Ce-am citit în octombrie și FILIT Iași 2023

Cred că se cade să încep această postare prin a spune: uau, anul ăsta am fost la FILIT ca jurnalist cultural și poetă și a fost absolut grozav. Îmi doresc să relatez mai pe larg această experiență, ceea ce cred/sper că voi face curând. Până atunci mă mulțumesc să vă spun că este un festival literar la care merită să mergi cel puțin o dată. Fie că e vorba de spectator, vizitator sau de invitat (scriitor, jurnalist, you name it). E un eveniment care mi-a adus nu doar bucurie, ci și speranță cumva în literatură. E intens și frumos și neapărat de luat în considerare. Deci, data viitoare când vă gândiți la a vizita Iași, luați în considerare s-o faceți când e FILIT-ul. Și dacă octombrie va fi mereu la fel de cald ca anul ăsta… 🙂 e minunat ce face nu doar pentru literatură, ci și pentru traducere și cred că trebuie s-o vezi cu ochii tăi ca s-o pricepi cu adevărat, să vezi jurnaliști luând interviuri unul după altul cu scriitori și interpreți lângă, e ceva ce-mi face puțin pielea de găină, ceea ce vă recomand și dvs. Sincer, aș fi putut să nici nu citesc nimic dat fiind că am fost la FILIT luna asta. Cât am fost acolo, n-am avut nici timp și nici răbdare pentru citit —au fost 5-6 zile în care eu n-am citit deloc, minus orice înseamnă redactare, recitire, revizitare întrebări și materiale pentru interviuri, dar astea nu se pun. Nici nu-mi pot aminti ultima oară când am stat atâtea zile fără să citesc nimic. E interesant și scary în același timp. Dacă vă întrebați de ce nu am citit în orele alea lungi și multe din trenul București-Iași și respectiv Iași-București, răspunsul e super simplu. La dus m-am întâlnit cu minunata K. de la Cărturești și am vorbit cât în lună și-n stele și, la întors, după ce aproape că am pierdut trenul pentru că m-am încăpățânat să stau pe peronul prost, eu singură, când toată lumea merge pe altul (ce, chiar să fiu eu singura care merge la București azi?)… după asta, zic, am moțăit 6 ore în tren incapabilă să stau trează, dar nici cu adevărat în stare să dorm, am asistat la discuții fragmentare despre religie, dar și discuții cu tentă locală, despre proprietate și lipsa disciplinei și subordonării la job, niște mișto despre Vaslui și schimburi de dulciuri no name ale unor tineri ieșeni, dar probabil nu prea tineri, așa, cam de vârsta mea care au fost drăguți și mi-au spus să le zic unde vreau să cobor că mă trezesc ei dacă adorm. Și, deci, cum să mai citești în situația asta?

Până reușesc să scriu mai multe despre FILIT, vă invit să citiți cele trei interviuri pe care le-am publicat deja, listate în ordinea în care au apărut:

1. Interviu cu Karina Sainz Borgo în Revista Golan: „A trăi fără a scrie e ca și cum n-aș fi trăit. Nu înțeleg ce s-a întâmplat dacă nu scriu.”
2. Interviu cu Morten Strøksnes la Perfect Contemporan (audio): I see no reason not to write about the sea
3. Interviu cu Giulia Caminito în Revista Golan: „Cred că toată lumea se gândește la propriul scris și se întreabă: ce se poate schimba cu o nouă carte scrisă de mine?”

• Urmează să apară și un ultim interviu #FILIT realizat de mine. Hint-urile sunt: e cu un autor român și e audio, așa că stați cu urechile pe Perfect Contemporan.

Și totuși, ce cărți am citit luna asta? O să începem cu începutul și anume cu cărțile FILIT, adică acele cărți pe care le-am citit rapido pentru că voiam neapărat să le iau interviuri autorilor. Rapido și nu prea, sincer, pentru că lecturile au fost intense și au necesitat timp, concentrare, disponibilitate, interes a fost o grămadă, la fel și colțuri îndoite și sublinieri. Și mă bucur că această lectură a fost fructificată în cel mai mișto mod posibil, aceste întâlniri transformate în interviuri/dialoguri pe care le puteți descoperi și voi. Pentru că literatura este și trebuie să rămână o chestie deschisă și accesibilă de unde fiecare cititor să-și ia ce vrea, ce are nevoie, ce-i place. Și, din fericire, chiar și acești autori pe care i-am întâlnit și intervievat la FILIT sunt diferiți, fiecare interesant în felul său, așa cum și cărțile lor sunt distincte și vorbesc despre lucruri diferite în stiluri complet altfel. De data asta le voi lista în ordinea în care le-am citit.

La Caracas va fi mereu noapte, Karina Sainz Borgo.

Acțiunea se petrece în Caracas, Venezuela. O tipă pe nume Adelaida Falcón, o tipă ștearsă, rece, dar educată, intelectuală, care pare să creadă în democrație își înmormântează mama în mijlocul unui război civil și a violenței stradale. M-a impresionat violența din cartea asta pentru detaliile ei concrete, de exemplu un convoi mortuar în care lumea se distrează și destrăbălează. Am vorbit cu autoarea despre cum scriem despre frică, curaj, despre violență și multe alte lucruri. Am citit cartea pe nerăsuflate și cu teamă. Nici nu știu dacă îmi plăcea de Adelaida, dar am înțeles-o cu atât mai mult retrospectiv atunci când Karina Sainz Borgo a vorbit despre disperarea care dezumanizează. Cartea o găsiți la editura Polirom în traducerea Alinei Cantacuzino. Avem un Fun Fact și despre alegerea traducerii titlului (și în română și în engleză) pentru că în spaniolă era de fapt La hija de la espanola. Dar vă las să descoperiți singuri în interviu.

Apa lacului nu e niciodată dulce, Giulia Caminito.

Probabil una din cărțile mele preferate de anul acesta. Aș plasa-o între Prinde iepurele de Lana Bastasic și Prietena mea genială de Elena Ferrante. Sigur că are o viață independentă, un stil propriu și subiecte ale sale, dar am avut senzația asta citind mai ales în ceea ce ce privește percepția mea asupra personajelor feminine și a relațiilor dintre mamă-fiică, dar și în ceea ce privește raportarea la identitatea de femeie. Am fost foarte curioasă, citind și vorbind cu Giulia Caminito despre această carte, despre ce înseamnă să fii o fată rea și cum devii o femeie rea. Sunt multe alte lucruri pe care mi-ar fi plăcut să le discut cu autoarea, de exemplu despre similaritatea mediului în care trăiește/copilărește Gaia și mediul provincial, dacă nu chiar rural românesc, cel puțin în ceea ce privește partea asta din Sud unde am copilărit și eu. O înțeleg bine pe Gaia, chiar dacă nu o iubesc, mă impresionează curajul ei, indiferent de natura pe care o are și e dificil să-i privești rănile fix când se formează. E o carte foarte bună și pătrunzătoare, un roman despre care deja am văzut că a prins foarte bine la publicul românesc (ceea ce era inevitabil, dacă mă întrebi pe mine). O carte superbă tradusă de Oana Sălișteanu, publicată la Editura Humanitas.

Cartea mării, Morten Strøksnes

Cartea mării sau Arta de a prinde un rechin uriaş dintr‑o barcă pneumatică pe o mare întinsă în patru anotimpuri,” în care autorul povestește cum el și prietenul său, Hugo Aasjord, un artist de 70 de ani, plănuiesc să prindă un rechin boreal din această barcă pneumatică. Am avut tendința s-o citesc un pic și ca pe un roman, dar autorul a vorbit mult despre intenționalitatea cărții și despre cum preferă să fie citită pur și simplu ca nonficțiune, pentru că asta este (el fiind și jurnalist). De fapt, cred că suntem puțin induși în eroare de formatul în care a apărut în colecția de la Polirom. Probabil că ar fi fost util pentru cititorii care tind să fie foarte creativi în interpretare să existe o introducere mai lămuritoare în privința asta. În orice caz, recunosc că nu ar fi fost genul de carte pe care aș fi citit-o imediat dacă nu venea FILIT și îi datorez și asta FILIT-ului, că am citit o carte atât de mișto la care poate altfel nu aș fi ajuns. Nu e neapărat genul de lectură cu care mă întâlnesc foarte des și m-a impresionat cantitatea uriașă de informații despre ocean transpusă într-un mod suficient de interesant, activ, personal cât să nu te piardă. Ar fi necesară o recitire, clar, pentru a cuprinde mai multe info despre ocean. Însă, cel mai mult poate că e de notat ce a spus autorul, că nu vede niciun motiv pentru care să nu scrie o carte despre mare. La fel cum cred că nu exista niciun motiv pentru care Hugo, prietenul său, să nu-și dorească să prindă sau măcar să vadă un rechin boreal. Cartea a a apărut la editura Polirom în traducerea Dianei Polgar.

Tot #nonficțiune a fost și

Să înțelegem ADHD, Cristopher Green, Kit Chee

Devin din ce în ce mai „versată” în ADHD, asta cu siguranță. Mi-a plăcut mult structura acestei cărți, chiar dacă erau multe informații pe care le știam și chiar dacă sunt pasaje pe care nu le-am aprofundat pentru că mi se par utile atunci când te confrunți cu situațiile respective, mai degrabă decât ca lectură informativă. Am comparat-o și cu cartea despre ADHD a lui Gabor Mate unde joacă mult cartea psihosomatică (faptul că ADHD-ul este cauzat în principal de „traumă”, cu toate că trauma aici e foarte generală și poate fi practic orice și declanșează un ADHD deja avut, transmis genetic. E mult prea vag și nu prea înțeleg ce nu văd, ce nu pot atinge). Au anumite idei în comun, mai ales în ceea ce privește discuția tehnică/științifică despre elementele neatenției, hiperactivității, comorbidității și importanța medicamentelor. Dar aș merge mai mult pe mâna acestei cărți pentru că își propune mult mai tare să înțeleagă și să ajute părinții și copiii, într-o anumită măsură chiar și adulții cu ADHD. Cartea lui Gabor Mate poate fi și ea utilă dacă ai grijă la presupoziția lui psihosomatică care e o presupoziție destul de personală, greu demonstrabilă și care nu știu dacă ajută. Nu are o miză, explicația e vagă și nici suficient de puternică. Mai mult, cred că poate crește vinovăția părinților și îngrijitorilor, nu prea-mi dau seama cum asta ar putea să ajute pe cineva. Oricum, interesting reads.

Nu am ratat nici #prozascurtă

Pe cine iubești mai mult? Mihaela Buruiană

Mi-au plăcut tare mult prozele Mihaelei Buruiană pe care o știm cu toții dinainte ca traducătoare. S-au născut niște întrebări în urma lecturii, așa că sper să am ocazia să le pun. Mi-a plăcut în special a doua parte și au fost mai multe proze care mi-au dat la gioale, m-au făcut să mă simt incomod și cred că am empatizat cam mult și neapărat involuntar cu unele personaje. Și, da, asta e bine. E debutul Mihaelei și a apărut la editura Nemira, în colecția deja bine știută n’autor, coordonată de Eli Bădică.

La capitolul #poezie am citit

Grija, Mircea Andrei Florea

Cel de-al doilea volum de poezie semnat de poetul Mircea Andrei Florea, apărut la OMG. Despre primul, „larvae”, am scris mai de mul (apărut la Casa de Editură Max Blecher). A avut multe bucăți puternice și niște imagini noi, însă mi s-a părut și un pic vag și fragmentar pe alocuri, cu o distanță care duce spre absență care m-a derutat, înlocuită adesea de o plasare foarte exactă a ceea ce noi numim tradițional „eu poetic”.

Cam asta a fost luna asta și o declar o lună super câștigătoare. Nici nu știu ce-aș putea să vă spun mai mult. Eu luna asta m-am uitat frumos la Young Sheldon pe Netflix. Am renunțat temporar la abonamentul la Voxa pentru că nu am avut timp sau răbdare să ascult cărți, deși cu siguranță voi reveni. Aș vrea să testez, probabil, și Audiotribe sau să mă mai joc puțin cu Audible. Vom vedea, am oricum niște podcast-uri de recuperat. Printre care unele chiar de la FILIT. Much to do și vine deja finalul anului în curând. Nu știu încă ce vreau să citesc (complet 😀 ) în noiembrie, așa că am liste de făcut și planuri de planificat. După câteva luni de organizare de tipul ăsta, cu liste despre „ce vreau să citesc” and so on, pot spune că am devenit mai organizată cu cititul, dar și mai mult bine mi-am făcut pentru că am citit astfel cu mai multă intenționalitate și atenție, ceea ce mă face cumva capabilă să rețin mai bine multe lucruri pe care le citesc. Știu că sunt printre noi cititori care ridică din sprânceană la organizare și e bine și așa, fiecare face cum îi place *inserts smile*. În orice caz, azi m-am apucat de Creierul deprimat de Anders Hansen care cred că o să mi se pară cam la fel de interesantă precum Creierul ecranului, de același autor, tot la Publica apărută. De altfel, are aceeași presupoziție în ambele.