Ce-am citit în noiembrie și alte peripeții (2023)

În prima parte a lunii noiembrie, n-o să vă mint, am avut foarte mult chef de citit și am fost eficientă pe treaba asta. M-a ajutat și faptul că am avut multe cărți interesante la îndemână, dar când nu mi se întâmplă mie asta? Da, nu prea mă situez pe aceeași lungime de undă cu cei care nu găsesc nimic bun de citit sau care se plâng de starea literaturii în general sau în particular. Timp să ai, spațiu mental, disponibilitate, stare, (bani să-ți cumperi 😀 ), pentru că, din fericire, cărți și literatură bună există din belșug. Poate fi și mult fomo aici și am văzut luna asta un video foarte interesant pe tema asta —despre impactul pe care îl are booktok asupra cititorilor. Există mult fear of missing out din pricina faptului că multă lume pare să citească mult, se publică multe lucruri (cel puțin aparent) interesante, oamenii postează teancuri cu cărți, bookhauls, wraps și unwraps cu multe, multe titluri. Și cred că e important să nu cădem în capcana asta: a cumpăratului excesiv, dar și a cititului unor cărți pe care nu ne dorim să le citim (pentru a fi în trend sau whatever the reason) și, la fel de important, să ne simțim excluși pentru că noi nu am reușit să citim zece, douăzeci sau treizeci de cărți luna asta. According to Alina, această booktuber cu videoclipul foarte interesant, vorbește și despre treaba asta și îmi place mult discursul ei limpede, bine argumentat (și într-o engleză care mie-mi place, ușor fancy). Vorbește puțin și despre „sfaturile” generale despre a citi mai mult —a unor influenseri. Notabile sunt acela care te îndeamnă la a „citi cărți scurte” sau „a sări peste paragrafe”. De fapt, care e scopul? De ce citești? Eu mă situez la mijloc, nici prea fast reading, nici slow reading (pentru care nu cred că voi avea niciodată răbdarea necesară). Cred că fiecare trebuie să-și observe ritmul și să și-l respecte —și să încerce să facă față acestei presiuni externe. Sigur, ne uităm în curtea vecinului și vrem și noi, asta se întâmplă de când lumea, dar să nu uităm că suntem diferiți și că, indiferent de modul în care vrei să privești lucrurile, o carte chick lit de 200 de pagini nu egalează o carte de Dostoievski de 200 de pagini. Nu mai vorbim despre valoare literară sau orice altceva, ci despre limbaj și capacitatea rapidă (sau nerapidă) în care poți parcurge lectura pentru a o înțelege. Sunt două chestii diferite. La fel și cum o carte de poezie o citești într-o oră, dar pentru un roman vei avea uneori nevoie de o lună întreagă. Uneori poți citi și o carte de poezie într-o lună întreagă. Și nu e nimic, dar absolut nimic în neregulă cu asta :).


Acestea fiind spuse, hai să trecem, ca de obicei, la cărțile lunii noiembrie.

nonficțiune

Creierul deprimat, Anders Hansen

Am mai citit și Creierul ecranului de același autor și mi-a plăcut și aia mult (apare și acolo aceeași presupoziție mare). Nu sunt convinsă că îi cred în întregime asumpțiile și nici nu am făcut o cercetare amănunțită ca să văd ce bază științifică au. De fapt, simt că asta e una din marile probleme pe care le avem cu cărțile de popularizare a științei. Noi nu suntem capabili, altfel decât prin gândire critică, să observăm ce e acolo (adevărat, obiectiv, științific verificat/verificabil ș.a.m.d). Ar trebui de multe ori să facem o cercetare amănunțită pentru care avem sau nu avem timp, avem sau nu avem capacitate de înțelegere (mai ales dacă vorbim despre articole super specializate din reviste de profil). Lăsând asta la o parte, Anders Hansen scrie pe înțelesul tuturor și își explică foarte bine presupoziția cea mare: anume, faptul că creierul nostru nu a evoluat odată cu tehnologia. Tehnologia a evoluat enorm în ultimii de ani (vorbim nu doar de 50-100 de ani), însă creierul nostru funcționează încă pe model „fight or flight”, creierul nostru crede că suntem încă vânători-culegători, de aceea avem atât de multe probleme de anxietate, de exemplu, și ne confruntăm cu niște reacții exagerate în fața unor stimuli care, luați la rece, parcă n-ar fi cine știe ce. Corelează această presupoziție biologică (a creierului care evoluează mult mai lent decât tehnologia și că în ultimii ani am avansat teribil de mult, dar creierul nostru funcționează încă pe model de supraviețuire și va mai funcționa așa mult timp) cu multe aspecte ale vieții noastre de zi-cu-zi. Chiar în ceea ce privește consumul de tehnologie și Social Media (mai mult în Creierul ecranului). În Creierul deprimat vorbește mai cu seamă despre „de ce ne simțim atât de rău când o ducem atât de bine”. Din motive obiective și raportat la evoluție, astăzi o ducem cel mai bine. Cu toate acestea, suntem deprimați, anxioși, nu ne simțim fericiți. De ce e asta? Și începe să ne vorbească despre cum stimulii vieții moderne nu sunt făcuți pentru creierul nostru biologic care funcționează pe un model de supraviețuire, de găsire a hranei, de protejare imediată, ș.a.m.d. Și, mai cu seamă, despre faptul că, în această lume a vânătorilor culegătorilor, idealul nu era să fii fericit tot timpul —de fapt, supraviețuirea era cea care se căuta, iar starea de alertă era cea care îmbunătățea șansele acestei supraviețuiri. Deci creierul nostru nu e făcut pentru a fi fericit nonstop, ci pentru a supraviețui (tot nonstop și asta ar explica de ce, în anumite situații, dormim prost; de ce, de exemplu mamele se trezesc ușor când aud un scâncet de copil). Iar viața modernă —cu telefoanele mobile, întâlnirile recurente, presiunile sociale, you can name basically everything — este adesea dătătoare de stare de alertă și efectele asupra creierului, și deci asupra noastră, pot fi imediate (sub formă de anxietate, depresie, ce știu eu). Deci, cu alte cuvinte: creierul nostru nu e evoluat pentru lumea în care trăim, stimulii acestei vieți îl pun prea des în stare de alertă. Mi-a plăcut tare și exemplificarea lui despre faptul că mâncăm prea mult pentru că avem calorii nelimitate la îndemână. În lumea vânătorilor-culegători, când găseai hrană, o luai și-o mâncai, era o chestie de supraviețuire. Azi te duci la supermarket și ai orice vrei (sau îți permiți). Aici creierul nostru spune: HRANĂ, îndoapă-te, trebuie să supraviețuiești, cine știe când mai găsești mâncare???? Deși ce ar trebui să spună creierul nostru e: ai mâncat suficient, oprește-te, mâncarea asta o să fie aici și mâine. Nu știu cât de adevărată este asumpția lui, dar este foarte bine explicată și ți-e ușor s-o crezi prin demonstrațiile pe care le face pe parcurs. Mi-ar plăcea să citesc mai multe despre asta —Anders Hansen este medic primar psihiatru. Are puncte în plus și pentru că vorbește cu admirație despre Lisa Feldman Barrett care a scris o carte care mie mi-a plăcut mult și despre care am tot vorbit, Șapte lecții și jumătate despre creier. (pe asta o găsiți la ed. Vellant)

Cartea lui Anders Hansen la Editura Publica de unde vă recomand și Creierul ecranului. Tradusă din suedeză de Carmen Vioreanu.

Fără instrucțiuni de folosire, Ioana Burtea

Cinci din cele șase eseuri din Fără instrucțiuni de folosire de Ioana Burtea au mai fost publicate într-o anumită formă sau alta în DOR (Decât o Revistă) și mi se pare foarte fain că le-a adunat într-o carte. La fel de minunată mi se pare această nouă geamănă a colecției n autor coordonată de Eli Bădică —n autor este acum și pentru ficțiune, cât și pentru nonficțiune. Probabil o să iasă ceva la fel de frumos, are un început super promițător și mi-am luat deja și cartea Ralucăi Nagy. Revenind la Fără instrucțiuni de folosire, cred că e important să știi că primul eseu este traumatizant —este despre ceva traumatizant și îți va fi poate la rândul tău greu să citești despre asta. Vorbește despre abuz, psihic și fizic, în familie și mi se pare extrem de curajoasă Ioana Burtea pentru că a ales să scrie atât de clar toate lucrurile acestea: ca să nu știe doar ea. De fapt, m-am cutremurat citind și mi-a fost foarte greu să parcurg primul text, așa că îmi pot doar imagina cum a fost pentru ea să îl scrie. Însă este în aceeași măsură eliberator faptul că l-am citit. M-a făcut să mă gândesc mult la această părere aparent extremistă conform căreia unii oameni chiar nu ar trebui să facă copii. Nu-mi place să generalizez, dar probabil îi dau dreptate. Nu toți suntem făcuți să fim părinți —de fapt, chiar și aceia dintre noi care chiar se străduiesc, pot simți asta adesea. E tare greu, dar de aici la părinți abuzivi e cale lungă. Tocmai acești părinți pe care cu greu îi poți privi ca părinți sunt cei care nici nu ar trebui să se apropie de ideea „procreării”. Și pentru că în România sunt foarte multe cazuri de abuzuri în familie —cine știe câte dintre ele nu sunt niciodată raportate —cred că trebuie să ne uităm cu grijă la asta. Nu e lipsit de empatie să susții că unii oameni nu pot fi părinți, iar lipsa noastră de grijă ca societate pentru acei copii care trăiesc în medii traumatice este la fel de îngrijorătoare. Lăsând acest aspect la o parte, cartea nu este doar despre asta. Cartea este despre parcursul autoarei până la vârsta de treizeci și un pic de ani, cu toate problemele, dar și recompensele ei. Cu muncă, relații de prietenie (iată, ce surpriză, chiar și relațiile de prietenie trebuie muncite, mi-a plăcut foarte mult asta), frica de singurătate, relații amoroase întortocheate, frica de atașament, frici de mai multe feluri, despre eșec și victorie, despre furie controlată și necontrolată, pur și simplu despre o viață de om care, în cazul acesta, este femeie. E un triumf uriaș jurnalismul narativ, mi se pare de multă vreme, iar această carte s-ar putea să-ți ofere și ție această perspectivă. Mi-au plăcut eseurile Ioanei Burtea și mă bucur că le-a publicat sub formă de carte.

Cartea o găsești la Editura Nemira.

ficțiune

Clara citește Proust, Stephane Carlier

O carte pe care o recomand pentru o lectură ușoară de două zile, poate și de-o zi dacă ai mega chef de citit. E vorba despre o coafeză pe nume Clara care începe, din greșeală și nu altfel, să citească Proust și se îndrăgostește atât de tare de Proust și de căutarea timpului pierdut (trece de la o carte la alta pe parcurs) încât nu mai face loc pentru nimic altceva în viața ei. Așa cum se întâmplă adesea în romane, ea era deja în impas, era într-o relație cu un tip marca Flynn Ryder, pompier (din toată descrierea și cu toată aparența, un tip super sexos, arătos, macho, cu răni diverse emoționale), dar lucrurile pur și simplu nu mai mergeau între ei. Natural, s-au despărțit, dar ea a continuat să se țină cu dinții de Proust. Mi-a plăcut mai ales începutul și au fost părți din ea care mi s-au părut simpatice, însă finalul m-a lăsat cam rece. Mi se pare că nu se potrivea cine-știe-ce cu atmosfera Clarei de la salon, a fost și trecerea mult prea rapidă și cred că aș fi avut nevoie să știu un pic mai multe despre Clara ca s-o cred că trece de la coafeză la artistă datorită lui Proust. Cu toate aceste neajunsuri, mi-a plăcut pur și simplu s-o citesc, e o lectură foarte plăcută și e mult despre impactul grozav pe care-l au cărțile asupra noastră. E cumva o poveste despre o cititoare și asta mă încântă și-mi oferă speranță întotdeauna.

Cartea o găsești la Humanitas Fiction. Traducere de Mădălina Ghiu.

Bureți de fag, Mihai Duțescu

În sfârșit, am citit o carte despre un băiat din Teleorman, scrisă de un autor din Teleorman, chiar în Teleorman. Mă așteptam să fie mai mult despre Teleorman 🙂 dar nu m-a dezamăgit în vreun fel absența unei relatări mai detaliate asupra acestei zone (evident fabuloase *inserts laugh of some sort*) din Câmpia Română. Mi-a plăcut super mult cartea lui Duțescu, unu pentru că e foarte bine scrisă, doi pentru că e despre o familie și mie îmi plac mult poveștile despre familii. Se citește repede, e scurtă, curge, sincer nu văd niciun motiv să nu-i dai o șansă. Este în parte despre Teleorman, de unde pleacă personajul nostru principal —e vorba despre perioada comunistă, cu o intrare relativ lejeră în perioada post-comunism, mai ales când vorbim despre fiul lui care e o mică dezamăgire, pur și simplu un artist, cum se întâmplă și la case mai mari. Adi Schiop are o descriere foarte interesantă pe coperta 4 unde pune întreg demersul lui Mihai Duțescu în schema prezentării reale a modului în care se purtau oamenii în comunism, „fără volute pioase sau chestionări tragice”. Pe mine, ca de obicei, mă înghite istoria și privesc mai mult destinele și poveștile personale. Sper să apuc să scriu mai bine despre cartea asta la un moment dat pentru că intră lejer printre cărțile care mi-au plăcut enorm anul ăsta, acolo în top nu știu câte favorite din 2023 —sper că anul ăsta nu mai trag chiulul la această retrospectivă populară, dar vom vedea. Nici n-aveam cum să nu empatizez eu cu un băiet din Teleorman care se duce la București să devină inginer, părinții lui sunt țărani, mamă-sa cam cicălitoare, omul își trăiește cum poate mai bine viața, mai trage o dușcă, are prieteni, mai citește o carte. Mi-am notat însă ceva pe carte, la pagina 155 ce vreau să redau și aici, am scris: până aici avem o poveste a unui om, de aici numere, statistici scary. Dar n-aș vrea să vă dau spoiler într-o postare inofensivă cu lecturile lunii. Sunt supărată că n-am citit mai întâi poezia lui Duțescu, dar o să caut, poate am noroc și se mai găsește ceva. Mi-a plăcut mult și titlul cărții și în sfârșit scrie cineva corcodușe corect într-o carte, adică: boambe. Dar hai să vă las cu un citat despre când a fost Popescu Radu, teleormăneanul nostru devenit inginer la București, în Rusia:

Altminteri, le plăcuse mult excursia și, ca o consolare, și-au amintit-o întotdeauna ca pe o experiență din care „măcar au învățat ceva”. Asta se referea și la întâmplarea din tren, fiindcă, oricât au încercat, n-au reușit s-o dea uitării, dar și la restul, la tot ce văzuseră — palate, muzee, biserici —, precum și la întreaga senzație cu care au rămas la final. La strălucirea cât se poate de reală a comunismului, ar fi zis unii, mai puțin atenți la nuanțe, căci, pe fondul unei istorii mărețe, ceea ce sovieticii alegeau să prezinte grupurilor de turiști era absolut intimidant, lăsând tuturor impresia că, iată, comunismul funcționează impecabil la mama lui, iar oamenii au tot ce-și doresc. De la mâncare la chestii mai abstracte, precum mândria națională.

pag. 89-90, Bureți de fag, Mihai Duțescu, ed. Trei, 2021

Hotărât lucru, mi-a plăcut grozav cartea asta, o resimt transcriind citatul ăsta. O găsești la Editura Trei.

Stela, Simona Goșu

Am vorbit deja despre Stela cu Simona Goșu la Perfect Contemporan și vă invit să ascultați discuția noastră la podcast. Până atunci, vă spun însă că eu nu am mai citit la noi un roman despre un personaj ca Stela. Avem multe personaje ca Stela în literatura română contemporană, dar nu știu dacă avem o carte care să i se dedice complet și o poveste despre cineva ca Stela. E posibil să mă înșel și atunci aștept cu interes recomandările voastre. E vorba despre o femeie care face curățenie în casa oamenilor, o menajeră, dar care este și ea la rândul ei o ființă umană (evident, și totuși chestia asta ne scapă, paradoxal, când avem de-a face cu oameni în viața reală) cu gânduri, probleme, rupturi, ca noi toți —munca aceasta este adesea invizibilă, așa cum spune Simona Goșu, și avem tendința să minimizăm, ca societate, munca „de jos”, de parcă există o ierarhie intrinsecă a muncii care oferă (sau nu) valoare ființelor umane. Și un alt semnal pe care-l vom nota probabil noi toate, așa cum ne spune deja și autoarea, Stela e și la o vârstă la care femeile devin într-un fel ele însele invizibile. Desigur că aceste prejudecăți sunt odioase, dar ele se întâmplă în realitate și sunt redate fin și în Stela. Mi se pare foarte autentic demersul Simonei Goșu și simt că narațiunea/stilul de scriere se potrivește complet cu personalitatea Stelei, cu cine este ea și inclusiv cu „clasa” ei socială. Probabil că ne simțim inconfortabil azi vorbind despre clase sociale, iar cartea Simonei Goșu ridică la fileu multe problematici ale societății actuale românești. De pildă, Simona mi-a spus la podcast că Stela este o feministă —și eu am citit-o la fel. O femeie feministă care nici măcar nu știe ce e aia, dar care crede în forța femeilor și în necesitatea ca ele să aibă o carieră, să răzbată (ceea ce își învață, de altfel, și copiii, cu succes sau nu). Este de asemenea o feministă cu prejudecăți, un misoginism și o homofobie internalizate, complet specifice clasei sale sociale și a ignoranței specifice. Reflectă în întregime realitatea —iar Stela, dacă ar avea parte de un mediu propice, și-ar schimba lesne aceste prejudecăți. Am găsit că pot face chiar și o mică paralelă între Stela și Antonia (mama Gaiei din Apa lacului nu e niciodată dulce– poți citi un interviu cu autoarea, Giulia Caminito, de la FILIT în Revista Golan). Am scris și despre Fragil, cartea de proză scurtă a Simonei Goșu (citită în 2021).

Ambele au apărut la Editura Polirom

Mica mincinoasă, Pascale-Robert Diard

Mixed feelings, mixed feelings în legătură cu cartea asta, ceea ce era și firesc având în vedere subiectul controversat. E scurtă, se citește repede, dar e intensă și inconfortabilă. Este vorba despre o adolescentă care acuză pe nedrept un muncitor că ar fi violat-o. Povestea e un pic mai complicată de atât și povestea începe la un al doilea proces, după ce muncitorul respectiv a făcut niște ani de închisoare când, în sfârșit, la viață adultă, fata recunoaște că a mințit din pricina presiunilor sociale care interveniseră în acel moment. M-a enervat cartea destul de mult, are multe arii fine de discuție și interpretare. Problema e că un cititor de rând s-ar putea să înțeleagă o prostie din toată cartea asta, anume că fetele acuză în mod recurent bărbații de agresiuni inexistente —așa cum am auzit o mie și unu bărbați spunând de-a lungul vieții mele, inclusiv când am povestit cuiva vreo agresiune verbală stradală. Ori mi s-a părut, ori sunt nebună. Te face să te gândești puțin la motivul pentru care autoarea a ales să scrie tocmai despre acest subiect, de ce a fost de interes pentru ea și care au fost mecanismele care au dat naștere acestei cărți. Pe care sper că toată lumea o citește cu grijă și capacitate critică (absolut necesară aici). Și totuși, simt deja că nu va fi așa. Trebuie citit cu grijă și reversul, anume că fata din povestea noastră era deja amenințată cu dezvăluirea unor videoclipuri incrimininante, a mințit-o pe prietena ei care voia s-o abandoneze că a pățit ceva foarte grav —prietena a spus asta profesorilor și de aici au degenerat acuzațiile. Hotărât lucru, se poate discuta foarte mult despre cartea asta, dar eu revin mereu la încercarea de a înțelege motivul din spatele acestei cărți, dacă a existat unul și nu este pur și simplu o carte pe care autoarea a vrut s-o scrie. Până la urmă, scrierea despre un subiect inconfortabil poate reprezenta în sine o încercare de a da un semnal de alarmă în mai multe direcții și oferă perspective multiple în carte. Controversată, se poate discuta mult despre ea —pe mine m-a cam înfuriat. Cartea are și o structură interesantă pentru că ridică la fileu și problema etică a apărării tâlharilor, violatorilor, mincinoșilor în procese —avocata noastră și cea care deschide, până la urmă, narațiunea, este o femeie de succes care a apărat și mulți răufăcători la viața ei și urmează să o apere și pe mica mincinoasă, chiar dacă a băgat la închisoare un muncitor, de altfel libidinos, dar asta e, pe nedrept. E la fel de adevărat că acel muncitor care nu a violat-o, a dus-o totuși odată cu mașina și a pipăit-o și credea despre o fetiță de 15 ani că e bună, știți bine voi în ce sens, ceea ce conturează aproape brut mentalitatea oamenilor ca acest muncitor și ca a multor bărbați pe care de altfel îi cunoaștem și noi în realitate, anume că fetițele de 15 ani sunt obiecte sexuale. O carte la care, dacă ajungi, probabil o să te și înfurie și îți va stârni dorința de a discuta și dezbate îndelung.
Au fost niște discrepanțe diverse în traducere și nereguli de limbă la care sper să fie mai atenți pe viitor.

A apărut la Editura Vremea, tradusă de Silvia Colfescu.

Ceața asta fără noimă, Enrique Vila-Matas

Auzisem de ceva timp de Enrique Vila-Matas și mă bucur să-l încerc în sfârșit. De fapt, aveam impresia că e sud-american și așa m-am apucat să-i citesc cartea care are într-adevăr un aer sud american din multe puncte de vedere. E de fapt spaniol, nu știu cât de mult contează asta. În Ceața asta fără noimă e vorba despre un „colecționar” de citate care avea dificultăți de a citi cărți pentru că nu putea trece de primele propoziții care pare obsedat de fratele lui, un scriitor de mega-succes. Vom afla mai multe despre asta în curând pentru că Simon Schneider nu se poate abține și o să vorbească încontinuu despre frate-su, Gran Bros, un autor devenit faimos după ce a plecat în America datorită unor romane rapide pe care, pare-se, le-a scris cu ajutorul lui Simon. Să fie oare asta o obsesie? Dar nici nu trebuie să te mai întrebi, normal că este. Cartea e înțesată de citate și trimiteri, referințe la anumiți autori și cred că mai mult de atât —mi se pare că sunt nuanțe interpretative nenumite care mie mi-au scăpat, așa cum se întâmplă adesea în astfel de cazuri. Ceea ce nu mă deranjează în vreun fel. Am rămas pe tot parcursul lecturii cu frica că s-ar putea ca Simon să nu fie doar ușor paranoic, ci chiar delusional, mi-a fost teamă că Simon e de fapt frate-su și că doar are impresia că este un alt personaj —sau, mă rog, că există aici o schizofrenie sau o identitate partajată, nici măcar nu știu dacă de domeniul problemelor psihice sau ale unui joc interpretativ/narativ. Această schemă de interpretare paranoică m-a și distrat în bună măsură —cu toate că este, evident, cel mai probabil, complet eronată și un pic prostuță. Dar ce e afundarea în lectură dacă nu și acest risc constant de a greși și a părea prostuț? Nimic de care să ne temem aici. Mi-au plăcut mai multe interpretări ale personajelor despre ficțiune, literatură, situații, am îndoit colțuri și am subliniat chestii în mod criminal. Una peste alta, o întâlnire prielnică cu Enrique Vila Matas, mi s-a părut foarte bună traducerea și am apreciat maxim notițele explicative, de altfel inteligente, tot ale traducătoarei.

O găsești la editura Vellant, traducere de Liliana Pleșa Iacob.

poezie

Înainte ca primele scântei să fie vizibile, Simone Atangana Bekono,

Am citit, da, și mi-a plăcut foarte mult cartea asta de poezie, așa că am scris mai pe larg despre ea în Revista Psyche. Vedeți acolo ce și cum. 🙂

A apărut la Editura FrACTalia, traducere din neerlandeză de Alexa Stoicescu.

Despre prieteni & singurătate, Romulus Bucur

E prima carte pe care o citesc de Romulus Bucur și mi-a plăcut mult sinceritatea lui. E despre prietenie, singurătate, dar și brut despre sine, relații, erecții, plăceri și componente erotice multiple. Despre relații, găsiri, regăsiri și pierderi. Mi-a plăcut.

A apărut la Editura TracusArte.

cărți pentru copii

Ernest și Celestine, Daniel Pennac

Știam de Ernest și Celestine de ceva vreme, mai ales pentru că ne recomandase prietena mea S. animația (pe care, de altfel, urmează s-o vedem, sper că weekendul ăsta). Dar nu am citit cartea până acum, nici măcar într-o versiune mai scurtă. Așa că m-am bucurat când mi-a venit coletul de la Editura Paralela 45 și ne-am apucat destul de repede de Ernest și Celestine. E o carte aproape fără ilustrații și orientată spre niște copii mai mari, probabil de la 9 ani în sus (să citească chiar ei singuri). Fiica mea e clasa pregătitoare și anul acesta face primul pas înspre învățarea cititului, deci mai avem până acolo. Așa că mi-am pregătit vocea și m-am apucat să citesc cu voce tare. Ne-a plăcut foarte tare povestea și nu folosesc pluralul de mămică, acel noi am făcut caca, noi am băut lăptic, de altfel simpatic și pe care nu sunt așa dispusă să îl critic așa cum o fac alții (fiecare parte din mămicie are situațiile ei mai mult sau mai puțin dramatice, mai pline de diminutive sau aproprieri bizare, mi se pare că facem prea mult caz pentru niște lucruri minuscule de care părinții au și ei dreptul să se bucure). Lăsând asta la o parte, ce voiam să spun este că Marei i-a plăcut și mie cred că mi-a plăcut și mai mult pentru că am înțeles și niște chestii peste care ea momentan a trecut. Mi-a plăcut stilul acesta al autorului de a trece de la narațiune la discuția directă cu personajele. Intervin și Celestine și Ernest, dar mai intervine și cititorul și discută pe marginea celor întâmplate, ce o să mai fie în continuare, cum ies șoricuța și ursul din încurcătură (și niște haioșenii și trimiteri metaliterare absolut delicioase, este deosebit de haios și isteț autorul). Povestea este despre o șoricică pe nume Celestine și un urs pe nume Ernest. Prima trăiește în lumea de jos. Cel de-al doilea, cum era de așteptat, în lumea de sus. Celestine dorește să fie artistă, nu dentistă, a fi dentist în lumea de jos înseamnă să-ți iei săculețul alb și să ieși în lumea de sus să cauți dințișorii căzuți ai ursuleților și să-i duci la clinică înapoi jos, acolo unde se adună toți dințișorii căzuți de ursuleți și se remodelează în dințișori pentru șoriceii bătrâni fără dinți. O treabă serioasă, dar Celestine nu vrea să fie dentistă, ea vrea să fie artistă, la fel și cum Ernest a refuzat să devină judecător ca tot neamul său și s-a făcut muzician. În fine, situația degenerează repede, Celestine îl convinge pe Ernest s-o ajute să fure dinții falși din magazinul lui Lucienne și să-i ducă în lumea de jos… Lucrurile o iau curând razna, avem de-a face cu niște fugari, o camionetă furată, o ascunzătoare, arestarea, procesul și câte și mai câte. Mă distrez scriind toate astea, dar m-am distrat și mai și citindu-le pentru prima oară. La fel și Mara care, a doua zi, a vrut să i-o citesc iar, dar cum vorbim totuși de aproape 200 de pagini —sigur, format mic, sunt mai puține de-atât, nu prea m-am încumetat. E o poveste foarte frumoasă despre prietenie. Cred că data viitoare când i-o citesc iau în considerare s-o înregistrez. Mi-au plăcut ingeniozitatea și umorul lui Daniel Pennac, iar Marei cred că cel mai mult i-au plăcut pur și simplu personajele.
S-o înregistrez, deci, așa cum am făcut cu una din cărțile din seria Dory Fantasmagory.

A apărut la Editura Paralela 45 în traducerea lui Octavian Soviany.

Dory Fantasmagory de Abby Hanlon

Am citit și noi patru cărți din seria Dory Fantasmagory —nu știu exact câte sunt, dar, dacă mai descopăr și altele, o să le cumpăr și asta e aproape tot ce trebuie să știi despre asta. Ne-au plăcut la nebunie și le băgăm în același sac cu Findus și Pettson, Clubul Exploratorilor, Gusti și monștrii și Surorile Zăpezii sau singularul Lumea văzută de Frrrintek. Seria merge de la 6 ani încolo și e numai bine pentru că protagonista noastră, Dory Fantasmagory, altfel zis Ștrengărița, are 6 ani și urmează să meargă la școală. Ceea ce nu prea-i convine. Pentru că ea vrea să stea acasă în cămășuța ei de noapte și să se joace cu prietena ei Mary. Un monstru complet imaginar. De asemenea, vrea să se joace cu Luca și Violeta, frații ei mai mari, dar ei nu prea vor pentru că imaginația lui Dory bubuie, apoi explodează, apoi bubuie din nou și tot așa. Violeta încearcă s-o sperie: dacă nu te potolești, Dory, o să vină Doamna Hoața Cotoroanța și-o să te fure pentru că ea fură bebeluși ca tine. Desigur, tot ce trebuie să facă e să nu se mai poarte ca un bebeluș. Sau, alternativ, doar alternativ, ar putea să-l roage pe Domnul Nuggy, zâna ei bună care e un domn în vârstă spiriduș și bărbos, s-o transforme în altceva, ca Hoața Cotoroanța să n-o descopere. Un ananas sau, mai bine, un cățeluș bălos. Și tot așa continuă Dory cu tot felul de aventuri imaginare, descoperind școala, făcându-și prieteni, înnebunindu-și familia și luptând împotriva răufăcătoarei malefice cu șervețele murdare în buzunare și dinți ascuțiți, Doamna Hoața Cotoroanța care trăiește într-o grotă. Mă distrează teribil Dory asta, la fel și pe Mara care s-a decis într-o noapte că nu poate dormi pentru că e Doamna Hoața Cotoroanța la ea la ușă și n-o lasă în pace. Cu greu am convins-o că nu mai e acolo, după ce a ușuit-o tati în sufragerie să doarmă cu câinele… pe Doamna Hoața, zic. Are super votul nostru de încredere Dory. Râdem cu ea, ne amuză și, da, de curând i-am și înregistrat una din cărți căci ne ia o citire cam 40-50 de minute (per carte, se înțelege) și nu e mereu timp s-o recitim pe Dory. Nu e așa lungă, are și o grămadă de ilustrații alb-negru, dar ne și oprim pe traseu destul. Cu siguranță e o carte bună și pentru micii cititori care au învățat să citească și se descurcă deja binișor și nu sunt frustrați că e greu și nu înțeleg încă prea bine. Cândva o să treacă probabil și fiica mea la a-și citi singură povești extraordinare, dar sper să nu mă las păgubașă atunci și să citesc cot la cot cu ea literatură pentru copii pentru că-mi place grozav. Sunt bucuroasă s-o cunosc și eu pe Dory, chiar și la 30 de ani, dar mai ales bucuroasă că există astfel de cărți haioase și distractive (cât și capacitatea/libertatea de a ajunge la ele) pentru copiii noștri.

A apărut la Editura Epica/Hugs 🙂 tradusă de Sorin Petrescu.

*nu sunt toate cărțile de copii pe care le-am citit noi luna asta, dar am scris ce-a fost mai nou și mai notabil și, da, mai lung, meritau neapărat menționate. 😀

începută, dar neterminată

Jurnalul unei fete greu de mulțumit, Jeni Acterian

Îmi doream de foarte multă vreme să citesc acest jurnal pe care nu prea-l găseam de cumpărat. Din fericire, m-au ajutat cei de la Humanitas și acum că e pe mâinile mele, pot să mă bucur de el. E o ediție superbă, harcover, pe care pur și simplu o ador și e probabil una din cărțile pe care o să le recomand femeilor din viața mea. Îmi place mult de Jeni la 17 ani, la 19 ani —cam pe acolo mă mișc acum, tocmai a început facultatea. Și o să vreau să scriu mai pe larg despre asta când o s-o termin, dar nu îmi propun să fac asta prea curând. Este un jurnal lung așa că probabil voi citi la el cel puțin 3 luni, dat fiind că voi alterna și cu alte cărți. Asta a fost prima lună (am citit 200 de pagini), nu-mi propun să termin cartea asta înainte de februarie, în orice caz. Așa că vă propun să ne citim mai mult pe tema asta când o termin. Deși, dacă mă urmăriți pe Instagram, vedeți recurent story-uri cu Jeni în viața mea. Și cum s-ar putea altfel cu o carte mișto?

****
Luna asta, spre deosebire de altfel, am văzut multe filme. M-am uitat la câteva episoade din Squid Game pe care sper să-l și termin, dar încă nu sunt sigură, și am văzut Blue Eye Samurai despre care am scris deja mai pe larg în Revista Golan și care mi-a plăcut enorm.

Am văzut de asemenea, pe Mubi, Aloners, un film sud-corean de Hong Sung-eun, o regizoare debutantă. Filmul e simpatic și mi-au plăcut multe scene din el —e vorba despre singurătate și această pierdere a identității, semnificației, scopului în viață, iar personajul nostru principal este o femeie care nu vorbește prea mult, trăiește singură, este eficientă în munca la un call center, dar absolut „incapabilă” (sau pur și simplu nedoritoare?) de a lega relații cu alții. Ce mi s-a părut un pic cam tras de păr a fost elementul supranatural —vecinul pe care ea îl vede fumând o țigară pe balcon, e de fapt mort de două săptămâni. În mod normal, mi-ar fi plăcut foarte tare acest detaliu și mi se par mișto inserțiile astea supranatural/cu fantome, dacă sunt făcute bine și pot oferi un plus de ceva filmului. În cazul acesta particular, mi se pare că regizoarei nu îi iese această conexiune, această trecere și mie, personal, elementul supranatural mi s-a părut că nu se leagă, că e în plus și că nu se face o trecere sau o conexiune pertinentă/cu sens între realismul urban și elementul supranatural. Cred că ori ar fi trebui pulsat mai mult pe treaba asta ori trecut în alt registru, but maybe that is just me. Însă mi-a plăcut acel detaliu cu scrumiera și modul optimist în care se termină povestea personajului. Mi s-a părut faină scena răbufnirii sale nervoase, de altfel mult așteptate —căci trece printr-un doliu pentru mama ei și este furioasă, fără s-o arate, pe tatăl ei. Însă problemele ei de singurătate și identitate par a fi anterioare decesului mamei sale care probabil devine totuși trigger-ul necesității de a schimba ceva —deși nu se știe ce se va întâmpla mai departe căci filmul se termină.


Cireașa de pe tort rămâne probabil că am văzut șase filme de Wong Kar-Wai despre care totuși mi-ar plăcea să scriu mai pe larg într-un alt articol, așa că o să revin asupra subiectului. Le-am văzut pe Mubi și văd că urmează să le scoată în vreo două zile: Fallen Angels, Chunking Express, In the Mood for Love, 2046, Happy Together și The Hand. Mi-au plăcut toate, dintre acestea The Hand e probabil cel mai slab și un film pe care l-am încercat de vreo două ori înainte să mă convingă să-l văd (e totuși scurt). O să revin asupra acestor filme pentru că merită o privire mai amănunțită (în plus, e a treia sau a patra oară când văd In the mood for love).

Asta e o lună în care nu am citit deloc manga și asta mă surprinde. Dar nu-i nimic, revenim și la manga, vrând nevrând, e o consecință naturală a propriilor preferințe dezvoltată cu atenție și mai ales din neatenție ani de zile. 🙂 Acum merg să fac lista de lecturi pentru decembrie, trebuie să îngraș porcul în ajun, ca în fiecare an. Hai, glumesc, relax.