ce-am citit în mai și alte peripeții (2024)

De când mă organizez mult mai bine & eficient cu cititul, îmi vine des să spun „luna x a fost o lună bună pentru lecturi”. Asta pentru că tind să-mi aleg aproape numai cărți care-mi plac într-un fel sau altul și care, normal, mă și interesează. Ce diferențiază luna asta de celelalte este că n-am citit nimic nonficțiune. E prima lună de anul ăsta în care se întâmplă chestia asta și mă surprinde și pe mine într-un fel. M-am mirat când mi-am adunat cărțile de luna asta și am văzut ce s-a întâmplat. Ce pot spune, în apărarea mea, e că aveam de gând să citesc Liberă de Lea Ypi — deci aveam trecut un memoir pe lista din mai. Doar că nu am reușit să ajung la ea pentru că o citește partenerul meu și îmi aștept rândul. Și cred că știți de ce vreau să-l las mai întâi pe el s-o citească, pentru că eu scriu pe ea, îndoi colțuri, fac lucruri din astea monstruoase cu care nu se înțelege la fel de bine I. Așa că am zis să fiu drăguță, dar sper că remediem situația asta în iunie. 🙂

Să trecem la treabă. Dacă ești curios de steluțe sau alte cele, am și un cont de Goodreads pe care-l folosesc activ. Check out my socials for other fun stuff :). Facebook, Instagram, Tiktok.

#roman

Nu mai e nimeni acasă, Sabina Yamamoto

Am scris mai multe despre romanul ăsta apărut la editura Vellant aici pe blog, las doar un mic extras.

„Cartea Sabinei Yamamoto mi-a atras atenția încă de când a apărut. De fapt, o mai citisem cu texte scurte în diverse publicații și deja îmi plăcea cum scrie. Sesizasem la ea un anumit umor care mie-mi place și care, de obicei, vine nu doar pe fondul unei jovialități înnăscute, ci a unei capacități formidabile de a găsi comic și acolo unde poate nu toată lumea reușește. Am ajuns cu anumite așteptări la cartea ei care nu au fost nicidecum înăbușite, ci încurajate și îmbogățite de scriitura ei fluidă, naturală, care te prinde aparent fără niciun efort. Mi-a plăcut enorm.”

Noaptea nu uită, Silvia Dumitru

Foarte, foarte fain debutul Silviei Dumitru. Am avut un dialog foarte fain cu Silvia la Perfect Contemporan: Nu mă mai văd trăind fără să scriu. Vă recomand și interviul luat de Romina Hamzeu în Revista Golan și articolul pe care l-a scris Silvia în DOR despre operația pe cord deschis și recuperare: Mergi unde-ți zice inima.
Noaptea nu uită e o carte scurtă (și se citește rapid). E foarte intensă și cinematografică, sărind dintr-un cadru afectiv în altul destul de ușor. Mi s-a părut extrem de bun dialogul, foarte real & nepretențios, rupt din viața de zi cu zi, care viață se împletește foarte ușor cu greutăți, sărăcie, așa zisă vulgaritate de limbaj. Foarte potrivită ca limbaj și pe linia de descendență din Teleorman a unuia dintre personaje.
Mi-a amintit într-un fel de cartea Laurei Ionescu, “Nu te găsesc pe nicăieri”, și ca lejeritate stilistică și acest scris aprins & viu, dar și ca mesaj: că poți iubi și fără să doară.
“Noaptea nu uită” e un roman scurt și intens despre Tina care în sfârșit își dă voie să afle despre ea însăși că-i plac fetele. Avem mai multe relații toxice pe care le traversează (sau trăiește) razant și prin care o descoperim nu doar pe ea, ci și realitatea ei (socială, financiară, de “clasă” / statut social). M-a prins rău de tot viața acestei fete și am simțit odată cu ea mirosul de pui încins și fascinația pentru Anda. Mi s-au părut foarte, foarte bune și scenele erotice – very hot. Ceea ce e un plus pentru o carte pe scena literaturii române, at least it is for me.
Ce nu m-a prins:

• episodul cu blondul Matei, mi s-a părut puțin cam mult/random, având în vedere cadrul succint în care a apărut și dispărut scena. Sigur că nu mi-a plăcut ca idee, cum nu poate să îți placă un astfel de episod, dar problema mea cu el e că nu m-a convins narativ.
• ultimele pagini cu bucățile de jurnal, mi s-au părut un pic cam mult / supra explicative.

Țara brânzei, Felicia Mihali

Mi-a plăcut mult O noapte de dragoste la Iqaluit (despre care am și scris), așa că am vrut mult să citesc și Țara brânzei, primul roman al autoarei, reeditat de curând. Publicat mai întâi în 1999, are o prefață superbă scrisă de autoare și mi-a plăcut imaginea asta: a femeii de 33 de ani care scria în anul 1999 când literatura nu era atât de deschisă și nici discursul femeilor scriitoare și, în sensul ăsta, cartea e o victorie.
Avem de-a face cu o femeie care trece printr-o depresie pe care nu o numește/ identifică ca atare. Deja se afla într-o stare de tristețe și „neangajare” cu propria viață când află că soțul ei o înșală. Această veste se transformă într-un „prilej” de a se întoarce acasă, la casa de la țară a părinților ei (decedați) unde nu există condiții de niciun fel. Trăiește alături de fiul ei aproape sălbatic, necontorizându-și zilele și neîncercând să se vindece. De aici până la a se arunca în niște idile erotice/sexuale/mai mult sau mai puțin romantice e doar un pas. Cred că marcantă e și neglijența ei pregnantă față de fiul ei pe care, sunt sigură, o judecăm mult mai aspru decât am judeca dacă personajul ar fi un bărbat înșelat (de altfel, există în literatura română trope-ul ăsta, bărbatul înșelat, femeia malefică și ușuratică). Personajul nostru devine dezinhibat în acțiune, deși mental rămâne o fată pudică care își regândește/reanalizează rădăcinile pe care nu le vrea ca rădăcini. Strămoșii ei țărani, mamele, bunicile, mătușile pe care îi e greu să le respecte, de care pare că îi e uneori silă mai mult decât milă, bărbații violenți și neglijenți. Linia feminină o integrează aproape inevitabil și neintenționat în comportamentul ei. Se luptă să nu fie „de acolo”, fiind totuși acolo și de acolo — ceea ce probabil înțelegem toate la un moment dat în viață, fie că e vorba despre componenta pregnantă a geneticii sau impactul evident al mediului în care ne trăim o bună parte din cei mai importanți ani formatori. „Țara brânzei” este într-o bună măsură România rurală cu toată violența și neregulile și lipsa de educație care o caracteriza cel puțin în anii aceia. Cert e că mi s-ar fi părut foarte fain să citesc o astfel de carte și când eram în ultimii ani de liceu și citeam doar autori bărbați.
O să citești despre murdărie, sărăcie, delăsare, despre neglijență și ce se întâmplă cu o stare de depresie nenumită/neidentificată, cu o criză identitară care stagnează — despre un personaj care se auto-sabotează și se dedă așa-zisei depravări aproape distructiv. Aparent fără să gândească, dar cu niște intenții pe care probabil nu și le poate formula singură. O să te întrebi de câteva ori dacă e misogină sau feministă, dacă e produsul timpurilor sale, dacă dinamica „bărbat-femeie” este ceva ce o definește în întregime și dacă crede cu adevărat că un bărbat și o femeie nu pot sta în aceeași încăpere fără să ajungă la concluzia fizică, la apropierea carnală. Dacă, într-adevăr crede asta, sau trebuie să se dedea mai degrabă acestei convingeri pentru că asta e moștenirea ei. Mi-a plăcut să mă gândesc la toate astea citind.
Au fost anumite secvențe pe care le-am găsit neconvingătoare din punct de vedere narativ (descriptive, cel mai mult). Sigur că, la început, m-am împăcat greu inclusiv cu neglijența față de fiul ei, dar am înțeles curând că face parte din atmosfera romanului și că nu este o delăsare a autoarei.


M-am trezit gândindu-mă foarte des la romanul ăsta după ce l-am citit, ceea ce înseamnă că imaginile de aici au fost foarte puternice și au rămas multă vreme cu mine. A apărut la Editura Vremea în colecția Hashtag.

Lecții, Ian McEwan

E prima oară când îl citesc pe Ian McEwan în traducere — până acum l-am citit doar în engleză și îmi plăcea mult așa. Se pare că îmi place foarte mult și în traducere. Lecții mi s-a părut un roman formidabil, m-a prins de la prima pagină și m-a înduioșat la final, 500 de pagini pe care le-am iubit și în care m-am bucurat să fiu, gândindu-mă adesea ce grozav ar fi dacă aș putea scrie și eu o carte măcar pe sfert la fel de bună cum e asta. Foarte iscusită redată povestea lui Roland și simți la final că ai fost martora întregii lui vieți, ceea ce e un lucru foarte mișto pe care să-l iei de la o carte. Am avut de citit romanul acesta la Clubul cititorilor de cursă lungă în luna mai și cred că a fost o alegere grozavă. Pe mine m-a prins din prima, deși am văzut că pe mai mulți cititori povestea nu i-a convins neapărat de la prima pagină. Am observat și o anumită diversitate a cititorilor de Ian McEwan, împărțiți între anumite cărți și poate că stilistic diferă unele romane de-ale sale. N-am citit atât de mult Ian McEwan cât să-mi dau cu părerea în direcția asta, dar m-am trezit gândind de mai multe ori, citind romanul ăsta, că asta înseamnă să fii un mare scriitor. Să poți să iei un personaj din nimic și să-i dai viață, să iei o poveste și să o transformi în viață, pur și simplu. E formidabil și e o plăcere că am putut citi cartea asta. Sper să reușesc și să scriu mai articulat despre ea curând. A apărut la editura Polirom în traducerea lui Dan Croitoru și e o traducere foarte bună.

Gara Malma, Alex Schulman

O carte care mi-a amintit ca stil de Clara citește Proust de Stephane Carlier, dar care altfel nu seamănă pentru că se preocupă cu teme mai puțin lejere, relații toxice și istoria mică a unei familii întinsă pe trei generații, din perspectiva a trei personaje. Harriet (fetiță, îl descoperim prin ochii ei și pe tatăl ei, Bo), Oskar (soțul lui Harriet adultă, descoperind-o pe Harriet și astfel) și Yana (fiica lui Harriet & Oskar). Romanul are ceva dulce în frază, sensibil, ceea ce te păcălește pentru că narațiunea nu e mereu finuță sau lipsită de cruzime. Inițial ai impresia că vei citi un roman lejer, dar temele se adâncesc și, cu cât sapi mai adânc în viața acestor personaje, cu atât ai ocazia să te depărtezi de impresia o inițială. Oamenii nu sunt perfecți, nici măcar părinții. Când știi că ți-ai pierdut copilul? Se întreabă Oskar la un moment dat. Și te gândești și tu la asta, uitându-ne la aceste personaje. Când se destramă o familie, o relație, când se erodează legăturile strânse care altfel ar fi trebuit să fie indestructibile? Când o stare de nervi obișnuită se transformă în cruzime fără margini, de altfel umană, și distruge totul? Te gândești la toate astea citind Gara Malma, iar Alex Schulman te păcălește constant cu fraza lui aproape blândă.
Mi-a plăcut destul de mult. A apărut la Humanitas Fiction în traducerea Andreei Caleman (din suedeză).

Cartea Blestemelor, Andrei Ruse

Am dat gata primul volum din Ultimul împărat nemuritor, Cartea blestemelor, și mi-a plăcut super mult. Nu sunt o cititoare foarte activă de fantasy, deși-mi place (LOTR 4 ever & so on, citesc manga fantasy, I enjoy a good out of this world story, dar nu citesc tot ce apare fantasy). Cu toate astea, Cartea blestemelor m-a transportat direct pe tărâmul copilăriei când descopeream & iubeam basmele, probabil au fost primul mod în care am avut acces la ficțiune cu tot ce presupune ea. Mi-a fost cumva teamă că nu o să mă împac cu limbajul arhaic și nu o să am răbdare pentru el, dar mi-am făcut de fapt griji pentru nimic. Am adorat cum a fost scrisă, tensiunea, aventura, personajele, modul lin în care a curs povestea și m-a impresionat ceea ce presupun a fi fost un demers de cercetare/documentare foarte intens și serios (se vede și în notele de subsol cu explicațiile/definițiile unor cuvinte). Pe scurt, am adorat-o, am citit-o pe nerăsuflate și cu mare încântare & de abia aștept să citesc și următorul volum, Cartea ielelor.

#poezie

Kaddish, Radu Vancu

Sfâșietoare dihotomia:
“(Doar pentru că scriu poemele astea
nu înseamnă că sunt viu)”
versus
“Dacă poezia nu mă scoate viu din asta, atunci poezia nu există.” (Din volumul Psalmi).

O poezie despre război și purificare, despre groapa comună, dragoste, sfâșiere. A apărut la Casa de Editură Max Blecher.

Ca într-o povestire de carver, Mihai Duțescu

Am venit la cartea lui Duțescu crezând că voi citi o poezie superb-banală (în toate sensurile bune) despre familie și viața de zi cu zi, dar m-a surprins profunzimea și sofisticarea ei, simplă așa cum este, reușește să atingă mai multe corzi sensibile. E foarte frumoasă și iscusită stilistic, intensă și scurtă, mi-a plăcut grozav. Este de asemenea fain de urmărit cum vocea poetică rămâne aceeași pe parcursul anilor. Poemele sunt din perioada 2014-2019 și reușesc să se alinieze stilistic, formând un întreg coerent. A apărut la OMG Publishing.

Cum îngheață rochia miresei, Viorica Răduță

O poezie inconfortabilă despre moarte, groapa comună, front și război. Despre femei și bărbați care sunt în mijlocul ororii, femeile adesea prezentate în ipostaza de mame în devenire în timpuri cel puțin înfiorătoare.

****

Nu am citit nonficțiune, dar nici proză scurtă foarte multă. Nu am terminat nicio carte de proză scurtă, dar m-am apucat la finalul lunii de antologia Retroversiuni. Blocaje, volum coordonat de Cristina Ispas și Victor Cobuz. Am fost la Bookfest și la lansarea volumului (a apărut la Editura Paralela 45, la fel ca și primul volum Retroversiuni) și mi-a plăcut să o aud pe Cristina vorbind despre importanța unei astfel de cărți și întrebarea critică care i-a fost adresată. De ce o carte doar cu proză scrisă de femei? Nu a devenit suficient de vizibilă totuși literatura scrisă de femei? Nu e prea mult. Nu cred că e, de fapt și mi-a plăcut cum a manevrat această discuție Cristina Ispas, abilă dialectic întotdeauna. Nu am citit decât vreo 3 proze din ea în mai, așa că o voi continua în iunie. E oricum una din cărțile pe care voiam să le citesc vara asta, așa că se potrivește la fix.

Ce-am văzut

În aprilie m-am uitat mai mult la House, am citit manga și m-am uitat la niște anime. Nu am văzut niciun film/serial notabil. Însă în mai mi-a revenit cheful de văzut, așa că am bifat și eu baby reindeer care a fost pe atât de tulburător m-ați anunțat că o să fie, iar Richard Gadd a făcut o treabă formidabil de vulnerabilă și sensibilă. De fapt, nu a fost deloc ușor să mă uit la acest mini serial și mi-a făcut pielea de găină de mai multe ori. Au fost momente când am vrut să-l abandonez, așa scurt cum e, pentru că mă simțeam îndurerată și foarte inconfortabil privindu-l, dar n-am vrut să renunț și mă bucur într-un fel că n-am făcut-o pentru că baby reindeer nu e doar un serial, e o lecție, un statement și un proces de vindecare. A mers tematic nespus de bine cu Lecții de McEwan.

Ce-am mai văzut absolut formidabil a fost Ripley. Mi l-a recomandat G. Eu nu mai văzusem nicio ecranizare a Talentatului domn Ripley de Patricia Highsmith (care care înțeleg că se remarcă printr-un stil rece, nu neapărat prea atractiv din punct de vedere narativ, dar probabil că ăsta e de fapt farmecul său). N-am citit cărțile cu Ripley scrise de Highsmith, n-am văzut nici celelalte ecranizări și nu am termen de comparație (deși, am citit un articol excelent scris de Andrei Gorzo despre serialul ăsta și acolo face el niște paralele foarte interesante cu celelalte două ecranizări: Ripley și greutatea lucrurilor, un must read aș zice după ce vedeți serialul Netflix). Mi-am notat mai multe lucruri urmărind serialul, per episoade, dar după ce am citit articolul din Matca, nu am mai avut neapărat chef să scriu mai pe larg despre el. Deși, sincer, cred că n-am pierdut încă trenul ăsta și aștept să se mai sedimenteze puțin impresiile. Mi-a plăcut grozav și intră foarte ușor în top cele mai faine lucruri pe care le-am văzut anul acesta (deja, sigur o să rămână acolo). A fost o mare provocare pentru mine tensiunea din filmul ăsta, I do not bode well with it, dar a fost complet satisfăcător până la final. Steven Zaillian a făcut un serial grozav.

Și baby reindeer și Ripley pot fi urmărite pe Netflix. You’re welcome.

După cum știți, tocmai a fost Bookfest, așa că în continuare ar trebui să vin cu un Bookfest haul. Care se va întâmpla curând. Ca de obicei, mi-a plăcut foaarte mult la târg, chiar dacă e într-un fel și fomo pentru că sunt atât de multe evenimente în același timp și tu nu reușești să iei parte decât la foarte puține încât poate fi frustrant. Dar, în același timp, e ceva prea mișto în a fi în mijlocul cărților mai multe zile la rând, întâlnindu-te doar cu oamenii din zona asta, I just love it. Ceea ce vă recomand și dvs.