Clinamen, Emanuela Ignățoiu-Sora

Am scris puțin despre cartea aceasta înduioșătoare care m-a impresionat datorită blândeții prezente de la un capăt la altul. Aritcolul a fost inițial publicat în Revista Timpul Chișinău, mulțumiri Maria Ivanov pentru invitație! Îl las și mai jos să-l puteți lectura mai ușor. Clinamen de Emanuela Ignățoiu-Sora a apărut în 2021 la Casa de Pariuri Literare și se află printre cele mai îndrăgite cărți din 2021.

Clinamen (Poem în trei glasuri) începe discret cu versuri din melodia White Rabbit de Jefferson Airplane și din Alice în Țara Minunilor de Lewis Carroll — acest început într-o oarecare măsură ludic, nu anunță cu adevărat conținutul răvășitor al volumului pe care îl intuiești în primă instanță datorită coperții: o jumătate de măr încununată cu flori pe un fundal negru — există ceva vulnerabil în imaginea asta, o lăsare la vedere a cel puțin unui tip de interior. Emanuela Ignățoiu-Sora pare să revendice prin cele trei glasuri instanțe diferite ale existenței, trecându-le prin cel mai recent și fragil filtru: frica. Dar nu este o frică inserată treptat sau bruscă, ci mai mult o conștientizare a ei prin pericolul imediat al morții. Există întotdeauna riscul de a deveni lamentabil atunci când scrii despre “marile” teme ale poeziei (ca iubirea și moartea), dar Cosmin Ciotloș scrie pe coperta 4 ceva esențial pentru înțelegerea acestei cărți: “(…) scrie de-adevăratelea despre trauma pe care mulți congeneri douămiiști au tematizat-o din răsfăț”. Aici poeta nu aduce sau exploatează tema morții, ci trece prin filtrul fricii experiența de a-se-fi-aflat-aproape-de-ea, vorbește din interiorul bolii, cartea nefiind legitimă doar din punct de vedere al tehnicii și experienței, ci și datorită unei asumări care transcende orice valorizare posterioară.

Compusă din trei părți (cele trei glasuri), poate că cel mai important este totuși prologul care subsumează formidabil conținutul. Poezia din Clinamen începe printr-o scenă narativă care te absoarbe prin franchețea și candoarea sa: “Am 4 ani (…) fiecare gest va fi o dată, o singură dată. Timpul se va răsuci în mine ca o cange și moartea va sta mereu deasupra mea. Frica mă prinde de gât.” Poezia Emanuelei Ignățoiu-Sora te transportă prin diferite cadre ale vieții, fără a explora amintirile, cât a le lăsa să alunece ca momente unice și irepetabile, filtrate și ele prin aceeași frică mereu prezentă. Însă frica nu este apăsătoare, la fel cum nici versurile despre moarte și boală nu devin lamentabile. Lăsând deoparte veridicitatea acestui demers, aici nu avem de-a face cu o serie de poeme teribile despre suferință, ci mai degrabă cu o trecere prin această situație de facto (care, cel mai adesea, ne poate înduioșa sau îndurera) — este prezentă aici o candoare aproape intrinsecă, deloc la vedere, pe care nu o poți numi, ci doar simți. Blândețea și franchețea par a călăuzi cu adevărat vulnerabilitatea și tragicul din această carte — nefiind aici departe de a accesa un anumit tip de bucurie (fie că e vorba despre un detaliu concret sau pur și simplu o luptă câștigată cu boala).

Spre deosebire de anumite cărți de poezie care tind să încerce o sensibilizare a cititorului prin reiterarea unor teme sau motive impresionabile, Clinamen se situează în afara oricăror intenționalități. Cu o tehnică precisă, poezia Emanuelei Ignățoiu-Sora este simplă, discretă și asumată, debordând de o sinceritate care nu ar putea fi mimată. Întâlnirea cu un anumit tip de autobiografism care exprimă durere, traumă sau aduce într-un spațiu public confesiuni fragile, poate fi dificilă — nu din pricina șocului, cât a incapacității de a formula, delimita sau pur și simplu numi această întâlnire. În cazul poemelor din Clinamen — preocupate atât de intens de boală, frică, moarte, dar și de viață, bucurie și recuperare — nu avem de-a face cu o întâlnire inconfortabilă sau care aduce cu sine o incapacitate de exprimare sau discurs. Din contră, poate datorită acestei blândeți care pare să traverseze cartea de la început până la final, ceea ce simțim este apropiere și relaționare. Citind, nu stai pe loc, nu privești un spectacol care are ca scop emoționarea, ci mai degrabă parcurgi o călătorie, fiind transportat dintr-un moment unic în altul, perceperea timpului devenind aproape senzorială — fiecare amintire este o piesă de puzzle care nu poate fi inserată decât într-un anumit spațiu.

O carte discretă și răvășitoare, străbătută de acest fir subțire, dar indestructibil al fricii — când urmează să fii înghițit, iese la suprafață blândețea acompaniată de un strat de bucurie care poate fi vizualizată&simțită doar datorită onestității ubicue — pentru că Clinamen înseamnă și distanțare de fiecare moment din pricina irepetabilității (dar și a conștientizării rapidității cu care totul poate dispărea). Desprinderea din acest vârtej înseamnă mai ales înțelegerea efemerității și prețuirea lucrurilor de neînlocuit: “dacă ar fi să măsori, oricât pe lume/ ce unitate ai folosi?”

Din cartea asta vă citesc aici: