Fetele moarte, Jorge Ibarguengoitia —da, nici eu nu pot pronunța numele lui

Am citit de curând „Fetele moarte” de Jorge Ibarguengoitia —după ce am ascultat de câteva ori pronunția acestui nume, am ajuns la concluzia că vor fi întotdeauna nume pe care nu le vom putea pronunța, să ne ierte autorul cum poate. În schimb, trebuie s-o spun, mi-a plăcut tare mult cartea asta despre care nu știam nimic și de al cărei autor nici nu auzisem până acum. A fost tradusă de Coman Lupu, a apărut anul acesta (2023) la Editura Corint și are o prefață de Colm Toibin de care vreau să citesc o carte tocmai pentru provocarea 197 de cărți din 197 de țări. Totul s-a nimerit chiar mai bine de atât, pentru că pe domnul Jorge Ibarguengoitia l-am pus pe listă pentru Mexic, deși nu cred că va rămâne singurul aici. Îmi place destul de mult literatura latino-americană și, oricum, până la finalul anului îmi propusesem să-l citesc și pe Juan Rulfo și Pedro Paramo, mexican și el. Ceea ce nu poate decât să ne bucure. Revenind la „Fetele moarte,” da, recunosc, motivul pentru care am luat-o de pe raft înaintea altora, fără vreun plan în cap, a fost o descriere de pe coperta patru a lui Salman Rushdie: „Matroane fără scrupule, ofițeri corupți, politicieni, șarlatani, crime violente, cadavre în spatele casei… Fetele moarte este o carte îngrijorător de bună, a unui autor de o neîndoielnică și incitantă originalitate.” Nu pot decât să spun că vă puteți baza pe Rusdhie și de data asta.

Nu îmi propun să fiu prea atentă la spoilere de data aceasta —așa că poate ar fi mai bine să reveniți asupra postării după ce ați citit cartea sau descrierea, nu vreau să vă stric bucuria descoperirii.*

Jorge Ibarguengoitia are bunăvoința de a ne introduce fulgerător în poveste —ceea ce nu poate fi decât bine, cititorilor le place să fie aruncați în narațiune cu brutalitate, face parte din adrenalina cititului. Primul capitol, „Cele două răzbunări,” ne introduce în povestea despre care nu știm nimic, cum cineva se răzbună pe altcineva și, de fapt, au loc două răzbunări. Ce, cine? E ăsta un roman polițist? Nu suntem siguri, dar avem curând ocazia să descoperim că avem de-a face cu un roman-investigație. Autorul știe totul, desigur, și ne dă informații cu țârâita pentru ca, din când în când, să ne arunce câte o informație-bombă, esențială și, de cele mai multe ori, scandaloasă. Ne lasă câteva secunde să ne tragem sufletul apoi ne povestește cum de s-a ajuns la informația aceea explozivă. Este blând și bunuț ca o zi de belșug după o zi neagră de post, descriere care se potrivește și cu umorul său. Deși nu ajunge la grotesc, de câteva ori a avut șanse să facă asta. Am râs de mai multe ori citind din „Fetele moarte,” ceea ce nu știu dacă este bine sau rău, dar din câte-am citit despre autor, pot să-mi dau seama că s-ar bucura. Pentru că elementul comic este cu siguranță intenționat, în niciun caz întâmplător.

Povestea e cam așa: Serafina decide să se răzbune pe fostul ei amant care a părăsit-o de câteva ori, Simon Corona. Năvălește asupra lui cu complicii săi și vrea să-l împuște, dar eșuează. Aflăm treptat că toată șleahta a fost băgată la pârnaie. Dar de ce? Vorba autorului, Cum s-au petrecut faptele? Tocmai de aici începe distracția. Începe investigația și treptat aflăm motivele pentru care Serafina și sora ei, Arcangela, probabil își vor cam petrecere restul vieții la închisoare și motivul pentru care o semnătură l-a costat pe Corona „șase ani de pușcărie.” Lucrurile sunt mai grave decât am putea crede inițial. Pasională, Serafina nu e o femeie simplă, nici banală, din contră: ea e matroană. Dar nu orice fel de matroană. E proprietăreasă de bordel, împreună cu soră-sa care se pare că ar fi inițiat-o în taina acestei munci complicate. Mai întâi a început prin a fi cămătăreasă, ca tot omul, dar apoi s-a extins și s-a îndreptat spre o afacere bănoasă, fără a renunța la obiceiurile sale de cămătar —lupul părul schimbă, vorba aceea, și ar fi și păcat să nu îți exersezi calitățile contabile dacă le ai, de exemplu să ții un caiet cu toate datoriile clienților, dar și darurile pe care trebuie să le dai ca să meargă bordelul bine, totul e în cifre, suntem siguri că Arcangela ar fi de acord cu noi. Nu e bine să pornești chiar singur pe drumuri atât de încurcate, așa că a luat-o și pe Serafina s-o ajute când cealaltă soră a ei și-a pus mâinile-n cap, că doar nu era să se bage într-o afacere cu c*rve. Sunt absolut sigură că Serafina și Arcangela, chiar în anul de grație 1960, ar prefera termenul lucrătoare sexuale. Că doar acolo la bordel la ele se lucrează, nu glumă. Și ca să faci afacere bună, se înțelege că trebuie să mergi pe sub apă, să ai de unde plăti amenzi, să ai de unde cumpăra fete pentru muncă —și nu e necesar să le spui din prima unde le duci și pentru ce, dat fiind că sunt sărace și munca e tot muncă, tot una e dacă le zici că le duci la fabrica de chibrituri, să fie servitoare sau le dai o cameră confortabilă la bordel. Cam asta ar fi filosofia de viață a celor două matroane, ne obișnuim treptat cu ea. Serafina, pasională, o amanată desăvărșită, proprietăreasă cu moț. Arcangela, femeie de afaceri, sânge rece, te îngheață cu privirea, așa cum îi șade bine unei „foste” cămătărese.

Și, vorba aceea, ar fi dus-o bine mult și bine, dacă nu se întâmplau două evenimente dezastruoase. Primul, că Simon Corona i-a frânt inima Sefainei în repetate rânduri și o asemenea trădare nu se poate șterge, oricât ai încerca. Se mai uită ocazional, mai ales dacă te îndrăgostești de altcineva —de exemplu, de căpitanul Bedoya, un ofițer cumsecade, dar mai ales corupt, cu care-și împarte viața într-un mod cât se poate de intim. Cum am spune, se mai uită, dar nu se șterge. Deci prima vină o poartă Simon Corona. Poate că a doua vină o poartă un bărbat poreclit Scară. Se întâmpla așa: matroanele, de bine ce le mergea, inaugurau un nou bordel, au dat o petrecere, în fine, totul mergea strună, dar un anumit domn dintr-o funcție înaltă s-a amețit cam tare și a început să danseze cam lasciv pe lângă Scară, totul e permis într-un bordel mexican înainte de anii 60, dar aparent mai puțin homosexualitatea. Asta și niște intercalări nu tocmai benefice au fost lucrurile care, conform autorului, au dus treptat la declinul matroanelor Serafina și Arcangela. Restul lucrurilor care s-au întâmplat sunt pur și simplu ițele destinului, cum să te împotrivești? Dacă se interzise prostituția și tu ai nu un bordel, ci chiar două deschise, ce să faci? Nu vinzi fetele, cum să le vinzi, mai bine le păstrezi, că reușești tu cumva să deschizi bordelul. Și, dacă nu, se înțelege de la sine că, în caz că moare vreuna, o poți îngropa în curte. Căpitanul Bedoya se jură că el nu i-a sugerat pe bune așa ceva iubitei lui Serafina, că a zis doar la mișto. Presupunem că la mișto a inventat și o metodă de tortură pentru fetele care nu se mai supuneau Serafinei și Arcangelei (să se bată una pe alta cu polonicul, de exemplu). Nesupunerea lor e de neconceput și probabil are ceva legătură cu faptul că le țineau închise nonstop, fără privilegii, cam înfometate, în timp ce 2-3 fete aveau anumite privilegii de care ele erau complet private. Și, oricum, se pare că declarațiile fetelor care au supraviețuit s-au schimbat treptat de-a lungul investigației, pe măsură ce și-au amintit că de fapt Serafina și soră-sa s-au purtat mereu rău cu ele, nu doar după ce s-a interzis prostituția. Nu știm ce s-a întâmplat cu declarațiile inițiale, e clar că trebuie să sapi ca să dai de adevărul care te interesează, dar mai important de știut e că fetele supraviețuitoare au fost despăgubite corespunzător din proprietățile matroanelor de bordel, luate sub sechestru de autoritățile responsabile. 😀

Fetele moarte e, deci, o carte despre niște biete lucrătoare sexuale care au fost sechestrate, o parte au murit din cauze pur întâmplătoare, pe care mai bine nu vi le dezvălui. Și cum să declari moartea cuiva atunci când nu ar trebui să se afle în locul respectiv? Doar li s-a zis matroanelor să elibereze cele două bordeluri, iar ele s-au ascuns acolo cu fetele. Nu se face așa ceva, într-o astfel de situație nu ai ce face decât să iei lopata și să sapi o groapă, dar mai bine face asta acolitul tău, că nu cred că a văzut cineva matroană de bordel să dea la sapă. Tonul ăsta comic, de umor-negru, îi aparține foarte tare autorului. E într-adevăr foarte antrenantă povestea și modul său de a o relata, cu toate că vorbește în definitv și de niște lucruri tragice. Își pune personajele și în situațiile astea tragicomice care sfârșesc prin a te amuza mai mult decât oripila, te atrag în poveste și dai pagina cu ușurință. Însă cel mai mare atuu al cărții ăsteia e poate stilul: e o investigație. Nu e o poveste, ai zice, asta e o investigație. E o poveste a investigației în care sunt inserate „dosare” despre viețile personale ale celor implicați. Însă nu poate fi doar atât. Are de fapt o narațiune foarte faină amestecată cu investigația. Un stil care pare să-ți spună: băi, asta nu e o poveste, îți spun doar cum s-au întâmplat lucrurile! Și, pentru că deja te-a păcălit, te prinde în mrejele narațiunii când nu te aștepți, inserează sensibilități pe ici-colo, te face să empatizezi cu personajele, să-ți dai seama că sunt și ei oameni, chiar dacă unii dintre ei comit fapte destul de grave. N-au știut mai bine? Ce e cu fațeta asta brusc prea umană a investigației? Nu spusesem că e doar o investigație? Oscilează între cele două perspective cu mare ușurință și acuratețe, jonglează mingea atât de bine încât nici nu ai timp să te dezmeticești, ceea ce face experiența lecturii foarte mișto. Mi-a plăcut mult să citesc cartea asta —pentru că prima impresie pentru mine asta e, înainte să mă arunc în ce am citit, deși mi s-a părut foarte interesant și criminal totul, când stau să analizez, totuși primul gând a fost: ah, îmi place cum e scrisă. Iar faptul că m-a făcut să râd și să fiu încântată pe parcursul lecturii e doar un plus. Oricum, are dreptate Rushdie când spune că e o carte „îngrijorător de bună,” cu siguranță din pricina acestui comic neașteptat, dar și pentru că, în mod real, nu te aștepți să ți se întâmple asta, să ajungi așa repede la final și să te gândești, heeei, Jorge, ce-a fost asta? Cu adevărat îngrijiorător, ceea ce vă recomand și dvs. Nu mai zic că are doar 187 de pagini cu tot cu prefață, postfață și cronologie și se citește repede. : )