Interviu cu japonezul Tettyo Saito: a trimis 3000 de cereri de prietenie pe FB ca să învețe româna mai bine

Tettyo Saito, japonezul de la Tokyo care iubește filmele românești și învață pe cont propriu limba română, chiar dacă nu poate călători în România, mi-a acceptat invitația de a avea un mic dialog aici, la De vorbă cu sine unde am început în ultimele luni să vorbesc și cu alții, nu doar cu mine. Am fost încântată că a acceptat și pentru că aveam o sumedenie de curiozități, dar și pentru că întotdeauna m-a fascinat spațiul japonez și a fost un prilej superb pentru mine de a descoperi niște lucruri prin ochii lui Tettyo Saito. Mai jos las discuția ca să puteți descoperi și voi.

În acest dialog se face adesea referire la un alt interviu de-al său, este vorba despre acesta: imigrant în România. Dar mai puteți citi și interviul făcut de Ioana Ishikawa Constantin pe blogul ei și interviul oferit pentru Liternatuica sau chiar articolul său despre Crăciunul în stil japonez apărut la Dilema Veche.

Ești un japonez care scrie în română — am citit într-un interviu că ai început să înveți limba după ce ai văzut un film românesc care te-a fascinat, “Polițist, adjectiv” de Corneliu Porumboiu. Aș vrea să ne povestești mai multe despre asta. Cum ai ajuns să vezi acest film și ce anume, punctual, te-a determinat să începi această “călătorie” a învățării limbii?

T.S: Când am început să simt o anumită deznadejde pentru criticii de film din Japonia. În timp ce devenea hipertrofică estetica modului în care vorbeau despre film, nu au nicio estetică pentru filmele străine. Ei vorbesc doar despre filmele arătate în cinematografele Japoniei cu subtitrări japoneze. Mai demult, au existat mai mulți critici care scriau despre filme străine, “necunoscute” pentru japonezi, dar nu și acum, și, deși pot merge la festivalurile internațioanale ușor, nu există înțelegere în ei care să-i ajută să se conecteze cu multitudinea de filme internaționale necunoscute, în mod creativ, organic. Apoi, m-am gândit că ar trebui să devin eu o persoană cu această anumită inteligență/înțelegere, așadar am început să văd o mulțime de “Nihon mikoukai eiga / 日本未公開映画”, filme nedestribuite în Japonia, făcându-le recenzii.

Pe atunci am început să scriu critici la filme despre care nu existau deloc informații. De ceea mă și atrăgeau filmul grec, argentinian, thailandez și românesc. Auzisem deja că filmele românești sunt vehemente, dar nu avusesem oportunitatea să le văd. Dar am putut urmări, într-un sfârșit, un film numit “Polițist, adjectiv” și am fost copleșit la infinit.

Am o memorie uriașă pentru a începe să studiez limba română. La ultima secvență a filmului, șeful protagonistului, folosind un dicționar, explică acest termen, “polițist”, care este absolut nemaipomenit. Pot zice că probabil am auzit și știut “limba română” pentru prima dată atunci, și am început să călătoresc în învațările limbii. Privind retrospectiv, cred că am fost coplesit de limba română în acel moment, așadar îmi vine natural natural să fiu atât de atras de aceasă limbă încât să scriu povești și poezii, lol.

De curând ai început să te îndeletnicești și cu poezia — eu ți-am mai citit prozele scurte publicate în Liternautica care au ceva foarte crud și vizual/vivid, un amestec între atmosfera bizară a literaturii japoneze și modelarea limbii române, cu un element puternic psihologic. Sunt curioasă însă cum ai făcut această tranziție de la proză la poezie și dacă ți s-a părut grea.

T.S: Personal, cred că există o diferență magnifică între proză și poezie. Proza pentru mine e procesul de a încerca să înțeleg ceva “wakaranai / 分からない”, ceva destul de greu de înțeles. Ce este sexism? Ce este rasism? Ce este violență? Și ce este Japonia? Scriu o proză pentru că vreau să înțeleg asta. Dar, dacă cineva s-ar gândi “Am înțeles” în procesul ăsta, ar fi o iluzie care ar însemna totodată și sfârșitul vieții de scriitor. “Am înțeles” este ignoranță pură. Așadar, să scriu o proză este procesul etern de a înțelege. Fără niciun sfârșit.

Și, poezie este activitatea de a lasa ceva “wakaranai” să fie “wakaranai”. Există un concept așa-numit “Negative capability” de John Keats, ca un curaj să aibă ambiguitate și incertitudine între alb și negru. Acest concept se potrivește cu poezia mea, fiindcă poezia este opusul prozei.

La început eu doar scriam o poveste, dar după continuam prin “a încerca să înțeleg”, adică “a face clar” ceva, m-am gândit că nu este dreaptă așa atitudine în raport cu lumea, și sufletul și cuvintele au devenit tensionate. Atunci, a apărut poezia, în mod inevitabil, după această tensiune, care a devenit dezlegată datorită scrierii. Dar nu ar mai rămâne niciun lucru dacă ar fi dezlegat infinit, așadar obțin tensiune moderată scriind o proză. Mereu există interacțiunea între a scrie o povestire și o poezie.

Pentru mine, proza este artă figurativă și poezia este artă abstractă. Ambele sunt arta cuvintelor dar extrem de diferite, așa că simt că lucrează părți diferite ale creierului când le scriu. De-aceea este greu să scriu proză și poezie la aceeași zi. Totuși, nu mă gândesc că cititorii înțeleg această diferență , în japoneză termenul la care mă gândesc e “goku-kozinteki / ごく個人的”, ceva extrem de privat. Dacă un cititor ar zice “‘Manifest Nikkei-ruumania go’ este o poezie, dar mi se pare că tu încerci cu aceste cuvinte să înțelegi ceva în mod clar. Apoi, ar fi o proză în teoria ta, nu-i așa?!” Cinstit n-aș putea respinge asta, lol.

Ce te-a determinat să te apuci (și) de versuri?

T.S: Vreau să răspund simplu. N-am fost determinat, doar am scris o poezie înainte să-mi dau seama ce fac.

Mi-ai povestit că ai fost la expoziția unui moldovean în Tokyo (Aleksander Tinei) — mi se pare fascinat faptul că rămâi conectat la cultura română tocmai din inima Tokyo-ului. Cred că noi românii avem o fascinație destul de mare pentru țările asiatice și poate în special pentru Japonia (poate că milenialii ca mine au această înclinație datorită culturii anime/manga cu care am cam crescut). Totuși, cu ce ochi vede un japonez din Tokyo România?

Sincer, mulți japonezi nu știu despre România. Păi, Dracula, Comaneci, vin, Eliade pentru oameni cărora le place literatura. Chiar dacă locuiesc în Tokyo, centrul culturii Japoniei. Uneori îmi pare rău că japonezi nu știu despre România deloc în timp ce românii iubesc cultura japoneză din inimă. Mă gândesc că este resposibilitatea mea să răspândesc cultura română scriind literatura română în japoneză, în timp ce scriu literatură japoneză în română.

Există puțini cinefili care pot enumera nume din filmul românesc. Poate doar “4 luni, 3 săptămâni și 2 zile” de Cristian Mungiu? Dar s-a întâmplat un lucru uriaș. A fost rulat un film românesc, “Colectiv”, peste tot în Japonia în octombrie. Am scris un articol despre asta, și am auzit de la persoana distribuției că era văzut de audiență extrem de numeroasă. Dar trist este că oamenii au acest gând cum că “Japonia e la fel de căcăcioasă ca o tără din Europa de Est” sau “Jurnalismul Japoniei este inferior jurnalismului României”. Desigur, mă bucur că acest film românesc a fost vizionat în număr mare în Japonia, dar mă dezamăgește faptul că filmul sau România în sine sunt conectate cu pesimism și (auto)-dezaproare. Deși înseamnă că acest film este o capodoperă al cărei mesaj sună puternic, nu mă gândesc totuși că audiența ar vrea să ajungă la cultura română datorită acestuia.

Dar am avut parte de o încântare neașteptată. Am mers la o galerie în Tokyo în septembrie, deoarece s-a desfașurat expoziția unei artiste române, Teodora Axente. Și proprietara galeriei mi-a zis că un grup numit Cruj School este cunoscut internațional, și s-au desfașurat multe expoziții. Axente, Radu Comșa, Alin Bozbiciu, și Alexander Tinei de Moldova. Arta română contemporană era populară în Japonia și japonezii erau atinși… până am realizat! Mă gândesc că există posibilitatea culturii române în Japonia, și de-aceea pot zice că oamenii au un ochi mai bun pentru arta contemporană decât au pentru film sau literatură, haha.

Tu ești critic literar și de film. Spune-ne puțin despre viața ta în direcția asta. Cum decurge o zi din viața unui critic literar și de film în Japonia? Și… se poate trăi din asta?

Doar scriu critici după ce urmăresc filme și citesc literatură, ca asta haha. Deși am zis în interviul anterior, asta nu este “muncă,” doar “hobby”. Act mai liber, deschis și sublim. Pot zice că “a scrie o critică” este “a trăi”.

Totul este bani în Japonia. Dacă scrii ceva și faci bani, felicitări, ești critic, poet sau scriitor, chestie care mă dezgustă, la naiba. Desigur că avem nevoie de bani să trăim, dar ești pus într-o situație inconfortabilă când nu te poți numi tu însăți”artist” până când actul de a face artă nu este capitalizat și recunoscut de autoritate. Un “artist” trebuie să fie autoproclamat. Trebuie să ne numim noi înșine “artiști”, chestia asta să nu țină de numirea de către alți oameni. Deși unii se gândesc că critica nu este artă, ea este totuși artă pentru mine. Așadar eu mă numesc “critic”. Cu toate că eu nu pot face bani cu acest “hobby” deloc, lol.

Înțeleg facinația (chiar dacă de la distanță) pentru România și pentru limba română. În urmă cu 5-6 ani mă apucasem și eu de învățat limba japoneză din considerente similare: fascinată de anime, manga, dar și de literatura și cinematografia japoneză. Dar după ce am învățat hiragana, katakana și cam 100 de kanji, nu am mai avut timp să mă ocup de asta și am cam uitat ce am învățat. A trecut timpul și am renunțat. E greu să rămâi consecvent când nu trăiești într-un mediu care să stimuleze învățarea. Cum e pentru tine? Ce eforturi faci pentru a înțelege mai bine limba română?

Este o provocare nechibzuită și singură să studiez limba română în Japonia. Există manuale numeroase de limba franceză, germană, coreeană și chineză în librăriile japoneze, dar doar câteva manuale de limba română acolo. În plus, doar 2 sau 3 dintre ele pe care le pot folosi în mod practic. Și nu există niciun curs de limba română în Tokyo, sau în Japonia. Este extrem de greu să studiez română, și, mai trist, să ajung la cultura României.

Dar se poate vedeam un film românesc online, și se poate studia limba română pe aplicația language exchange. În cazul meu, accesam website-uri bilingve de română-engleză, de exemplu Vice România au multe articole traduse din engleză, așadar pot studia comparând 2 limbi. Totuși, presupun că nu poți face româna să-ți aparțină până nu mai faci un pas. Am multe boli așa că am ales să nu merg în România. Ceea ce am făcut a fost să trimit 3000 cereri de prietenie pe Facebook în câteva luni. Din fericire, români au acceptat cererea acestui japonez ciudat ca mine și, cu cât mai multe acceptări, cu atât mai multe postări în română pe FB. Citindu-le, eu învăț limba română care “trăiește”.

Și m-am întâlnit cu oameni minunați pe neașteptate. Mihail Victus mi-a citit povestirea pe care am scris-o în română, publicată pe LiterNautica. Fără el, n-aș fi scriitor în limba română. Și mi-am făcut și cea mai bună prietenă, Yami. Eu vorbesc cu ea în fiecare zi în română și învăț multe lucruri de la ea. Și m-am întâlnit cu tine, Ramona Boldizsar. M-am întâlnit cu mentori precum tine și Toni Chira, învățând cum să scriu o poezie în română, și acum sunt intervievat de tine! Onorarea magnifică.

Ai publicat de curând niște poeme în revista OPT Motive. “Boku trăiesc într⁠-⁠o insulă izolată pe pământ

Casele

Sunt îngropate în viață cotidiană

Ca să nu facă ondulații sinistre

Ca și cum ar anihila propria prezență cu subțirimea culorii

În jurul gării există 5 cabinete dentare și

3 cazinouri Pachinko

(Pariu în stil japonez!)

Chiar înainte ca Dl Corona să aducă liniștea călduță Japoniei

Această insulă era deja

tristă” — mi-a plăcut foarte mult partea asta, cum traversezi aceste spații foarte concrete și vizuale ca gara, cabinetele dentare și cazionurile Pachinko și ajungi la a spune că “insula era deja tristă.” Ai mai vorbit și în trecut despre dorința de a scoate la iveală și anumite aspecte ‘negative’ ale societății japoneze ca masculinitatea toxică, rasismul și sexismul. Ne poți spune mai mult despre ce ai vrut să spui în strofa de mai sus despre tristețe?

T.S: Mulțumesc cu frumusețe maximă! Despre această tristețe… este diferit de scopul prozei unde vreau să dezvălui partea negativă sau întunecată a Japoniei. Această tristețe este tristețea destul de personală. Orașul pe care l-am descris aici este orașul numit Baraki Nakayama, unde locuiesc eu. Pot merge pânâ în centrul Tokyo cu metroul în 20 minute de aici, dar e totuși surprinzător de izolat. Puțini oameni, așadar puține magazine. Am scris 3 cazinouri Pachinko, dar deja s-a închis unul dintre ele, probabil din cauza virusului Corona. Este în silențiu adânc (*notă RB: am ales să las silențiu adânc pentru că sună fascinant, noi spunem “liniște adâncă” sau chiar “liniște mormântală”), așadar o numesc “insulă izolată pe pământ”.

Locuiesc aici de 29 ani, și n-am locuit în alt loc niciodată. Am zis în poezie că eu sufer de Tulburare de spectru autist și boală Crohn, și locuiesc cu părinții. Mă gândesc că voi locui în acest oraș pentru întreaga viață, dar eu cred că asta nu este rău. Un loc liniștit și pașnic, foarte potrivit pentru a scrie o poveste și o poezie. Am auzit că Immanuel Kant a locuit în orașul numit Königsberg întreaga viață, ascuțindu-și filozofia, și Baraki Nakayama mi-e ca Königsberg pentru Kant, haha. Nu incomod. Dar uneori mă simt foarte singur. Eu vorbesc cu români și oameni în Europa de Est prin Facebook, dar o persoană cu care m-am întâlnit în lume reală este doar Raluca Nagy, Raluca-san, ne-am întâlnit la Tokyo. Așadar mă simt foarte, foarte trist, de aici apar aceste cuvinte: “Această insulă era deja tristă”

Mărturisesc că nu mă surprind aceste aspecte negative ale societății japoneze întrucât văd și eu Japonia (și) în cheia asta, când nu mai sunt doar fascinată de lucrurile grozave pe care mie mi le-a oferit prin cultura sa. Cu toate astea, și în România există foarte mult sexism, rasism și masculinitate toxică. Și, în plus, multă violnță împotriva femeilor (incluzând aici sexual harrassment, de multe ori nedeclarat). În Japonia cum stau lucrurile din punctul acesta de vedere? Am citit mai demult un articol care spunea, de exemplu, că femeile care sunt mame și muncesc, în loc să stea acasă, sunt privite ca un soi de “femei-demon” (“onionna”), e adevărat? Plănuiești să introduci și acest aspect al misoginismului și violenței împotriva femeilor în literatura pe care o scrii?

Despre ultima întrebare: la început, da. Povestirile pe care le am scris mai la început, de exemplu “Un japonez ordinar” sau “Vreau să fac sex cu o târfă albă“, vorbesc despre sexism și violența împotriva femeilor. Mă gândesc că este datoria mea de bărbat să acuz prejudecățile și agresiunile patriarhale. Uneori, unii cititori spun că eu sunt “sexist”, ceea ce presupun că este inevitabil. Prejudecata înrădăcinată în lume e vehementă, așadar este neînsemnat că scriitorii descriu asta în mod atât de inofensiv și superficial încât ei nu sunt numiți segregaționiști sau ceva.

În timp ce există violență și prejudecată directe, există și alte represiuni importante. Lasă-mă să vorbesc despre un cuvânt român, “a zădărnici”, care înseamnă “1. (Adesea adverbial) Care este fără folos, fără rost, nefolositor, inutil. 2. (Înv.) Vanitos, trufaș, îngâmfat” conform lui dex.ro. Dar este diferit de impresia sa când îl citesc în manualul japonez de română. Mă gândesc că românii s-ar simți ciudat, dar în limba mea japoneză este interpretat drept “kaizen 改善”, “ikigai 生きがい”, “rounin 浪人” în mod ciudat, așadar lasați-mă să fac “interpretare ciudată” haha.

Semnificația cuvântului pentru mine este “nakatta koto ni suru なかったことにする”, care este “a trata un lucru sau o persoană ca pe cineva inexistent” probabil în română. Acesta este miezul prejudecății în Japonia. Comparativ cu țările din Europa, mai puțini oameni arătă violență și prejudecată directă în public, deoarece japonezii, îngrijindu-se de comunitate, sunt obsedați de modul în care sunt văzuți de alți oameni (Deși există și oameni “direcți” despre care am scris în povestirile menționate anterior, cu siguranță). În schimb, majoritatea tratează minoritățile ca pe niște entități inexistente, ca și cum n-ar exista homosexuali, n-ar exista străini (Sau este mai bine să adaug “Cu excepția albilor”), n-ar exista persoane cu handicap și n-ar exista femei. Și ele devin “zădărniciți”. Sunt “admise” dacă trăiesc dacă trăiesc în conformitate cu majoritatea, cu modul în care vrea societatea ca ele să se poarte (Heterosexuali, japonezi, persoane apte, bărbați), dar trebuie să reprime propria lor identitate către ele însele, a căror suferință lucrează ca otrava cu acțiune lentă. Noi avem un cuvânt “mawata de kubi wo shimerareru youna 真綿で首を絞められるような” (“Ca și cum ar fi strangulat de bumbac”), reprezentând suferința lor, lentă dar ucigătoare. Când mă gândesc la asta, mă gândesc și la “a zădărnici” în mod obsedant.

Și voi vorbi despre “oni-onna 鬼女”, destul de diferit față de ceea ce ai spus tu. Pentru început, asta este nu “oni-onna” ci “kijo”. Acest cuvânt este abreviere de la “kikon josei 既婚女性” (“o femeie căsătorită”) și “oni 鬼” în “oni-onna” se poate fi citit și “ki” ca “既”, așadar la un moment dat “鬼” a fost folosit în loc de “既” și s-a născut un cuvânt “鬼女” (Scuzați-mă că este afurisit de derutant!) Așadar asta este diferit de “femeile care sunt mame și muncesc, în loc să stea acasă”

Dar sunt descrise ca “femei-demon” în mod inteligent și ăsta este simbolul de misoginism reprezentat de bărbații japonezi sau de japonezii de pe internet. Conceptul de “femeie căsătorită” nu e o prejudecată în sine, dar probabil se simte că “kijo” cu “鬼” sună un pic dezgustător. Acest cuvânt este creat de bărbați, de cei care privesc “o femeie căsătorită” ca “o soție protejată de soțul ei dar se plânge mult”, ca să le ridiculeze. Adică, are loc stigmatizarea de “kikon josei”. Mă gândesc că asta este la fel de agresiv și peiorativ ca “pizdă” sau “curvă” pe care le zic unii bărbați femeilor în România (Ar exista un cuvânt român potrivit, totuși). Vreau să acuz o astfel de prejudecată de bărbat care aparține majorității, nu sunt de acord cu așa ceva.

Mereu le-am zis prietenilor că Haruki Murakami nu mi se pare un scriitor foarte japonez în stil, ci că împrumută mai mult din literatura americană, cu toate că mie-mi plac mult cărțile lui suprarealiste. Știu că este un autor popular și în Japonia și că în viziunea ta, “șterge elementele japoneze din poveștile lui în mod intenționat”. Dar ce înseamnă asta de fapt?

Poate a trecut 1 an de când am zis “șterge elementele japoneze din poveștile lui în mod intenționat” în interviu, de atunci s-a schimbat și impresia mea un pic. Mă gândesc acum că Murakami a crezut că el n-a scris literatură japoneză. El a scris o poveste în engleză la început și a tradus-o în japoneza, atunci s-a împlinit. Este bazat de experiența literaturii americane (precum Raymond Chandler, Kurt Vonnegut și Richard Brautigan). Invers, Murakami cred că a scris literatură americană, sau literatura limbii engleze. Această lipsă intențională de conștiința sa de scriitor japonez este o cheie prin care poveștile lui au devenit “World literature,” deci cu ajutorul limbii engleze.

Așa cum am zis, nu-mi plac poveștile lui de început. După interviu, am citit primul roman “Ascultă cum cântă vântul” (Interesant pentru că titlu original “Kaze no uta wo kike 風の歌を聞け” este “Ascultă cântecul vântului” literalmente), îmi pare prea frivolos și abominabil. Dar îmi plac romanele lui recente, deoarece simt să Murakami încearcă să scrie literatura japoneză despre Japonia, mai degraba decât World literature, în sfârșit. Bezna istoriei moderne precum Tokyo subway sarin attack (S-a întâmplat când aveam eu 3 de ani) în “1Q84” sau resposibilitatea în Al doilea război mondial în “Uciderea Comandorului”. Desigur nu înseamnă că Murakami n-a scris despre astfel de teme, dar încearcă să scrie istoria Japoniei în mod mai evident și mai puternic. Deși câțiva cititori strâini au devenit conștienți de această schimbare, uneori zicând că sunt mai bune anterioarele romane, vreau să vă recomand romanele recente dacă vreți să citiți “literatură japoneză”.

Ce autori români citești sau ce autori români ai vrea să descoperi? Am citit că ți-a plăcut tare romanul Ralucăi Nagy “Un cal într-o mare de lebede” (pe care între timp am citit-o și adorat-o și eu, aici despre ea). Spune-ne și despre altele!

Vreau să citesc mai multe romane, dar este tare greu deoarece Japonia este destul de departe de România și nu-mi pot înregistra cardul de credit website-ului. Așadar, acum citesc poezii și povestiri pe internet. Am citit o povestire “Domnul Tanaka își ia rămas bun” de Andrada Cooș pe LiterNautica, cu surpriză că a apărut un nume japonez Tanaka. Japonia, poză, sakura… cât de delicată și interesantă este povestirea despre cum străinii văd Japonia. Am rămas interesat de “Un cal într-o mare de lebede” datorită acestui element. Îmi pasă de asta ca scriitor japonez în limba română haha.

Și există mulți “autori români pe care aș vrea să-i descopăr”, precum Liviu G. Stan, Maria Orban, Simona Goșu, dar, cu toate că este tentant, nu pot citi din cauza motivul menționat mai sus. Nu am cum să le cumpăr. Dar cel mai interesant autor cred că este Mihai Duțescu. Îmi place architectura recentă, și e ideal că este arhitect și scriitor la același timp. Câți scriitori ca el există în lume? Vreau să-l descopăr pe Duțescu.

Recomandă-ne, te rog, niște literatură japoneză, poate un starter-kit pentru cineva care ar vrea să citească și nu știe de unde să înceapă. Am notat-o pe Nowaki Fukamidori dintr-un alt interviu de-al tău, o autoare care mi-e complet necunoscută și sunt și eu curioasă s-o descopăr, dar din păcate pare că nu a fost tradusă nici în engleză, nici în română (încă. Poate, cine știe…).

Nowaki Fukamidori-san este minunată. Continue să scrie narațiuni unice între fantezie, mister, istorie, și în acest an a publicat o colecție de povestiri ““kamisama wa sou inai” カミサマはそういない (“Nu exista dumnezeu atît de usor / God doesn’t exist so easily”, cea mai sinistră și întunecată carte a ei ea. Lucrările ei, traduse în chineză, sunt populare în Asia, dar nu în Europa (precum Mieko Kawakami sau Natsuko Imamura). Multe povești au loc în Europa (sau un loc ca Europa), așadar cititori, care vor să citească “Literatura japoneză”, nu sunt interesați, ceea ce e mare păcat.

Și voi introduce cea mai nouă literatură japoneză pe care vreau ca cei mai noi cititori să o citească. Am fost impresionat de “Mitsuki no yuki みつきの雪” de Meiri Majima, despre prietenie complicată între o fată dintr-un oraș de provincie și un băiat care s-a mutat de acolo într-un oraș mai mare. Dar chiar din prima secvență, există o atmosferă tristă, ei se vor separa din cauza absolvirii de liceu, și se aprofundează o distanță brutală între rural și urban sau corp și suflet, și apare o deznadejde destul de adâncă. Dar asta se transformă drastic în nadejde strălucitoare! M-am gândit că am citit o capodoperă.

Din păcate, nu pot să cred că această carte nu este citită în lumea largă. Unul dintre motive este probabil pentru că este categorizată drept literatură pentru copii, așadar mulți copii o citesc în timp ce aproape toți adulții, nu, sau nu știu că există o astfel de carte. Dar cred că Majima descrie tristețea și îngândurarea la un alt nivel. Sunt extrem de fericit că citesc copiii această carte și poate fi prima întâlnire cu literatura pentru ei. În schimb, eu, un adult care scrie și am citit-o doar acum, zic doar “Ou, dumnezeule…” Mă gândesc că este cea mai minunată pentru lecturile mele de literatură japoneză contemporană. Vreau să o traduc în româna. (Notă RB: te rooog, de abia așteptăm).

Dar, aveți nevoie de recomandări pe care să le puteți citi chiar acum. Așadar vă recommand cărțile traduse în engleză:

“Where the Wild Ladies Are” de Aoko Matsuda

“The Factory” și “The Hall” de Hiroko Oyamada

“The Woman in the Purple Skirts” de Natsuko Imamura

“Povești de vară” de Mieko Kawakami

Și vă recommand “Harmless Like You” de Rowan Hisayo Buchanan, un scriitor japonez-britanic, despre Japonia prin perspectivă interesantă,

În plus, există un scriitor japonez care scrie în română despre Japonia, numit Tettyo Saito, știi? Recomand povestirile lui, hahaha.

Și, în final, te rog să ne recomanzi și niște filme, câteva japoneze și câteva românești.

Atunci, vreau să introduc cele mai talentate fețe din România și în Japonia prin intermediul criticii de film, talente care au făcut chiar și lungmetraj. De exemplu, Andrei Epure și capodopera lui “Interfon 15” despre moartea unei femei. Impresionant este că acest film este în sine sensul budist de “shogyou mujou 諸行無常”, care înseamnă “efemeritate” în română. Epure va face nouă tradiția de film românesc să progreseze și mai mult. Criticii, care sunt prietenii mei, aplaudă alt scurtmetraj minunat “When the Night Meets Dawn”, și regizoarea sa Andreea Cristina Borțun și Andrei Epure vor fi game-changer în filmul românesc. Și personal, sper că persoana care-mi va regiza povestirile să fie Epure!

Și vă recomand un nou talent japonez Kouichi și filmul lui “Kienai 消えない” (“Nu dispare asta”). Vă amintiți de J-Horror pentru atmosfera sinistră în culoarea sucului gastric, dar nemaipomenit este sensul lui de umor suprarealist, dar pedepsit care reprezintă viață cotidiană în Japonia, distorisionată treptat din cauza virusului Corona. Filmul ăsta sărbătorește apariția celui mai nou talent în filmul japonez. Vreau să fiți cu ochii pe el.

Și la sfârșit, pot zice mulțumesc tututror românilor pentru curiozitatea și bunătate. Voi adauga o poezie scurtă pentru dvs.

O poezie pe dex.ro

Departe de România

Zice un japonez

Dilecțiune

Direcțiune

De ce sunte

ți

Atât de similare

Departe de Japonia

Ziceți dvs.

Pentru că