retrospectivă literară 2017


Târzie, dar există.

Nu o să fac un top al cărților favorite din anul precedent. O să procedez altfel de data aceasta. O să menționez câte o carte care mi-a plăcut dintr-un anumit (chiar anumit*) punct de vedere. Continue Reading “retrospectivă literară 2017”

please share if you liked it
0

Papagalul lui Flaubert

Vă scriam zilele trecute despre o carte de-a lui Barnes, Before She Met MeAstăzi nu mi-e atât de ușor să vă vorbesc simplu despre o altă carte a lui. De fapt, cum poți să vorbești despre Flaubert’s Parrot, despre cartea lui zic, nu despre papagalul lui Flaubert -deși, în definitiv, merge afirmația pentru ambele situații. Cum poți, zic, să vorbești pur și simplu despre cartea aceasta fără să te împiedici? Și nu în modul acela drăgălaș, simpatic, amuzant. Nope, the bad kind.

Continue Reading “Papagalul lui Flaubert”

please share if you liked it
0

Before she met me

Am citit o carte de curând care nu prea mi-a plăcut, Before She Met Me a lui Julian Barnes. O să mă întrebați, dar de ce ai mai citit-o? parcă renunțasei să îți pierzi timpul cu lecturi care nu-ți plac? 

Răspund ușor… Continue Reading “Before she met me”

please share if you liked it
0

on chesil beach sau despre carti care dor

O maximă.

Când citești o carte care doare, vrei s-o dai și altora s-o citească. Să-i doară și pe ei. Și nu, nu în cel mai rău și urât sens posibil. Au contraire. Numai în cazul ăsta poate fi vorba despre ceva pozitiv.

Când citești o carte care îți place atât de mult pentru că -adaugă aici motive pe care le crezi relevante  – atunci vrei s-o mai citească și altcineva și poți doar să speri ca acel cineva căruia i-ai recomandat-o să aibă o reacție similară (sau, în orice caz, puternică). Așa că atunci când ai o lectură care spre sfârșit sau la sfârșit sau cândva îți rupe sufletul în mici bucățele greu de descris, știi ce să faci. Îi scrii unui prieten bun. Și îi spui, pe scurt: This book hurts. Here, you read it as well. Continue Reading “on chesil beach sau despre carti care dor”

please share if you liked it
0

Do androids dream of electric sheep?

Scenariu. Ce-o să te faci dacă într-o zi doar să îți cumperi o amărâtă de oaie te-ar costa o avere? Să nu mai zic un câine. Sau o pisică. Și singura manieră prin care ai putea să îți păstrezi măcar o parte din demnitatea ta (subconștientul lucrează predictibil în condiții de presiune socială și nu numai) este să ai un animal. Pe care nu ți-l permiți. Cumperi o oaie electrică pentru că oaia “naturală”, “vie” ți-a murit de nu-știu-ce-boală răspândită în lumea oilor.   Continue Reading “Do androids dream of electric sheep?”

please share if you liked it
0

Game of Thrones so6 ep1

Dacă n-ați văzut episodul, nu vă sfătuiesc să citiți. S-ar putea să vă stric ziua.

Continue Reading “Game of Thrones so6 ep1”

please share if you liked it
0

Solanin

tumblr_mjtcsc9yvw1s00ahzo1_500Nu știu câți dintre voi sunt interesați de cultura manga/anime (dintre cei care mai citesc ocazional blogul, bineînțeles) și eu în genere mă feresc a recomanda manga/anime necunoscătorilor. Ai nevoie de un sistem de referință atunci când faci recomandări și e puțin probabil ca recomandările tale să ajungă undeva atunci când nu ai în vedere un sistem de referință corect. În fine, n-o s-o lungesc, de obicei nu fac ceea ce am să fac acum, dar nu mă pot abține. Am citit de curând un manga care, spre marea mea surprindere, pare recomandabil la un public extrem de larg, chiar și pentru neinițiații în lumea artistică japoneză a Manga-ului. Continue Reading “Solanin”

please share if you liked it
0

tokyo monogatari

screenshot-from-2014-10-07-205528Dac-ar fi să mă întrebe cineva „de ce ți-a plăcut Tokyo Monogatari?” (în caz că cineva chiar ar avea o asemenea întrebare; poate că mai degrabă ar trebui să ne mișcăm în orizontul ipoteticului sau să presupunem că:

ori

a) respectiva persoană nu a văzut pelicula
ori
b) întreabă de dragul unei discuții mai aprofundate)
-în orice caz, de-ar fi să mă întrebe, aș avea poate multe de înșirat. M-aș rezuma însă la două motive, dac-ar fi să răspund cât mai pe scurt, așa cum ne și place în secolul ăsta în care nu suportăm nici un monolog, excepție făcând propriul nostru monolog interminabil și plăcut doar auzului nostru. Sunt răutăcioasă.
Aș spune poate așa,
1) pentru că timp de două ore n-am simțit nevoia să îmi verific nici un cont virtual: nu am simțit impulsul stupid, absurd, nescuzabil de a-mi verifica mailul sau notificările de pe goodreads, facebook, etc;
2) pentru c-am reușit să fiu din nou copleșită de simplitatea existenței transmisă atât de frumos&simplu printr-un film japonez.
Să ne ocupăm mai întâi de prima problemă. Trebuie recunoscută o situație gravă: dependența de lumea virtuală care mă împiedică a mă bucura de ceea ce ar putea promite a fi o peliculă frumoasă (oricare, să ne referim la orice alt film). N-aș vrea să vorbesc acum despre aceasta, deși desigur chestiunea este strict legată de vizionarea filmelor la același device electronic la care îndeplinesc și altele și celelalte îndatoriri sau mai puțin îndatoriri și mai mult plăceri neproductive zilnice. Filmul lui Ozu Yasujiro a avut, are și probabil că va avea acea mare putere și capacitate de a mă putea face să uit de această dependență mereu actualizată din pricina circumstanței precizate mai sus. Îmi amintesc să mă fi uitat întâmplător, când a trebuit să pun o mică pauză, la cât mai am din film și am fost surprinsă, foarte surprinsă să realizez că s-a scurs deja o oră. M-am întrebat, aproape fără să vreau, când? Nu am simțit ora trecând, am fost mult prea absorbită de/în film. Poate că pentru unii acest lucru va părea cum nu se poate de normal. Pentru mine, în ultimii ani, acest lucru a devenit puținel mai rar. Adesea mă surprind singură ca devenind victima acelui pseudo multi-tasking despre care se tot vorbește în zilele noastre. O surpriză întotdeauna neplăcută; de altfel, gest inconștient (să ne uităm la definiția cuvântului dependență, sigur se găsește ceva sugestiv acolo). Am fost, deci, surprins plăcută să văd că vizionând un film la  propriul calculator NU am fost tentantă în nici un fel de a mă debarasa de momentul actual și a mai face și altceva. Am uitat, fiind prinsă în frumusețea filmului, să fiu un monstruleț dependent de pseudo multi tasking. M-a furat peisajul, de data aceasta într-un sens pozitiv și unidirecțional.
Să ne ocupăm acum de a doua chestiune care vine -neapărat- ca o prelungire a primei. E normal ca filmul să mă fi impresionat plăcut. Nu doar pentru că sunt atrasă întotdeauna de ideea acestei simplități japoneze în raport cu  existența complicată: îmi amintesc întotdeauna un haiku de Kobayashi Issa în aceste momente; dar și pentru că m-a impresionat prin realitatea faptelor transmisă atât de subtil, atât de simplu. Filmul nu este impresionant doar din punct de vedere estetic (fiind o peliculă, zic eu, foarte bine realizată: atenție la detalii), dar este și devine cu atât mai impresionant cu cât conținutul său nu este artificial. Nu este artificial deloc; din contră… este cât se poate de real, conturând un aici ce ne-ar putea aparține oricăruia dintre noi, în orice moment. Portretizează foarte bine nu doar o lume, o idee, o perspectivă asupra existenței, ci și o sumedenie de caractere reale, de personalități și personaje care nu doar că pot avea corespondent direct în realitate, ci cu siguranță au. Filmul se joacă cu natura umană -nu, nu se joacă, o prezintă în splendoarea ei în cea mai simplă și ușoară și frumoasă manieră pentru că nu-ți dai seama când a făcut-o… Realizezi poate doar la sfârșitul filmului cât de real și simplu este totul; cât de real, cât de real, cât nu se poate de real.
Terminând filmul, am avut o senzație plăcută, nostalgică, chiar și ușor tristă -m-a făcut să-mi amintesc de NIngen no Joken al lui Masaki Kobayashi. Desigur, temele sunt distincte, dar încărcătura japoneză pare ușor similară din anumite puncte de vedere (chiar dacă Kaji/Tatsuya Nakadai e mai degrabă înclinat să afirme că măștile puse de japonezi nu sunt altceva decât niște măști, iar personajele din Tokyo Story zâmbesc și-și afișează măștile aproape cu mândrie, având destul de adânc îngropate adevăratele sentimente și lăsând la suprafață doar o parte din ele, selective). Totuși, chiar și așa, când am auzit-o pe Noriko (Setsuko Hara)  spunând, cu un zâmbet (cu o mască, bineînțeles), că viața este, într-adevăr, doar o dezamăgire, mi-am amintit de chipul lui Kaji într-o ultimă secvență din partea a treia a filmului lui Kobayashi, așa cum își face probabil ultimii pași ai existenței cu speranța că va mai găsi o luminiță la capătul tunelului, deși el știe, mai bine ca oricine altcineva, că așa e viața.
N-avea cum să nu-mi amintească de haiku-ul lui Kobayashi Issa.
tsuyu no yo wa tsuyu no yo nagara sari nagara
lumea de rouă e doar o lume de rouă, și totuși… 
Ar fi poate prea multe de spus despre filmul acesta; dar cred că s-ar putea pierde prin scris, oricât de frumos ai contura… sau, cine știe, poate că nu. Eu cred c-am să rămân însă în acel stadiu al contemplării, oricât de efemer și fragil ar părea. Dacă un film te poate copleși fie și prin simplitatea sa sau mai ales datorită acesteia, atunci acel film trebuie să merite a fi vizionat. Poate c-am să-mi permit o asemenea aroganță încât să vă îndemn să verificați informația și să nu mă credeți pe cuvânt.
PS: Nu-mi puteam imagina că un simplu arigatou ar putea să mă întristeze și emoționeze într-atât, dar de fiecare dată când îi auzeam pe cei doi bătrâni rostindu-l, simțeam că ceva se mișcă înăuntrul meu (întotdeauna metaforic). Îndeosebi ultimul arigatou rostit de otou-san.

please share if you liked it
0

Retrospectivă literară 2014

Mi-am propus să citesc în medie 50 de cărți anul ăsta (în afara textelor de seminar, articolelor și altor cele pe care le citesc pentru facultate). Din păcate, n-am citit până-n momentul de față decât până-n 40 și, dat fiind c-am atât de puține cărți adunate pe parcursul anului 2014, m-am gândit să trec prin toate și să le răsfoiesc retrospectiv… Pe de altă parte, va trebui să fac și niște mențiuni mai speciale.

Unele dintre ele îmi pare că le-am citit cu mult, mult mai mult timp în urmă, și nu doar anul acesta, dar se pare că mă-nșeală memoria și amintirea (lucru lesne de-nțeles, fiind vorba de/spre mine). Unele dintre ele mi-au rămas mai profund în amintire/suflet decât altele, unele m-au distrat, altele m-au enervat (vezi Kierkegaard), altele… ei, știți cum e, m-au făcut să plâng și să-mi doresc să nu le termin niciodată. Dar, ca să nu ne lungim, o să trec oleacă prin toate cele, urmând ca la sfârșit să trag o linie și să le aleg pe cele care-mi sunt/mi-au fost cele mai dragi. Continue Reading “Retrospectivă literară 2014”

please share if you liked it
0

Moll Flanders

Am terminat acum câteva zile de citit Moll Flanders – după mult efort emoțional, am reușit să trec peste fiecare pagină deprimantă. Mi se pare că, în final, ce pot spune cel mai pe scurt despre această carte este că poate fi o lecție de viață foarte interesantă.

Poate că v-amintiți postul meu anterior despre această carte (citind Moll Flanders -copii abandonați din 1722-2014) și mi-am exprimat starea de imposibilă deprimare pe care o prindeam din pricina acestei lecturi (sau aproape imposibilă; fie! într-un fel poate necesară). Au fost mai mulți oameni care m-au întrebat de ce naiba mai citesc cartea asta – de ce naiba să mă chinui să citesc ceva care mă deprimă? Ei, uite, să vă zic un secret: când vine vorba de citit, sunt puțin (mai mult) masochistă. Pare-mi-se că voi știți acest lucru, având în vedere c-am mai zis asta la un moment dat în vreun post (poate chiar în cel menționat mai sus). Ideea este că deși unele lecturi mă deprimă îngrozitor, nu pot să nu le continui -simt nevoia să o fac, pentru că mi se pare că învăț ceva esențial din ele (sau, mă rog, esențial pentru mine, esențial pentru ceva anume din viața mea, fie că este vorba doar despre plăcerea de a-mi chinui imaginația – cine știe?). Nu m-am putut opri din lectură, chiar dacă mergea greu și mă bucur că n-am făcut-o.

Întâi de toate, spoiler alert – inevitabil am să adaug niște detalii pe care poate nu ați vrea să le aflați dacă n-ați citit cartea. Acum, poate vă întrebați (sau nu) de ce această carte poate fi o lecție interesantă de viață… sau poate că asumați cumva că ceva scris în 1722 (și având o asemenea natură) nu poate oferi o lecție de viață unui om care trăiește în secolul XXI. S-ar putea să aveți dreptate, s-ar putea să nu… în fond, e doar o carte. Și totuși… acest ”și totuși” e la fel de periculos sau esențial ca acel ”dar” pe care-l adaugi la fiecare gând așa-zis optimist. Iată, deși e doar o carte, s-ar putea să ne ofere ceva. Chiar și astăzi –

Ce cred c-ar putea să ne ofere o lecție interesantă de viață este tocmai perspectiva finalului – că deși uneori facem tot felul de lucruri nepotrivite (imorale, ilegale, cum vreți voi – în cazul lui Moll Flanders înșelăciuni, furt, abandonări), s-ar putea ca la final să primim ceva bun -să fim răsplătiți pentru toate necazurile pe care ni le-am pus singuri în cap sau pe care le-am primit de la viață. Uite că, după atâtea căsnicii nereușite, copii abandonați, după cariera sa de hoață și incestul involuntar cu fratele său, a reușit în sfârșit să-și sfârșească existența prin niște capitole întrucâtva fericite. Și asta ar trebui să ne facă pe noi să ne simțim mai bine? Nu în mod necesar – tocmai acest lucru m-a intrigat și cumva m-a dat peste cap la această carte; finalul – finalul care era într-un fel sau altul predictibil, dar care tot m-a prins pe picior greșit și m-a făcut să-mi dau seama că așa se întâmplă și în viață. Folosind sau nu o metaforă forțată, e ca și cum am zice că cineva acolo sus dă cu zaru pentru fiecare om și, indiferent de ceea ce faci (just sau injust), finalul tău poate să nu fie în nici un fel direct proporțional cu existența dusă până într-un anumit punct. Totul este întâmplător, circumstanțial, justiția existenței nu există. N-am zis nimic nou, parc-am simțit-o cu toții de-a lungul vieții când ne-am întrebat de ce se întâmplă unele lucruri. Dar, revenind la carte, finalul, la fel ca și restul operei, nu face un apel la importanța moralității și la pedepsele pe care le vom primi în mod necesar la finalul după o existență anapoda. Asta, iată, s-ar putea să fie doar o (pre)supoziție de natură religioasă (în cazul nostru, poate creștin-ortodoxă, unde la Judecata de Apoi toată lumea o să răspundă pentru crime și fapte bune). Iată că, în viață, nu există un judecător care o să te tragă la răspundere pentru tot ce-ai făut (deși s-ar putea la fel de bine să existe). Dacă mergem pe această linie de gândire, am putea spune că formula care stă la baza existenței este Norocul. Pe care putem să-l luăm ca atare, putem să-l ignorăm sau să-l repudiem.

De ce m-a intrigat finalul, deși era oarecum predictibil? Nu știu dacă ”intrigat” este cuvântul potrivit – poate că m-am simțit ușor dezorientată. Vedeți voi, poate există mai multe păreri despre Moll Flanders – și, ca să fiu sinceră, nu am citit nici o critică despre carte și nu știu ce se zice în general despre personaj și despre poveste (adesea nici nu mă interesează acest lucru, dar aceasta este altă poveste). Zic că probabil sunt multe păreri despre personaj și despre carte, cât și despre ce a vrut Defoe să facă… totuși, când eu mă gândesc la personaj, iată ce văd: văd un om obișnuit născut în circumstanțe nu chiar neobișnuite pentru secolul în care trăiește, văd o femeie care trăiește în secolul XVII și care nu poate să aibă o existență diferită de cea pe care o are în respectivele condiții și circumstanțe. Văd o femeie cinică, imorală, care totuși nu a fost ajutată de societate și nici încurajată într-o altă direcție; altfel spus, deși aceasta a luat multe decizii singură și s-a aruncat adesea în aventuri nepotrivite prin propria sa voință și fire ușor imorală (și totodată pragmatică), totuși se află și ea sub egida destinului (pe care mie-mi place să-l numesc CIRCUMSTANȚĂ). Poate că dacă ai oferi fiecărui om alte circumstanțe decât cele în care trăiește inițial, poate-poate-poate s-ar comporta diferit (în mai bine sau mai rău) -eu cred că cel mai sigur s-ar comporta diferit, dar aici este o întreagă altă discuție în care nu doresc să intru acum. Ideea este că deși Moll Flanders n-avea cum să se comporte altfel în unele situații și deși ea a fost condiționată circumstanțial să facă tot ce a făcut, tot m-aș fi așteptat ca la final să primească o pedeapsă reală din partea vieții. Atenție, nu spun o pedeapsă meritată – de fapt, poate nici n-ar trebui să o numesc pedeapsă, este un cuvânt prea aspru. Mă așteptam, vulgar zis, s-o pățească. Iar din perspectiva mea, n-a pățit-o. M-am întrebat mult de ce Defoe a hotărât să lase o asemenea deschidere (și probabil pentru asta trebuie să citesc ceva comentarii pertinente), dar mi-am dat seama că e totuși mai bine c-a făcut-o… pentru că astfel cartea lui e mult mai reală decât ar fi fost dacă s-ar fi oferit o pedeapsă reală.

Desigur, Moll Flanders vorbește despre regretele pe care ea și ultimul ei soț le simțeau la bătrânețe – mustrările cu privire la viața imorală și nepotrivită pe care-au dus-o de-a lungul vieții. Mie mi s-au părut false aceste cuvinte, la fel ca și aparenta dragoste pe care-a început s-o simtă pentru unul din fii săi regăsit după atâția ani -totul mi s-a părut fals (dar acum nu știu dacă vreau să atac acest punct, întrucât se poate să dau vina pe autor pentru că nu a exprimat sentimentele personajului potrivit; dar dacă analizez după aceeași schemă, aș putea susține că de fapt autorul a indus subtil -voluntar sau involuntar- ideea că Moll Flanders era într-adevăr pragmatică și calculată, și nu putea ieși din nautra ei -deși nu era chiar privată de orice sentimente materne). Deși și-a mințit toți bărbații cu care a fost căsătorită sau cu care s-a culcat, deși și-a abandonat toți copiii, deși a început să fure pentru că nu avea ce mânca în loc să se ducă să muncească, la final nu a pățit nimic – chiar a scăpat din închisoare atunci când mulți camarazi de-ai ei erau spânzurați pe capete…deși a făcut atât de multe lucruri nepotrivite din punct de vedere legal, social și spiritual, la final scapă de închisoare, își regăsește în foarte bune condiții unul din fii, își face o mică avere și trăiește fericită (desigur, cu niște regrete adunate acolo) la sfârșitul vieții -desigur, cu soțul ei, poate singurul bărbat pe care l-a iubit cu adevărat. Iată, așa se întâmplă în viață, unii sunt pedepsiți pe viață c-au furat o pâine, iar alții  ucid oameni și trăiesc fericiți până la adânci bătrâneți. Asta e realitate pe care, vrând-nevrând, o subliniază această carte. Bun venit în realitate.

Înțeleg că Moll Flanders poate fi asemănată cu Tess din perspectiva existenței aflate sub ”auspiciul” destinului (perspectivă negativă, să zicem -la fel de vulgar, că atât Tess cât și Moll Flanders au fost bătute de soartă). Totuși, mi se pare că aici se cam termină asemănările dintre cele două: atât Moll Flanders cât și Tess D’Urbervilles au fost bătute de circumstanțe, au fost într-un fel sau altul obligate să ia parte la propria viață, numa’ că dintr-o perspectivă pe care nu și-au dorit-o. Atât Tess cât și Moll Flanders au fost ”obligate” de ceva exterior să facă un pas spre/către ceva ce avea să le nenorocească (într-un fel sau altul). Dar finalul fiecărui personaj este diferit, la fel și parcursul (deși suferința este asemănătoare, personajele și circumstanțele particulare sunt extrem de diferite). În vreme ce Tess s-a căit de-a lungul timpului în legătură cu niște lucruri pentru care nu cred c-ar fi trebuit să se căiască în mod necesar (și să zicem că a fost tot timpul îndurerată, iar această durere continuă a dus-o la disperare, atât la propriu cât și la figurat), între timp Moll Flanders se descurca de minune cu existența și găsea întotdeauna o cale prin care să-și continue drumul. Eu aș zice că Tess e inadaptată și incapabilă să țină pasul cu propria viață, se lasă complet în mâinile propriului ”destin”, în timp ce Moll Flanders este calculată, pragmatică și își analizează șansele. În altă ordine de idei, Moll Flanders reușește să-și creeze singură calea cu ajutorul circumstanțelor, în vreme ce Tess eșuează lamentabil în această întreprindere (pe care poate nici nu o întrevede). De altfel, Hardy și Defoe vorbesc limbi diferite când vine vorba de concluziile pe care parcă le trag involuntar la finalul operelor lor.

Trebuie să mai menționez două lucruri: primul în legătură cu ”femeia” Moll Flanders și al doilea despre ”mama” Moll Flanders. Probabil că mulți/multe dintre noi vor vedea în această carte o femeie ”persecutată” de soartă, sau mă rog – de societate, circumstanțe, etc. Probabil că vă veți gândi involuntar la condiția femeii în acea societate și în acel secol – sunt complet de acord, și eu m-am gândit la acest lucru și m-am înfuriat -dar nu doar pentru că mă deranja situația din acel punct, ci pentru că mi-am dat seama că situația nu s-a schimbat în unele puncte de atunci și până acum. Pe de altă parte, aș vrea să atrag atenția că Moll Flanders nu este poate cel mai bun exemplu pe care vrem să-l dăm când vorbim despre condiția femeii în acea vreme, deoarece Moll Flanders nu este o figură morală în nici un caz și, mai degrabă, este o fire ușor cinică și foarte pragmatică (s-a descurcat, oricum ar fi stat lucrurile: dacă aș transforma-o pe Moll Flanders într-o femeie de secolul XXI, nu cred c-ar fi cumva diferită…) nu e un personaj bun de dat ca exemplu întrucât ea s-a descurcat aproape admirabil. Iar acest punct se leagă perfect cu cel de-al doilea… nu e bună de dat ca exemplu pentru condiția femeii în acea societate pentru că Moll Flanders (mi se pare mie) nu a suferit atât de mult  când și-a părăsit copiii – o interesa mai mult să își facă o situație. Poate că era condiționată de societate (dar dacă urmăm aceeași schemă, atunci mulți suntem condiționați cultural, mulți facem unele lucruri într-un fel când am putea să le facem complet diferit, și le facem așa doar pentru că urmăm un anumit pattern în mod complet involuntar). În fine, dacă aș transforma-o pe Moll Flanders într-o femeie de secol XXI, aș zice că tot și-ar părăsi copiii și tot ar fi cine/ceea ce este). Știu că poate exagerez, dar nu cred că o fac în întregime – Moll Flanders mi se pare a fi un personaj cinic, și o mamă îngrozitoare -nici măcar un gând cu privire la copiii ei de-a lungul cărții, doar precizarea că o dată i-a fost greu să părăsească un copil pentru că îi era drag, dar n-avea cum să-l întrețină, o altă dată trimitea niște bani lunar un altui copil pentru a se asigura că e tratat cum trebuie de oamenii care-l creșteau, iar altădată și-a exprimat sentimentele cât de frumos a putut în doar câteva rânduri despre cum, parafrazez, orice mamă îi va înțelege sentimentele când va spune ce a simțit când și-a văzut fiul pierdut (părăsit cu ceva mulți ani înainte), acum adult. De un cinism și egoism incredibil, Moll Flanders nu cred că e bună de dat ca exemplu pentru condiția femeii în trecut: poate că argumentul meu e prea subiectiv, dar dat fiind că recenziile mele sunt subiective, n-avem ce reproșa.

A fost o lectură deprimantă -mă bucur că am citit-o; și mi-am dat seama, scriind acestea, că nu am iubit deloc acest personaj.

please share if you liked it
0