citind Moll Flanders -copii abandonați din 1722 -2014

M-am apucat de câteva zile de citit Moll Flanders de Daniel Defoe. După ce-am terminat Tess, o prietenă mi-a recomandat cartea aceasta în virtutea asemănării personajelor principale și, să zicem, a suferinței pe care ambele personaje au experimentat-o. Deși am început cartea de câteva zile, n-am reușit încă să citesc mai mult de 120 de pagini. Motivul pentru care citesc atât de greu este destul de simplu: la fel cum mi s-a întâmplat când citeam și America lui Kafka, mă găsesc în imposibilitatea citirii rapide a acestei opere, din simplul motiv că sentimentele pe care mi le transmite (sau pe care le dobândesc în timpul citirii) sunt atât de intense, supărătoare și depresive încât nu reușesc să citesc prea multe pagini pe zi.

De ce mi se pare atât de deprimant? Unii dintre voi poate vor spune că intensitatea lui Tess nu este nicicum regăsită în Moll Flanders (din diverse motive asupra cărora sper să revin după ce termin de citit întreaga carte). Iar eu v-aș răspunde că nu este vorba despre asemănarea celor două sau despre cât de mult mă înspăimântă soarta personajului principal. Din contră -este vorba despre circumstanțele acelui moment (dacă vrem, istoric -deși, după cum vom vedea imediat, nedepășit). Ceea ce mă duce la disperarea și la neputința de a mai citi vreo pagină în ziua sau ora respectivă este ușurința cu care sunt părăsiți copiii nelegitimi (sau chiar legitimi), presupunând (cred) că se pot face întotdeauna alți copii, iar părăsirea acestora nu este în nici un caz considerată dezastruoasă (sau luată în considerare în orice caz). Desigur, cei mai mulți dintre noi vor vedea în Moll Flanders doar nefericirea femeii și a statutului femeii în acea vreme, în acea societate (detaliu complet legitim, critică absolut întemeiată – și pe mine mă înfurie, dar din păcate sau din fericire, există ceva ce mă frustrează cu atât mai mult).

Ca să vă familiarizez cu contextul (pe cei care n-au citit), Moll Flanders, personajul, este o femeie care trece prin mai multe căsnicii și relații cu diverși bărbați, situații complet nefericite, chiar absurde (ei bine, am putea spune că din acest punct de vedere se aseamănă extraordinar cu Tess, în sensul în care ambele au o soartă nefericită, nedorită, nevisată, necerută). În orice caz, din aceste relații legitime și nelegitime ale sale, Moll Flanders are mai mulți copii – primii cu primul ei soț, fratele primului său bărbat (care i-a fost amant); după moartea soțului, personajul își părăsește copiii pe care-i lasă-n grija părinților decedatului. A doua căsnicie este complet nefericită, întrucât soțul o părăsește și fuge în altă țară  -din căsnicie nu au supraviețuit copii, deci n-a avut ce să părăsească. A treia căsnicie, nefericită și nu tocmai legitimă din două puncte de vedere (nu le voi menționa pentru a nu aduce spoilere), părăsește doi copii, din a treia relație (nu o căsnicie) rezultă un copil pe care, deși petrece 5 ani de zile cu el, îl părăsește și singurele sale gânduri cu privire la această situație s-ar putea rezuma astfel: îmi părea totuși rău de copil pentru că mi-era drag, dar nu puteam să am grijă de el, așa că trebuia să-l părăsesc. Oricât de stupid și de tragic ar suna, această poziție este destul de legitimă, în sensul în care nu putea avea în nici un caz grijă de copil… și totuși! Care e problema mea?
Problema mea nu este că citesc aceste lucruri într-o carte -într-un roman, să zicem- ci pentru că știu că aceste situații erau perfect reale (complet dureroase, de altfel), dar MAI MULT DECÂT ATÂT, pentru că știu că astfel de situații se mai întâmplă încă: cazuri în care copii sunt părăsiți fără a li se lua în considerare …ceva, orice. Există încă această mentalitate absurdă conform căreia un copil poate fi lesne înlocuit, întrucât poți oricând face altul (sau mai știu eu ce alte motive pot interveni în acest caz). Mi se pare îngrozitoare această percepție și, deși o pot înțelege în Moll Flanders și pot înțelege și societatea de demult, când lucrurile erau poate complet diferite de ce se întâmplă astăzi, totuși… nu o pot înțelege în zilele noastre. Mi-e foarte greu să înțeleg cum în secolul XXI, anul 2014, oamenii încă-și mai părăsesc copiii fără să le pese cât de puțin de situația lor, de viața lor, de …faptul că, în cele din urmă, acești copii nu mai pot fi în nici un caz înlocuiți. Mă jenează realizarea faptului că oamenii ăștia chiar cred că proprii lor copii pot fi înlocuiți, că nu este nimic grav în a-i părăsi (indiferent de motiv, chiar nu mă interesează motivul în acest caz).

Pe lângă faptul că astăzi oamenii ar fi trebuit să învețe deja cum să se protejeze în timpul actelor sexuale dacă nu-și doresc odrasle, cred c-ar trebui să nu mai existe nici această lipsă întreagă a înțelegerii faptului că acești copii nu sunt obiecte și nu pot fi aruncate, părăsite, date la gunoi, făcute cadou altcuiva DOAR pentru că… oricare ar fi motivul. Mi se pare deprimant, scârbos, revoltător faptul că de prin 1722 de când datează Moll Flanders și până în 2014 aproape nimic nu s-a schimbat cu privire la această problemă. Poate că astăzi copiii nu mai sunt părăsiți cum erau în 1722 (în sensul în care ”procentul copiilor părăsiți” a mai scăzut -ce dezgustător este că trebuie să formulez astfel o chestiune atât de sensibilă), și totuși sunt părăsiți cu cel mai mare grad de indiferență. Știu că această problemă nu este singura cu care se confruntă societatea noastră, și știu că există o mulțime de asociații și mai știu eu ce care se ocupă de probleme de tipul acesta. Și totuși, pe mine mă întristează profund (și mă revoltă îngrozitor) această situație.

În una din recentele vizite la părinții mei, am auzit povești asemănătoare: povești în care un copil face alți copii pe care-i părăsește, în care adulți fac copii pe care-i părăsesc cu cea mai mare indiferență, raționamentul din spatele acțiunii fiind cel mai adesea acela că ”pot întotdeauna să fac alți copii”. Acest lucru mă dezgustă – realitatea asta mi se pare incredibilă, și totuși știu că este cum nu se poate de reală, de vie, de crudă. Faptul că copiii sunt astăzi părăsiți la fel cum erau părăsiți și în 1722. Mă deprimă îngrozitor…

Acesta este și motivul pentru care citesc atât de greu Moll Flanders -am acest sentiment puternic de revoltă înăuntrul meu și nu mă pot gândi decât la aceste chestiuni. Este deprimant, sfâșietor, îngrozitor de stupid. Și tocmai acestea mă face să mă gândesc la cât de tâmpite sunt legile, la cât de tâmpită e societatea când REFUZĂ dreptul homosexualilor de a adopta copii (sau a întemeia căsătorii). Uitați-vă și voi acolo câți copii sunt părăsiți, abandonați fără jenă, fără nici cea mai mică remușcare de niște părinți cărora nu le pasă și care nu au grijă de acei copii abandonați, aruncați pe stradă sau în orfelinate… uitați-vă la toți copii aceia care ar da orice să aibă o casă, oricât de sărăcăcioasă și un părinte care să îi iubească și nimic mai mult, acei copii care ar face orice să nu mai fie pe stradă și în orfelinate, la acei copii nefericiți că nu au o familie… nu ar fi mult mai corect să acordați dreptul unor oameni maturi, serioși să îi ia acasă și să aibă grijă de ei? Să le ofere familia pe care ei nu au avut-o niciodată? Și chiar și un părinte este de ajuns – decât să stea într-un orfelinat, lipsit de dragoste, lipsit de orice căldură, conștient în fiecare moment de faptul că a fost părăsit, n-ar fi mai bine să permiteți oamenilor care vor să adopte copii să-i și adopte? Desigur, știu că există mai multe chestiuni aici, dar se poate întotdeauna verifica seriozitatea și capacitatea respectivilor oameni de a face acei copii fericiți. Parcă și voi, cu toate legile voastre rigide și prejudecățile stupide, împiedicați acești copii nefericiți să fie cumva, cât de puțin fericiți.

O să termin cu greu această carte.

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *