Lavinica Mitu: “N-am avut parte de poveşti când eram copil şi atunci am zis, bine, nu-mi daţi voi, îmi iau eu singură.”

În episodul 12 m-am întâlnit la Perfect Contemporan cu  Lavinica Mitu Un podcast cu şi despre literatură. Din când în când mă întâlnesc cu autori şi despicăm firul în patru pentru a vedea de ce scriem, ce e în spatele unei cărţi, despre impulsurile care ne pun în mişcare şi nu numai. Nu e nimic „perfect” la Perfect Contemporan, dar totul e mai mult sau mai puţin contemporan.

Am vorbit cu Lavinica Mitu despre debutul său. Volumul de proză scurtă Bărbatul fără cap a apărut la editura Polirom. Călătorim prin viețile mai multor fetițe care-și descoperă mamele și împrejurimile, toate lucrurile le aflăm prin ochii acestor fetițe pregătite să descopere și analizeze lumea. Lavinica Mitu ne povestește despre cum a luat naștere această carte și despre dialogul pe care aceasta l-a înlesnit cu copilul din ea. Dar nu doar atât, aflăm și că scrie acum la un nou volum acaparat de o temă foarte importantă și personală: depresia postnatală. Lavinica ne-a povestit nu doar despre ce au învățat-o atelierele de scriere creativă, cum a îmbrățișat creativitatea când era copil, ce a însemnat să publice, ci și despre importanța dialogului despre lucrurile sensibile și intime.

Ne puteți asculta și pe SpotifyApple Podcasts, Google Podcasts și Youtube.

Ascultare plăcută și mulțumim!

Câteva lucruri pe care le spune Lavinica în acest episod:

De multe ori îi spun soţului meu în ommentul în care fiică-mea insistă cu poveştile, dar copilul ăsta nu se mai satură odată de poveşti, cu cine o semăna (hahaha) (…) N-am avut parte de poveşti când eram copil (…) cumva a fost un mecanism de supravieţuire toată treaba asta cu a inventa poveşti. Adulţii nu mi le-au oferit în forma în care le aşteptam eu, copil fiind, şi atunci am zis, bine, nu-mi daţi voi, îmi iau eu singură.

Sunt emoţii, sunt trăiri, este o luptă, e o provocare foarte intimă, dar absolut necesar e să iasă din zona asta de intimitate pentru că dacă o ţinem doar pentru noi şi nu vorbim despre… eu şi alte sute de mii de femei care trec prin asta nu vom putea să ne ridicăm.

Manualul meu de supravieţuire poate să fie un manual de supravieţuire pentru alte mame. Este necesară o astfel de carte. (despre cartea la care scrie despre depresia postnatală)

Tot noi mamele între noi vorbim despre asta şi cumva trebuie să iasă din cercul mamelor toată discuţia despre depresia postnatală. intre noi vb despre asta si cumva trebuie sa iasa din cercul mamelor toata discutia despre depresia postnatală.

(despre următoarea carte) Am vrut să scriu cartea asta fără să fiu furioasă. Fără să fiu supărată, fără să mă simt aşa cum m-am simţit în primii 2 ani de viaţă ai copilului. Vreau să scriu despre ceva care a durut, dar cu capacitatea pe care o am acum să privesc cu seninătate experienţa asta.

Dacă găseşte o mică bucăţică din el acolo, atunci înseamnă că eu mi-am făcut treaba.

În fiecare carte pe care o citim, ne căutăm pe noi.

Dacă nu aş fi fost împinsă de la spate, probabil că aş mai fi lucrat la Bărbatul fără cap vreo 3-4 ani şi nici atunci nu cred că aş fi fost sigură că e cum trebuie. Vreau să fiu perfectă şi nu vreau să fiu perfectă. E o dulitate foarte dubioasă.

Pentru că povestea era a unui copil, nu a unui adult. Dacă povestea ar fi fost spusă de un adult nu ar fi fost la fel de sinceră ca atunci când o spune un copil. Un adult s-ar fi cenzurat, ar fi pierdut anumite nuanţe, poate că ar fi îndulcit anumite scene sau, din contră, ar fi exagerat puţin intensitatea şi dramatismul lor.

Am învăţat cum să nu scriu. Am învăţat care sunt greşelile. (…) Pentru cineva care nu a avut tangenţe cu lumea literară e mană cerească genul acesta de curs. (…) Au fost un instrument esenţial pentru scrisul meu. (despre atelierele de scriere creativă de la Revista de Povestiri)

Am avut dialogul cu copilul din mine aşa cum m-am priceput eu mai bine să-i vorbesc şi m-am împăcat cu el.

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *