Ce-am citit în februarie și alte peripeții (2023)

S-a citit și în februarie. Nu știu dacă mult sau puțin și nici nu prea-mi bat capul cu asta. S-a citit cât s-a citit, și mai ales e plăcut când dai de lecturi potrivite. Nu am dat greș nici luna asta, deși am citit și o carte care nu m-a dat pe spate, pe care am continuat s-o citesc dintr-o oarecare curiozitate, dar care, în definitiv, nu a fost chiar pentru mine. Restul însă s-au potrivit grozav, așa că hai să începem.

La capitolul #roman

Hortensia Papadat Bengescu, Ana Maria Sandu

Încă o biografie romanțată reușită. Nu am citit-o deloc pe HPB și poate că acesta este primul semn s-o fac, însă biografia romanțată scrisă de Ana Maria Sandu m-a acaparat destul de mult și cred că mi-ar fi plăcut să o fi citit deja pe doamna scriitoare. Nu e niciodată timpul pierdut, e drept. Mi s-a părut interesantă și forma pe care a ales-o pentru roman. L-a împărțit în două părți: prima, din perspectiva lui E.L. Adică, Eugen Lovinescu, și a pasiunii lui pentru Hortensia Papadat Bengescu și pentru scrisul acesteia. A doua, din perspectiva autoarei înseși, la bătrânețe. Narațiunea e la persoana a treia, așa că perspectivele sunt doar narativ-omnisciente, însă cred că e tare plăcut și diferit să te gândești la Lovinescu din perspectiva asta admirației pentru scriitoarea HPB. A doua parte m-a înduioșat mai tare și m-a făcut și să plâng puțin în fața neputinței vârstei, de altfel firească și omenească. Dar și mai tare m-a întristat de fapt căsnicia care pare să fi atârnat ca o nicovală în viața scriitoarei. E o lectură care se potrivește bine și cu luna februarie. E și despre dragoste, pasiune, admirație și inteligență, dar și despre decizii proaste, căsnicie toxică (nepotrivire de caracter și înclinație, să zicem) și cum e important să ne iubim și pe noi înșine. E a doua mea întâlnire cu scriitoarea Ana Maria Sandu de care am mai citit Aleargă. Ar merge o recitire, mai ales acum că sunt și eu pe bune alergătoare. Și, de asemenea, o asemăn acum, retrospectiv, cu romanul Crudo al Oliviei Laing pe care l-am citit de curând. Dacă nu ai citit nicio carte din seria biografiilor romanțate de la Polirom, dar și dacă ai citit, îți recomand dialogul meu cu editorul șef de la Polirom, Adrian Botez, la Perfect Contemporan care este fix pe tema aceasta: Pentru mulți dintre ei a fost cea mai mare provocare scriitoricească.

Ultimii copii din Tokio, Yoko Tawada

Nu știu dacă pot spune că mi-a plăcut cartea asta. E drept că am ajuns la ea fără să știu prea multe despre ce e. Credeam că e o distopie. Este un roman science fiction, distopic în care autoarea își imaginează un viitor destul de sumbru al Japoniei în care bătrânii, numiți bătrânii tineri, nu par să mai moară și sunt în putere, iar copiii sunt extrem de fragil și diferiți, cu gâtul subțire și capul mare, cu o fragilitate care se extinde grozav asupra corpului și capacităților sale de a se mișca, de a merge, de exemplu. Japonia este izolată, dar la fel sunt și diverse regiuni din ea, iar ceea ce fusese capitala țării s-a transformat într-o zonă seacă, nedorită, incapabilă de agricultură sau orice altceva folositor. Yoshiro, un bătrân tânăr de cam 100 de ani are grijă de nepoțelul său fragil Mumei și este teribil de îngrijorat pentru acest copil care are stomacul sensibil, mănâncă puțin, i se pare greu și să se îmbrace singur și pentru care gustul mâncării nici măcar nu contează, dacă e bun sau nu, e totuna. Această viziune futuristică tragică asupra Japoniei poate fi deprimantă și, de fapt, un subiect foarte roditor pentru o carte. Cu toate astea, nu pot spune că mi-a plăcut în mod senzațional. Mi-a fost greu s-o iau în serios și am privit-o mai mult ca pe o satiră politică, desigur SF și distopică. E bine scrisă, fără îndoială, și foarte apreciată dpdv critic. Eu însă am continuat să o citesc doar pentru că eram curioasă ce o să se întâmple și a fost un avantaj și că a fost scurtă. Finalul mi s-a părut un pic cam melodramatic și tras de păr. Problema mea presupun că a fost: unu, că nu am putut să o iau în serios și, doi, că nu m-am putut conecta prea tare cu niciun personaj pentru că dacă lumea pe care o portretiza era cât de cât credibilă în universul ei, personajele erau parcă deconectate cu totul de la ea. Și am ajuns la concluzia că astfel de cărți nu sunt neapărat pentru mine. Niște detalii specifice ca lipsa electrocasnicelor, înlocuirea prosoapelor din Vest cu cele tradiționale japoneze care se usucă mai repede, bâzâitul aparatelor care a devenit brusc dăunător și toxic etc nu m-au convins de integritatea distopiei/SF-ului conturat de autoare. Îmi dau seama că aici sunt limitele mele cu privire la această carte. Sunt sigură că pentru alții experiența a fost cu totul diferită. Ca iubitoare de literatură japoneză, voi continua desigur s-o explorez și e cumva bine că mai găsesc și autori cu care nu rezonez. Mai ales când am atâția preferați din zona asta. Sunt curioasă cum au citit alții romanul lui Tawada. A apărut la noi la ed. Polirom în traducerea Monicăi Tamaș.

Iorgu, Adrian Jicu

Nici nu știu cum să vă spun cu câtă plăcere am citit cartea asta pe care o găsesc excelent scrisă. Pe copertă e identificată drept un „roman document” și e, într-adevăr, o carte despre Bacovia care curpinde nu doar viața acestuia cu momentele sale importante, ci și atmosfera anilor în care a trăit și, mai ales, conturează cu o realitate ademenitoare și totodată încărcată personajele din viața lui. Am fost plăcut surprinsă mai ales de lucrul acesta, cum cartea începe de fapt cu momentul dinaintea conceperii lui Bacovia și cu Dimitrie (tatăl lui) a cărui personalitate Adrian Jicu a conturat-o fantastic. Nu știu în ce măsură are legătură cu realitatea lui Dimitrie, dar în ceea ce privește pactul fictiv, a ieșit absolut grozav și m-a fascinat încă de la primele pagini. Citind cartea asta, nu pot spune că îmi place mai mult de persoana Bacovia sau că, în vreun fel, m-a fascinat existența sa. Din contră, m-a întristat și pe alocuri l-am compătimit. Mi s-a părut curios nu doar temperamentul lui, dar și această posibilitate interpretativă că poetul nu era neapărat un „neadecvat” sau „greu adaptabil”, ci, sincer, date fiind lucrurile pe care le știm azi, o persoană cu o oarecare disfuncționalitate socială, so to speak, care s-a luptat și cu o adicție pe care o cunoaștem bine în România. Băutura. Am fost din nou foarte atentă la portretizarea vieții femeilor din acea perioadă — lucru care m-a înduioșat și înfuriat în aceeași măsură, un portret care cred că nu e doar rezonabil, ci chiar potrivit din punct de vedere istoric. Mi s-a părut că autorul a adăugat anumite reflecții pe ici-colo despre viața femeilor intenționat pentru a sublinia nedreptatea și greutățile lor nevăzute. Fie că a fost intențional sau pur și simplu interpretarea mea de cititoare, a fost într-un fel liniștitor să simt această poziție. Mărturisesc că în loc să mă încânte forța cu care Agatha, soția lui Bacovia, l-a îngrijit și s-a zbătut pentru el, m-a cam înfuriat și întristat de câteva ori, fiind și ea poetă la rândul ei și luptându-se atât pentru „valorificarea operei poetului” când, desigur, asta presupune și un imens sacrificiu de sine. O față reală și despre care prea rar se vorbește, cum femeile astea „puternice” care au răzbit pentru bărbații lor, puteau face lucruri fantastice pentru sine. Grozavă cartea lui Adrian Jicu, a creat în mine felurite senzații și cel mai satisfăcător lucru e faptul că e scrisă atât de bine și e realmente o plăcere s-o lecturezi. A apărut la editura Humanitas și o recomand 100%.

The Hours, Michael Cunningham

Uitasem complet despre cartea asta, o aveam în bibliotecă de mulți ani. Credeam că e a soțului meu, dar nici el nu știe cum ca ajuns la noi în bibliotecă. Be that as it may, pot spune că a fost o alegere înțeleaptă pentru luna februarie. Scrie superb Michael Cunningham și cred că asta m-a surprins cel mai tare. Poate și pentru că nu știam la ce să mă aștept — am asociat repede cartea cu filmul când mi-am dat seama ce carte am în mâini, de fapt. Am auzit despre ambele că sunt foarte bune. Nu știu dacă o să încerc și filmul, deși mi-ar plăcea —sunt cam leneșă când vine vorba despre asta. Dar pot spune că a fost un deliciu cartea asta și o recomand s-o citești după ce ai parcurs deja Doamna Dalloway de Virginia Woolf. Autorul adună trei personaje: Doamna Woolf, Doamna Brown și Doamna Dalloway — care e, de fapt, o doamnă pe care un prieten gay cu SIDA a poreclit-o „doamna Dalloway,” Clarissa începându-și narațiunea, ai ghicit, tocmai prin dorința/necesitatea de a cumpăra niște flori. Mi-au plăcut planurile astea narative, dar cel mai mult și cel mai mult m-a dat pe spate scriitura. Cred că pot să văd câteva lucruri similare între el și stilul Virginiei Woolf, dar e oricum story-telling done right și o carte cu care pur și simplu o să iubești să petreci timp și să te scalzi în frazare și în alegerea atât de nimerită a cuvintelor.

#nonficțiune

Jurnalul lui 66. Noaptea în care am ars, Alexandra Furnea

Mi-a fost foarte greu să citesc cartea asta, dar odată ce te apuci de ea, trebuie s-o termini. Devine practic o datorie s-o faci, cu toate că este o călătorie grea și, ca „spectator” te simți de multe ori neputincios citind, atunci când nu ești năpădit de furie și un sentiment acut de nedreptate care te va străbate, probabil, pe toată durata lecturii. Alexandra Furnea ne povestește, și îmi imaginez că nu a fost un proces ușor, ce s-a întâmplat după Colectiv — nu doar despre tragedia incendiului, ci și despre neregulile din spital. Faptul că nu au fost tratați cum trebuie, că nu existau condiții pentru arși, cu toate că spitalul o ținea una și bună că acestea există. E inuman ce s-a întâmplat și rămâi fără cuvinte citind. Am plâns de multiple ori și m-am simțit destul de sfârșită când am terminat cartea. E adevărat că mi-a dat și o stare de anxietate și m-a încărcat foarte tare, așa că mi-e greu s-o recomand altora fără această avertizare. Nu e o carte pe care să o iei cu tine în parc sau pe care s-o citești când vrei să te relaxezi. Trebuie să investești timp și atenție în ea, iar lucrurile pe care le vei citi sunt adesea extrem de tulburătoare. Dar mi se pare absolut necesar să o citim și ca „mărturie” a ceea ce s-a întâmplat, ca o conștiință deplină și necesară a acestei tragedii care a continuat și după incendiu. Cred că nu ne sunt străine condițiile din unele spitale, cum nu ne sunt străine nici atitudinile unor indivizi din personalul medical. Cu toții cred că am cunoscut și medici extraordinar, asistente profi și minunate, dar și doctori care ne-au tratat cu superioritate și dispreț, asistente care ne „certau” pentru că nu găseau vena în care să bage acul. Aici totul este intensificat pentru că persoanele care au ars la Colectiv au fost multă vreme neputincioase, complet dependente de îngrijirea medicală, iar atunci când citești despre comportamentul odios al unor oameni din spital, ți se face pielea de găină. Cum poate să spună o asistentă „te-ai pișat în pat ca o nesimțită” sau doctorul să te mintă că nu ai infecții, ești „curată”, dar în foaia de externare apar multiple infecții? Îți face poze pentru care nu îți cere acordul, dar când le ceri la externare, pozele respective nu mai sunt — dovada procesului tău de vindecare, și aici mai mult infectare, nu mai există. Cel mai mare șoc îl vei avea poate când vei afla că, în recuperarea din clinica din Germania, persoanele care au mers acolo au aflat că lucrurile prin care au trecut în spital nu erau doar lipsite de igiena corespunzătoare, ci chiar inumane. E greu s-o citești, dar simt că trebuie pentru că e o realitate crudă pe care e necesar s-o cunoaștem. Am plâns și am fost tristă multă vreme citind această carte. M-am gândit la ce spunea Anca Zaharia despre cum a înfuriat-o atitudinea umilă a Alexandrei din spital. Eu, din contră, am înțeles atât de bine această neputință, am înțeles atât de bine cât de greu este să te aperi atunci când ești bolnav și depinzi de cei din jurul tău – și m-a speriat aeastă înțelegere a neputinței. Când poate ești și un pic ignorant (cum e firesc!) față de procedurile medicale. Că doar nu ai fost la Medicină, trebuie să îți pui toată încrederea în oameni, că te vor trata, că vor avea grijă de tine, că nu vor minți și nu vor spune „avem tot ce ne trebuie” când în spital nu existau nici condiții minime, fiind de fapt un focar de infecți pentru persoanele arse, cu răni deschise, la vedere. Tremuri de groază, de furie citind cartea asta — și cred că trebuie s-o faci. O să ieși alt om din ea. A apărut la editura Humanitas.

#prozăscurtă

Escapada, Lavinia Braniște

Nicio lună fără proză scurtă, cred că așa ar trebui să spun de acum înainte. De data asta am ales Escapada de Lavinia Braniște. Pe care am mai citit-o cu Interior zero, Sonia ridică mâna și Mă găsești când vrei. Ultima e preferata mea, dar și Interior zero mi-a plăcut la nebunie. Nu știam cum scrie Lavinia Braniște proză scurtă și m-am bucurat imens să descopăr pentru că a fost super pe gustul meu. Am regăsit aici atmosfera din Interior zero cu anxietățile și neliniștile pe care le-am citind în personajul din roman, doar că, desigur, aici avem de-a face cu mai multe personaje, mai multe stări și situații. A fost o plăcere s-o citesc cap coadă și m-am regăsit de multe ori în anxietatea asta dată de situații banale, de zi cu zi. O găsiți la editura Polirom.

La capitolul #poezie

Sînt alta, Svetlana Cârstean

Am scris deja mai multe la Revista Psyche despre Sînt alta. Mi-a plăcut imens și e una din cărțile la care aș vrea să revin cât de curând. O găsiți la editura Nemira.

Bosnia. Partaj, Miruna Vlada

Am avut un dialog cu Miruna Vlada la Perfect Contemporan pe care vă recomand să îl ascultați. Am vorbit acolo și despre cartea asta minunată de poezie despre care mi-aș dori să scriu mai multe într-o zi. A fost reeditată la Casa de Pariuri Literare.

Altfel, ce pot spune, cam atât luna asta. Am revăzut Parastye-The Maxim pentru că l-au băgat pe netflix – e unul dintre anime-urile mele preferate. Am crezut sincer că nu o să mai fiu așa implicată emoțional că doar l-am mai văzut, dar tot m-a apucat plânsul pe alocuri și am fost super încântată să revăd plot-ul. Mai ales pentru că mai uitasem niște detalii. Calitatea rewatch-ului a fost surprinzător de mare. Am ascultat muzică diversă, poate cu o obsesie pentru Flowers a lui Miley Cyrus, but who can blame me for that și am citit, desigur, multe cărți pentru copii. Nu am nici cea mai mică idee cum a dispărut așa repede februarie. A fost o lună cu destul de multă anxietate pentru mine și simt că nu am reușit să mă organizez foarte bine. Cu prea multe lucruri. Poate că martie o să fie mai blând. Vă scriu din bucătăria mea care așteaptă să fie curățată, e într-o stare destul de jalnică, așa că n-o mai pot amâna. Câinele mi-a adus noroi în casă și pe canapea, dar măcar e cel mai frumos bebeluș cu urechi grozave, e greu să te superi pe el când arată așa. Încă o dovadă că judecăm după aparențe, nț, nț. Afară plouă, copila mea e la grădi, eu am un milion și jumătate de task-uri, dar burnout-ul meu îmi zice să o iau ușor azi. Așa că voi încerca asta, ceea ce vă recomand și dvs.

Voi ce ați citit în februarie?