-un anumit sens. M-au emoționat și tulburat secvențele în care Aki povestește puțin despre fiul său cu probleme, dar mai ales această perspectivă foarte reală și dură, atunci când îi spune: dacă nu se întâmplau lucrurile astea, dacă noi nu ne despărțeam, atunci eu nu aș fi avut viața asta (nu ar fi avut un copil cu probleme, poate că fiul ei ar fi fost un fiu tipic dacă nu se despărțea de Yasuaki —pentru care, într-un anumit punct exact, îl face complet responsabil). Stilistic vorbind, ne întâlnim cu o politețe pe care poate n-o înțelegem din start dacă nu știm că are iar legătură cu cultura japoneză. De fapt, trebuie să citim și printre cuvinte și poate anumite lucruri directe să le citim cu o oarecare duritate. Deși sunt mare fan romane experimentale, a fost cumva comforting pentru mine să citesc o carte în care lucrurile se închid, oricât de dulci-amare ar fi și că am putut ține cu un personaj de la început la final fără să fiu trădată de personaj sau de narațiune în vreun fel.

Dacă ar fi să aleg să-ți recomand una dintre ele, probabil ți-aș recomanda mai întâi Vis de primăvară. Dar e relativ. Depinde mult ce tipuri de povești preferi. Ce pot spune e că nu aș încerca deloc să judec aceste cărți după titluri —dacă ar fi să fiu complet onestă, nu mă dau în vânt după titlurile astea. Sunt ușor metaforice și nu-mi spun nimic înainte să citesc cărțile. După ce le citesc, înțeleg mult mai bine titlurile. Dar poate că pentru un alt tip de cititor, titlurile acestea generale, ușor sentimentale sunt mai atractive. Nu am un raționament obiectiv în direcția asta, dar ce pot spune e că sunt foarte bucuroasă că asta a fost vara în care l-am descoperit & citit pe Teru Miyamoto și simt ceva similar exaltării experimentate când l-am citit pe Junichiro Tanizaki. Which, damn, that is nice. Ceea ce vă doresc și dumneavoastră.