A Thousand Years of Good Prayers — Yiyun Li (sau autoarea pe care aș vrea s-o văd tradusă mâine)

V-am scris în mai multe rânduri despre cât de mult îmi place cum scrie Yiyun Li — și că mi-aș dori foarte tare s-o văd tradusă și la noi. Singura cărticică pe care am găsit-o tradusă la noi este o repovestire a Epopeii lui Ghilgameș (potrivită preadolescenților, dar nu o văd disponibilă pe nicăieri, am dat de ea la Cărturești). Mi-ar plăcea s-o recitesc în traducere pe Yiyun Li — și până atunci probabil că voi citi cam toate cărțile ei în original. Pentru că, deși avem de-a face cu o scriitoare de origine chineză (încetățenită în America la vârstă adultă, schimbându-și cariera din imunolog în scriitoare), aceasta scrie doar în engleză și refuză să-i fie traduse cărțile în chineză. Cel puțin cât trăiesc părinții ei. E o scriitoare pe care o admir foarte mult și care m-a cucerit în multiple dăți cu scriitura sa. Am citit de curând colecția sa de povestiri scurte, A thousand years of good prayers și m-a recucerit iremediabil, probabil că a devenit una dintre colecțiile mele preferate de proză scurtă. Foarte interesant e și faptul că titlul acestei cărți (și povestirii de final) e de fapt un proverb chinezesc vechi care vrea să spună ceva de genul că o relație bună cu cineva se obține cam într-o mie de ani de rugăciuni bune.

Cartea e împărțită în 10 povestiri (le găsiți rezumate pe Wiki), două dintre care au fost și ecranizate (nu am văzut încă ecranizările, dar mi-aș dori): The Princess of Nebraska și A thousand years of good prayers. Celelalte povestiri sunt: Extra, After a life, Immortality, Love in the Maretplace, Son, The Arrangement, Death is not a bad joke if told the right way, Persimmons. Toate povestirile sunt centrate pe personaje chineze, chiar dacă acțiunea nu are loc întotdeauna în China și sunt explorate diverse problematici ca identitatea, sexualitatea, apartenența, boala (psihică), îmbătrânirea, ruperea unor relații importante, mituri și credințe asiatice — și, sincer, multe altele. Proza lui Yiyun Li este bogată nu doar în frumusețe stilistică, ci și semnificație și reușește să se strecoare printre acestea nu doar fără a fi pedantă sau în vreun fel arogantă, ci de asemenea foarte naturală și deloc melodramatică. Este încărcată de sentiment și simbolism, uneori fără să te aștepți, îți vine să subliniezi și să reții fraze și parcă ți-e imposibil, așa că simți cumva dorința de a reveni la lectură într-o zi, s-o regăsești și să fii atunci pregătit să extragi cele mai importante și semnificative lucruri.

M-am îndrăgostit întâi și întâi de modul în care scrie, apoi de tot ceea ce reușește să transmită prin scrierile sale (m-a bucurat și mă bucură constant această dublă bogăție, stilistică, simbolică, încărcată în semnificație). E un prilej să explorezi prin ochi și analitici/critici, dar și personali viața din China din perspective și unghiuri diferite. Și e cu atât mai fascinant cu cât toate acestea sunt scrise în engleză și, deși nu e vorba despre prima sa limbă, autoarea poate să navigheze atât de lesne și superb în narațiune. Vorbește de multe ori despre asta asta, direct (în interviuri, de exemplu), dar și indirect (prin anumite pasaje, descrieri sau chiar replici ale unor personaje). Despre cum uneori poți ajunge să spui anumite lucruri într-o limbă care nu e a ta, dar aceleași lucruri nu le poți spune în limba în care ai ”crescut”. Chiar în colecția de povestiri avem o asemenea replică, în ultima povestire, A thousand years of good prayers, fiica domnului Shi îi spune tatălui său că nu a învățat niciodată să își exprime sentimentele în chineză și că o poate face doar în engleză, că doar astfel poate să vorbească liber și să fie veselă, iar în chineză nu poate fi altfel decât tăcută (o legătură foarte directă nu doar cu limba în sine, ci cu maniera în care acest personaj a fost crescut/educat). Yiyun Li menționează în câteva interviuri greutatea cu care a început să folosească ”I” în engleză, acest eu atât de personal și care, aparent, i-a lipsit cu desăvârșire în limba chineză. Aici nefiind vorba doar despre acest șoc lingvistic, ci mai cu seamă cultural, educațional și de apartenență, această educație trecută și prin limbă, dar și prin politică/propagandă care stârpește individualul și nu doar că nu îl scoate la suprafață, ci îl adâncește în colectivitate. Comunismul ăsta se mulează atât de bine pe limba asiatică încât am putea să ne imaginăm cât de greu este să gândești/scrii despre eu când limba ta nu poate exprima această entitate în mod concret. Cel puțin, aceasta pare să fie perspectiva pe care ne-o oferă Yiyun Li din experiența sa — pe care o simt vastă și tulburătoare.

Colecția asta de povestiri m-a adâncit și mai tare în scriitura lui Yiyun Li și m-a făcut să-i iubesc și mai mult cărțile, dar și dorința mea de a citi tot ceea ce a scris s-a intensificat (lucru care uneori mă sperie pentru că dacă citesc o carte după alta, nu mai discern între ele și simt că îmi fac și mie un deserviciu, dar și autoarei, așa că o să încerc să mă abțin, cu toate că am deja majoritatea cărților sale pe kindle. Cu excepția celei mai noi care-mi face tare cu ochiul, The Book of Goose).

Sunt multe motive pentru care v-aș recomanda autoarea aceasta. Dar dacă e să mă gândesc doar la cartea asta, cred că e tare valoroasă pentru aceste perspective adesea chiar unice asupra culturii chineze, cu acest amestec fascinant cu limba engleză și tematicile atât de importante pe care le explorează — bolile psihice amestecate cu cele fizice sunt teme recurente în literatura pe care o scrie, aici avem de-a face cu mai multe personaje de acest gen, dar centrală este poate povestirea After a Life care explorează un cuplu de vârstă medie cu o fiică cu paralizie cerebrală (și un fiu normal pe care îl cunoaștem în treacăt și care, plecat de acasă, își evită familia). Există atât de multe lucruri pe care reușește să le transmită prin câteva pagini, e tare tulburător cât de adânc și intim intri în viața acestui cuplu și vezi suferința, depărtarea, iubirea puțin crăpată, dificultatea unei vieți pe o matrice exactă (mama care nu părăsește niciodată locuința pentru că trebuie să aibă grijă de fiică, ascunderea față de vecini și societate pentru a nu afla nimeni niciodată că au acasă în grijă această ființă atipică, fiica lor cu paralizie cerebrală și retard mental pe care nu o pot arăta lumii și care rămâne exclusiv secretul dureros al familiei lor).

E o experiență duală foarte interesantă — știind că aici nu avem de-a face cu o traducere, ci cu o transpunere exactă, directă, imediată a acestui mediu străin (nouă, dar și limbii engleze, până la urmă). Sunt sigură că nu este singura autoare care face asta, dar e una dintre cele mai îndrăgite de mine. Chiar și când avem de-a face cu situații care aduc a anecdotă sau mit (mă gândesc la povestiri ca Persimmons, unde avem de-a face cu moartea lui Lao Dao care și-a răzbunat, de fapt, moartea fiului său ucigând 17 persoane și aflăm aceste lucruri prin dialogul unor bărbați dintr-un cartier care bârfesc și analizează situația, dar și seceta, iar narațiunea vine dintr-o perspectivă de genul: noi bărbații, femeile noastre, copiii noștri, Lao Dao ar fi făcut și ar fi dres, noi credem asta, etc. Sau în Immortality unde un băiat fură o vrabie pentru mama lui în perioada unei foamete naționale și el și mama lui sunt marginalizați (din cauza asta, dar și pentru că doamna e văduvă de contrarevoluționar), dar în timp acesta începe să aibă aceleași trăsături ca ale dictatorului și, după moartea acestuia, devine un soi de dublură pentru propagandă, filme și alte comemorări grozave ale Marelui, aici avem de-a face cu o superbă și groaznică (în același timp) a eunucilor (de obicei cel mai mic băiat din familie primea acest rol/sarcină/onoare, dar e introdusă în poveste și această relatare ca de roman de Alexandre Dumas despre un curajos rebel, fiu singur, care s-a “curățat” singur, s-a dus în slujba regală și a devenit cel mai mare eunuc dintotdeauna, îngropându-și mama, când ajunge la pensie, cu un fast aproape grotesc. Mai multe despre fiul care devine dublură a marelui dictator vă las pe voi să aflați).

Povestirile din A thousand years of good prayers sunt mici bijuterii pe care le poate explora oricine. De curând am citit și povestirea scurtă din Proiectul Decameronul, o antologie de texte apărută în traducere la Anansi și despre care scriam, mai pe larg, într-un grup de cărți (Clubul cititorilor de cursă lungă/ Facebook). Redau aici textul pentru posteritate și pentru că menționez câteva lucruri importante despre autoare:

“Text: Sub Magnolie de Yiyun Li (scriitoare de origine chineză, a emigrat în SUA ca imunolog, a renunțat la cariera sa de om de știință pentru a deveni scriitoare — scrie doar în engleză și refuză să-i fie traduse cărțile în chineză, cel puțin cât trăiesc părinții ei).

După ce am citit textul ăsta, mi-a părut realmente rău că nu am apucat să iau tot volumul să-l citesc odată cu voi — din păcate e prima și singura proză pe care am citit-o din Proiectul Decameronul.

Nu e prima mea întâlnire cu autoarea. De fapt, motivul pentru care am ales o proză semnată de Yiyun Li este tocmai acela că-i ador scriitura. Am citit ”Where reasons end” și “Kinder than solitude”, le-am adorat pe amândouă. Plănuiesc să citesc tot ce-a scris autoarea, dar o fac în ritmul meu — adică iau pauze între cărți ca să le savurez, dar și pt că altfel risc să le încurc între ele și să nu mai disting stilul autoarei (weird, huh?).

Despre Yiyun Li știam deja, deci, că a pierdut un copil — care s-a sinucis la vârsta de 17 ani. Ea însăși a dus și duce o luptă constantă cu sănătatea mintală, a fost internată de mai multe ori din pricina depresiei și există un istoric în direcția asta în familia ei. Așa că nu pot să nu mă gândesc când o citesc că anumite aspecte ale vieții sale s-au strecurat sfâșietor în literatura pe care o scrie. Îmi place foarte tare stilul ei și poate că mi-e foarte greu să disting între greutățile și și literatura pe care o scrie pentru că în capul meu s-au amestecat și am un pic de atitudine fanbase. Așa că pot fi lesne acuzată de subiectivism, e în regulă. Cred că are o proză plină și frumoasă, în general, și probabil se vede mai puțin măiestria scriiturii sale în proza scurtă din volumul ăsta. Pe de altă parte, pentru că am citit-o și în trecut, nu m-a dezamăgit deloc, ci doar m-a ajutat să mă adâncesc lesne în micile subtilități ale prozei.

O avocată pe nume Chrissy merge să se întâlnească cu un cuplu, familia Carson, ca să semneze, împreună cu martorii, testamentul. Suntem în perioada sau la finalul pandemiei, aflăm asta pentru că sunt făcute două referințe, una cu privire la mască, alta pentru că se sugerează un pic de small talk pe tema lockdown-ului. Dar substanța prozei constă, de fapt, în câteva reflecții ale lui Chrissy și în dialogul cu mama care ar fi trebuit să aibă doi copii, pe Ethan și Zoe. Însă se pare că Zoe a decedat (nu aflăm de ce), iar Chrissy își exprimă regretul prin niște cuvinte uzuale, “platitudini”, ca “îmi pare rău” și că au făcut foarte bine că s-au preocupat de testament pentru fiul lor. Se gândește la asta, cum sunt niște platitudini, ceva ce pur și simplu spui pentru că nu știi ce să spui/faci în asemenea situații. Că nicio întrebare, de fapt, nu e inocentă și habar nu ai ce răscolești atunci când întrebi pe cineva ceva. Oricât de mică și nesemnificativă ar putea fi acea întrebare. Proza se termină astfel destul de lesne, cum a și început, ca o scurtă bucată din viața acestei avocate care se întâlnește cu clienții săi. O avocată care, când era mai tânără, a îngropat sub o magnolie un bilețel cu prietenele sale. Urmau să-l dezgroape și să-l citească la 50 de ani. Dar au uitat cu desăvârșire de asta — nostalgia și regretul se strecoară fără să le numească neapărat și ne face să ne gândim mult la cât de puțină atenție avem uneori cu privire (chiar) la propria viață, la cine-am fost, la cine vom fi, dar mai ales cu privire la întâlnirile cu ceilalți. Cât de mult uităm și cât de puțin putem cuprinde&păstra, de fapt.

Aș zice că e o proză chiar decentă — sigur, eu o citesc cu tot acest bagaj pentru că o iubesc pe scriitoare și-mi face o enormă plăcere să-i citesc exprimările. De asemenea, sigur, am o afinitate pentru ea datorită background-ului ei și tematicilor pe care le abordează. Este curajoasă și sinceră, iar acest lucru mereu mă atrage. De asemenea, aș putea face treizecidemii de ”de asemenea” cu scriitoarea asta, am citit-o inițial pentru că a recomandat-o Garth Greenwell, un alt prozator american pe care-l ador. Așa că, vă ziceam mai sus, cu siguranță sunt subiectivă. Dar dacă ar fi să nu o fi citit niciodată pe Yiyun Li, cred că aș fi fost totuși capabilă să spun că nu e un text scris rău, că este subtilă și reușește să cuprindă o bucată din viața acestui personaj într-un mod destul de consistent, având în vedere lungimea textului și apariția sa într-o antologie.

Mie mi-a plăcut — ca o prelungire a vieții și scriiturii lui Yiyun Li și m-a bucurat această (re)întâlnire a noastră, eu cititoare pasionată și acest text de antologie care cred că, sincer, ar putea sta și în altă parte, nu doar într-o antologie despre pandemie. Pentru că cele două referințe despre pandemie ar putea fi lesne scoase și uneori te poți gândi că au fost strecurate acolo doar pentru a aduce un sens în marea schemă a lucrurilor, aka a tematicii antologiei. Cu toate astea, nu deranjează și-s băgate iscusit, așa că no complaints as far as I’m concerned.

Menționez c-am citit și traducerea în română, dar și varianta originală în engleză, căci eu doar în engleză o citisem pe Yiyun Li înainte (nu-i tradusă la noi și cred că ăsta este un păcat aproape capital, sper să mă audă ANANSI!) Mi-a plăcut mai mult în engleză, dar traducerea este onorabilă. aici textul în engleză, NYTIMES.”