Nu mai e nimeni acasă, Sabina Yamamoto


Cartea Sabinei Yamamoto mi-a atras atenția încă de când a apărut. De fapt, o mai citisem cu texte scurte în diverse publicații și deja îmi plăcea cum scrie. Sesizasem la ea un anumit umor care mie-mi place și care, de obicei, vine nu doar pe fondul unei jovialități înnăscute, ci a unei capacități formidabile de a găsi comic și acolo unde poate nu toată lumea reușește. Am ajuns cu anumite așteptări la cartea ei care nu au fost nicidecum înăbușite, ci încurajate și îmbogățite de scriitura ei fluidă, naturală, care te prinde aparent fără niciun efort.

Începutul e puternic și comic, iar eu m-am găsit de multe ori râzând. Dacă știam sau bănuiam că nu e genul de roman doar comic sau așa-zis fără miză? Bineînțeles, dar asta nu m-a împiedicat să navighez cu plăcere prin porțiunile unde Sabina Yamamoto reușește să facă cititorul să râdă. Poate nu să se simtă bine, pentru că, în definitiv, adesea lucrurile comice provin din situații mai puțin comice, câteodată aproape tragice, dacă sunt luate la bani mărunți. Însă asta e una dintre calitățile grozave ale umorului și asta mi-a amintit destul de mult de o discuție pe care am avut-o cu Mihail Vakulovski pe tema umorului la Perfect Contemporan. I-am dat dreptate și atunci și o cred poate și mai mult acum că e o parte esențială nu doar din literatură, ci și din scris. M-am gândit, citind Nu mai e nimeni acasă, că, iată, râsul supraviețuiește și peste hotare, ca un pansament. Și umorul de aici l-am identificat aproape genealogic, deși poate că e ciudat spus, e un tip de comic pe care îl cunosc bine și l-am observat mult în viețile noastre de zi cu zi în România și poate ca aparținând bine generației părinților mei/noștri și propagându-se și asupra noastră într-o măsură sau alta — poate mai ales atunci când îți faci bagajele și zbori peste mări și țări, când te muți în Țara Soarelui Răsare unde totul e frumos până când trebuie să trăiești acolo în fiecare zi și diferențele culturale se aruncă asupra ta ca o găleată cu apă cam înghețată.

Romanul autobiografic al Sabinei Yamamoto a luat Premiul pentru Debut oferit de Observatorul Cultural și pe foarte bună dreptate. Din care, ca de obicei, nu putem ști cât la sută e autobiografic, ce detalii sunt complet reale și ce sunt ficționalizări, dar poate că nici nu contează și poate că nici nu ar trebui să ne intereseze. Cartea e împărțită în patru părți, secvențe de viață: Licăreț, Devin femeie, Yamamoto, Toni. Fiecare urmărește o anumită etapă din viață și tonul narativ se schimbă, fluctuează, prinde nuanțe și se mulează după secvență și experiența personajului narator — Sabina însăși. 

Probabil că cel mai mult mi-a plăcut prima parte, Licăreț, cum era de așteptat. Acolo am și râs o grămadă. Stăteam în gară, așteptam trenul și râdeam cu cartea în mână, gândindu-mă adesea că e poate nedrept să mă amuze, dar e în același timp corect — nu poți uneori să faci altceva decât să râzi. Deși, când le iei la bani mărunți, când se adună și ajung concluzii, luate pe rând, toate lucrurile alea nu erau chiar atât de amuzante. Nu în sine și tocmai ăsta mi se pare că e darul minunat al comicului pe care a reușit să-l introducă aici Sabina Yamomoto, reușind să mențină și ceva dramatism și seriozitate, ridicând cartea pe mini piedestalul ăla pe care ne place nouă să-l numim literatură veritabilă, nu doar de consum. Sigur că sunt multe discuții aici și departe de mine de a fi ironică, pur și simplu cred că e greu să nu iubești cartea Sabinei care e jucăușă, intimă și serioasă în același timp.


Prima impresie puternică pe care am avut-o asupra romanului a fost că reușește să exprime & desfășoare într-un mod super autentic copilăria. Vocea este complet în spațiul în care trebuie să fie — și asta se simte complet în toate părțile cărții, cum ziceam și mai sus. Se schimbă vocea și modul în care naratoarea vorbește de la o secvență la alta. Astfel că ai ocazia să cunoști o copilă adevărată, o adolescentă autentică, o femeie în carne și oase, se simte în cuvinte și în modul în care se schimbă stilul de scriere pe parcursul desfășurării secvențelor. În ceea ce privește prima carte a cărții, mi-a plăcut enorm că a reușit să redea copilăria fix așa cum e ea, fără structură, fragmentară, amestecată și fără o ordine clară a timpului. Nu există inconsecvențe, chiar dacă ele s-ar identifica factual (nu cred că s-ar, doar ipotetic). Pur și simplu copilăria de aici are un iz al atemporalității, așa cum și trebuie să fie și spațialitatea poate exista în mai multe dimensiuni în același timp. Memoria se modelează, cum e inevitabil, dar și atunci când trăiești copilăria, lucrurile nu sunt complet clare, nu sunt delimitate cu liniuță, nu poți despărți spațial și temporal ca un adult. Și mi se pare că scrie formidabil aici Sabina Yamamoto. E ca și cum ar fi plonjat nu în memorie, ci în spațiul & timpul efective ale copilăriei și a reușit s-o facă pe copila Sabina să vorbească de acolo. De-aia e atât de mult umor. De-aia am râs atât de mult, chiar dacă, înspre ultimele părți ale cărții, înțelegi și simți gravitatea acelor lucruri. Pentru că a lucrat aici o mână excelentă de prozatoare și m-a convins din România până în Japonia și înapoi.


Ultima parte a cărții este mai gravă și mai lipsită de umor, poate cum era de așteptat. Pe alocuri am avut senzația că a devenit nu doar secvențial scrisul, dar cumva informativ și poate mai puțin vulnerabil, mai mult ascuns. În primele părți e mult mai multă vulnerabilitate, transparență și abundență de detalii. În a doua parte, dat fiind caracterul autobiografic al romanului, probabil se ascund/omit anumite lucruri pentru a nu amesteca realitatea prezentului cu ficțiunea, pentru a proteja identitățile și poveștile altora. Acolo Sabina e mai mult Sabina fără alte personaje și poate că o să simți aici o ușoară inconsecvență, o ușoară tristețe pentru că ai vrea să invadezi mai mult spațiul ăsta. Să mănânci mai mult și mai în detaliu povestea ei. Poate sau poate că nu, dar mai ales în această ultimă parte vei înțelege de ce se numește cartea „Nu mai e nimeni acasă” și cât de greu poate să atârne o astfel de sentință. Și, în același timp, că, deși lucrurile nu sunt perfecte, ceva umor se poate găsi în toate viețile noastre imperfecte și uneori străbătute de lucruri inconfortabile, neplăcute, neglijențe și chiar abuzuri (faptul că noi, ca români, ne folosim aproape ad literam de expresia haz ce necaz se vede mult și în cartea Sabinei). E o poveste despre o familie, despre cum revizităm copilăria și cu alți ochi, când încercăm să ne „vindecăm” și să înțelegem ce s-a întâmplat acolo. Că sunt și părți bune, dar, cu ochii de adulți, reușim să vedem și să înțelegem (sau, din contră, să nu înțelegem) viețile și alegerile adulților din jurul nostru, a părinților noștri. Dacă e o carte despre înfrumusețarea sau senzibilizarea copilăriei, despre iertare sau, din contră, inculpări retrospective, dacă e o carte despre sine, despre ceilalți care trage concluzii definitive (sau nu), cred că rămâne la latitudinea fiecărui cititor. Pe mine m-a cucerit scriitura Sabinei, vulnerabilitatea din prima parte a cărții și modul în care a reușit să-și transforme propria viață/oricât este aici autobiografie/ într-o carte pe care, citind-o, vei înțelege durerea & nostalgia lui „Nu mai e nimeni acasă” care uneori nici măcar nu ține de distanța propriu zisă fizică/spațială, ci și de ordinea (naturală) a vieții.

Bineînțeles, ca o împătimită a culturii japoneze care sunt, am navigat cu ceva fascinație prin secvențele despre Japonia — imperfecte, negative, incluzând relația semi-abuzivă cu socrii și soțul japonez care, sunt sigură, cu greu ar fi considerată abuz în contextul cultural japonez. Diferențele de cultură le vei simți la prima mână, mai ales dacă nu știi prea multe despre societatea japoneză, Sabina a reușit să prindă aici esențialul pe care poate l-am fi vizitat altfel mai greu: viața în interiorul unei familii japoneze tradiționale unde bărbatul este „conducătorul”, „șeful”, cel care are întotdeauna dreptate (cu o subordonare exactă a fiului față de tată), oferindu-ți totuși și perspectiva unor familii mai „sănătoase” și mai aproape de ce am înțelege noi printr-o familie și nu o cușcă ierarhică și sexistă. În același timp, rămâi cu sentimentul pregnant al individualității: aceasta este doar una din multiplele experiențe, aceasta este așa, nu toate sunt la fel (pe cât de redundant e să zici asta, până la urmă), iar Sabina a reușit să surprindă asta fără s-o numească/detalieze și fără să acuze, ci pur și simplu, țesând, țesând și explorând povestea în scris și reușind să ofere sens & semnificație vieții care altfel curge și nu se prinde de nimic. Citind, am gândit o parte din lucrurile astea.



Mi-a plăcut enorm. A apărut la Editura Vellant și are o copertă care cred că este un vas de ceramică reparat cu aur (sau aur fals) așa cum știu că fac japonezii cu unele obiecte distruse, înfrumusețându-le astfel. Mi-a plăcut simbolistica asta și ca un contrast cu societatea română și poate și diferența asta de estetică între Asia și Europa — în Asia pare că, cel puțin la suprafață, artificialitatea este înfrumusețare, pe când în Europa am fost mai mult atrași de „naturalețe” și „perfecțiune” (gluma fiind, oricum, pe seama noastră, a tuturor, un vas nou poate să ascundă ceva putred în el, la fel și cum fisurile reparate cu aur nu repară rănile și nu vindecă o societate ierarhică distructivă). Frumoasă carte, mă bucur că am citit-o.