Încă o lună, încă alte cărți. Sunt din ce în ce mai bucuroasă că îmi alegă cărțile bine. E finesse procesul ăsta. E fain și să citești tot ce prinzi, așa cum făceam cândva, probabil e parte din proces. Dar e și mai fain pentru mine să mă pot organiza. Și asta se vede și în modul în care vorbesc recent despre citit & organizare și cum reușesc să citesc pentru că mă organizez, aka îmi fac timp, timp care nu știu de unde vine pentru că puteam să jur înainte că el nu exista. E complicat, mai ales dacă ai prea multe pe cap, deci nu e organizarea cheia întotdeauna și în orice caz, dar în acest moment al vieții mele, chiar merge. A fost și o lună în care am citit multicel, după standardele mele și am reușit să plutesc destul de mult și în poezie, ceea ce vă doresc și dvs. Hai să vedem! 🙂
#nonficțiune
Invențiile ocazionale, Elena Ferrante
N-am prea reușit să citesc textele Elenei Ferrante când apăreau în The Guardian, așa că m-am bucurat că sunt adunate într-un volum în traducere. Un deliciu, de altfel, sunt texte foarte scurte pe multiple teme: despre a fi femeie, scriitoare, mamă, despre anumite senzații, despre anumite situații, lucruri care la un moment dat pot părea întâmplătoare sau fără o semnificație anume, dar cărora minunata Elena Ferrante le conferă sens și formă. O ador pe Elena Ferrante și luna trecută am citit și Între margini pe care am devorat-o. Așa că a fost foarte frumos pentru mine să trec direct la Invențiile ocazionale pe care le-am savurat cap coadă și la care simt că mă voi (re)întoarce la un moment dat sau altul. Asta pentru că-mi face bine să citesc gândurile Elenei Ferrante și pentru că avem nevoie și de scriitoare femei care să ne facă să spunem „și eu am simțit asta” în legătură cu lucruri nu prea frumoase neapărat. Despre gelozie, de exemplu, și cum e normal s-o simțim, cum e rușinoasă și groaznică, dar în același timp naturală. Are Elena Ferrante așa un stil de a te prinde și de a te amăgi și readuce cu picioarele pe pământ, în același timp frumos și brutal, încât parcă și în nonficțiunea ei te păcălește cu un fir narativ. Și te lasă fascinat de forța ei scriitoricească. Mi-a plăcut luciditatea ei și modul atât de concis în care a scris despre niște subiecte doar aparent ocazionale, în alt sens poate pur și simplu fundamentale. Lucruri la care poate te-ai gândit și tu (mai ales dacă ești femeie), într-un fel sau altul, deși poate nu la fel de articulat.
A apărut la Anansi World Fiction în traducerea Ceraselei Barbone.
Când nu mai înțelegem lumea, Benjamin Labatut
Asta e cartea pe care mi-a ales-o soțul meu pentru luna iunie. L-am rugat să îmi aleagă câte o lectură în fiecare lună și voi citi și câte o carte aleasă de el. Asta pentru că am foarte multe cărți necitite și rafturile alea de necitite cresc în loc să scadă, ceea ce, mă rog, cred că se va întâmpla oricum în continuare… dar e și distractiv și e și o încercare de a fi mai eficientă în direcția asta. Așa că pentru iunie mi-a ales „Când nu mai înțelegem lumea” de Benjamin Labatut, o carte pe care îmi doream s-o citesc și uitasem c-o am și pe care, întâmplător sau nu, o luasem special pentru el. M-am gândit că i-ar plăcea cartea asta și am putea s-o citim amândoi, așa că m-a bucurat alegerea lui. Și pentru că n-a ales-o chiar întâmplător, a studiat oferta, a răsfoit și a cules cu grijă din raft.
Acum, mi-a plăcut sau nu mi-a plăcut? Asta e o întrebare foarte bună și am un pic de mixed feelings. M-a prins și m-a interesat greu, dar la un moment dat a început să mi se pară foarte interesantă și m-a vrăjit un pic, asta pentru că Labatut nu e un povestitor rău deloc. Însă cred că e un pic cam prea multă anecdotă și un pic cam prea multă informație într-un spațiu relativ scurt și asta mă face să îmi pierd un pic concentrarea. Nu ajută nici faptul că eu nu știu chimie, fizică, matematică și, atunci, poate că o parte din însemnătatea acestei cărți trece pe lângă mine. În același timp, nu cred că e neapărat prea important sau dificil ce se întâmplă din punctul ăsta de vedere în carte, ci mesajul mai mare pe care vrea să îl transmită, despre statutul apăsător al științei, despre „nevoia umană imperioasă de a împinge limitele cunoașterii spre infinit, dar și pericolul ce pândește acolo”. Și asta ca mesaj mi se pare superbă (și o putem vedea foarte bine ilustrată în dipticul extraordinar al lui McCarthy, Pasagerul și Stella Maris). Dar aici mi se pare că nu ajunge la finalitate și nu reușește să creeze mesajul acesta pe care dorește să îl transmită, dacă dorește, ci pur și simplu rămâne într-un stadiu de demers, cel puțin pentru mine.
Și poate că m-a și enervat statutul aproape romantizat al geniilor care traversează cartea asta, a comportamentelor pe care le putem trece cu vederea un pic cam ușor pentru că au adus o contribuție atât de esențială vieții în care trăim (de exemplu, pedofilia lui Schrodinger pe care nu prea știu de ce alegem să o numim perversitate, cum nu știu de ce alegem să numim o fată de 14-15 ani femeie în descriere, but maybe that’s just me — plot twist, nu sunt eu, pur și simplu așa funcționează lumea asta patriarhală care de abia acum începe să afle, nu să și conștientizeze, faptul că există diferențe majore între un adult cu consimțământ și un adolescent/o adolescentă în formare. Hai societate, hai că poți). Dar cartea lui Labatut nu este misogină sau sexistă, așa cum nici autorul nu pare a fi, cu toate că pe mine m-a scârbit la un alt nivel apariția lui Schrodinger pe aici, Labatut a făcut o treabă bună în a-l pune în scenă. Ăsta e totuși un detaliu care nu are legătură directă cu faptul că nu m-a convins pe deplin lectura. Cartea e faină și cred că e interesantă de citit pentru cineva care este mai pasionat de științele „exacte” decât sunt eu (aka le înțelege mai bine. Sau poate nu este, pentru că deja știe toate astea și nu îi oferă nimic la nivel de informație/ nu îmi dau seama). Pe mine m-a deraiat cumva lipsa finalității și conturarea un pic cam prea „poetică” a acestor genii neînțelese, unii dintre ei înțelegând ei înșiși că anumite descoperiri ar putea duce la distrugerea lumii și oprindu-se din „descoperit”, alții mergând cât de departe au putut, fără conștiință morală aparentă pentru că, într-un fel, nu e treaba omului de știință să se ocupe de moralitate (ceea ce chiar ridică la fileu niște probleme foarte interesante). Lucrurile astea îmi plac și devin o cale de analiză/gândire/sau doar prezentare care mă atrage la un nivel aproape primar, măcar ca spectator. Dar nu mi se pare că se atinge potențialul din punctul ăsta de vedere în Când nu mai înțelegem lumea. Mi-a plăcut, deci, dar nu în întregime, mi-a plăcut și nu mi-a plăcut în același timp, cert este că mi s-a părut că Labatut are condei și m-a fascinat și capacitatea sa de a reda așa fin și clar atât de multe informații distincte, cu o grămadă de (probabil) ficționalizări credibile.
A apărut la Anansi World Fiction în traducerea lui Marin Mălaicu Hondrari.
#roman
Pământeni, Sayaka Murata
Probabil una din cărțile mele preferate de anul acesta, cel puțin din această primă jumătate de a. Am mai citit Femeia minimarket de Sayaka Murata care mi s-a părut foarte mișto și la care mă mai gândesc și astăzi, deși a trecut ceva timp de când am citit-o (și am și scris despre ea la momentul respectiv). Și la Pământeni mă voi gândi vreme îndelungată, e o carte oribilă și extraordinară în același timp și cu o grămadă de trigger warnings (ca SA și canibalism, violență explicită). Am scris mai pe larg despre ea și sper să public curând un articol despre Pământenii lui Sayaka Murata. A apărut la Editura Polirom în traducerea Iolandei Prodan.
Sub cerul liber stăm în lumină, Barbara Kingsolver
Am scris deja despre cât de mult mi-a plăcut romanul Barbarei Kingsolver, Sub cerul liber stăm în lumină. Câteva cititoare spuneau că nu le-a plăcut cartea asta, ajungând la ea după Demon Copperhead. Chiar nu știu ce să zic pentru că nu am citit încă Demon Copperhead (dar mi-am luat-o, de data asta în engleză, așa că de abia aștept s-o citesc și să văd cât de grozavă este). Eu nu aveam acest termen de comparație și chiar nu știu ce să spun în privința asta, cert e că pe mine Barbara Kingsolver m-a convins ca prozatoare cu cartea asta și am adorat să citesc Sub cerul liber stăm în lumină tocmai pentru lucruri pentru care e criticată (aici implicând și o anumită banalitate și faptul că nu se întâmplă ceva surprinzător, tensionant șamd).
A apărut la Curtea Veche Publishing în traducerea Ancăi-Maria Pănoiu.
Pastă de fasole dulce, Durian Sukegawa
O carte foarte scurtă cu o copertă foarte frumoasă, scrisă în stilul simplu japonez pe care-l apreciez atât. Nici nu auzisem de Durian Sukegawa până acum și unul din motivele pentru care am luat cartea a fost coperta, cum s-a întâmplat și cu Migdală de Sohn-won Pyung (care mi-a plăcut atât de mult încât am adăugat-o în clipul cu favoritele de la jumătate de an, deși nu credeam că m-a impresionat într-atât, și-a lăsat amprenta asupra mea). Pastă de fasole dulce spune povestea unui vânzător de dorayaki care cunoaște o doamnă foarte în vârstă. Pentru a face dorayaki (un fel de clătite umplute pe o plită încinsă), ai nevoie de pastă de fasole, dar nici pasta asta de fasole nu se face orișicum, există și gata preparată, dar nu are același gust cu o pastă de fasole dulce făcută cum trebuie, iar doamna aceasta știe să facă. Singura problemă nu e că e foarte în vârstă, ci că are mâinile diforme și un aspect nu prea plăcut. Totuși, vânzătorul e convins s-o angajeze pe bani de nimic și începe să se înfiripe o prietenie între ei. De aici până la a duce la un soi de transformare de caracter a vânzătorului de dorayaki nu e decât o chestie ușor traumatizantă, un punct de cotitură, așa cum se întâmplă în poveștile astea japoneze. Doamna aceasta are un secret, un secret care ar putea fi considerat chiar murdar de societatea japoneză (sau cel puțin de proprietara standului de dorayaki căruia vânzătorul nostru îi datorează bani —ei, soțului ei decedat, ce mai contează?) Autorul se folosește de arma ficțiunii pentru a ne vorbi despre stigma prin care au trecut & poate trec încă supraviețuitorii de lepră, prezentându-ne o clinică în care erau închise persoanele bolnave de lepră chiar și după ce se vindecau. Ne vorbește nu doar despre frica noastră naturală în fața bolilor foarte contagioase și care lasă urme foarte vizibile pe trup, dar și despre cât de plină de prejudecăți și lipsită de flexibilitate este o societate tradiționalistă ca Japonia. Mi-a plăcut destul de mult cartea asta, cu toate că pe alocuri e foarte simplă ca scriitură.
Pastă de fasole dulce a fost tradusă din japoneză de Iolanda Prodan și a apărut la Alice Books.
Tăcerea vine prima, Ioana Maria Stăncescu
Mă bucur că Ioana Maria Stăncescu a mai scris o carte. Mi-a plăcut destul de mult Tot ce i-am promis tatălui meu, dar Tăcerea vine prima cred că mi-a plăcut și mai mult. M-am apropiat cu grijă de ea și la un moment dat nu eram foarte convinsă dacă-mi place pentru că mi-a luat ceva să mă înțeleg cu personajul narator, o femeie divorțată care se simte foarte singură și care își reamintește lucruri din trecutul ei, lucruri direct legate de femeile din familia ei și de bărbații pe care i-a cunoscut, reflectând adesea la relația dintre ea și fiica sa (ceea ce, invariabil, o duce cu gândul la relația dintre ea și mama ei, la tăcerile multiple care cuprind generațiile de femei care populează familia ei mai mult sau mai puțin extinsă). Mi-am subliniat o grămadă de lucruri și am îndoit și colțuri pe măsură și mi-au plăcut multe formulări poetice, atente, transformând aici puțin stilul scriitoarei (de la debut la a doua carte). Este într-adevăr o matrioșcă, dar este și o carte a singurătății și speranței, o carte despre o femeie care e și fiică & mamă care încearcă să ofere un sens și o stabilitate furtunilor care au adus-o în acest punct în care o cunoaștem. E o carte și despre tăcere, dar și despre ruperea ei. Mi-au plăcut în special reflecțiile cu și despre maternitate, despre a fi o mamă „bună” sau „rea”, orice-o însemna asta, regăsind adesea între rândurile cărții impresii personale sau pur și simplu experiențe care nu sunt mereu confortabile. În același timp, cu tot scepticismul inițial (faptul că m-a prins și m-a convins mai greu la început), am ajuns să înțeleg & să văd mai bine personajul principal, să empatizez cu ea, devenind din ce în ce mai credibilă (și bine conturată, dacă vrei. Ea, nu eu, eu nu știu cum sunt.)
Ce nu mi-a plăcut: Pe alocuri mi se pare că se străduiește prea mult cu exprimările poetice, deci dă senzația de artificialitate. Anumite scene și detalii (mai ales în ceea ce privește relația cu anumite personaje mai în vârstă) mi se par destul de generice, și ca stil, și ca formă, lucruri pe care le-am mai citit, de fapt, în forme foarte similare și în trecut. Mi-ar fi plăcut dacă ar fi fost puțin mai curățată de astfel de momente, dar în același timp nu a fost un impediment în schema cea mare a lucrurilor. M-am atașat greoi de personajul narator (deși, după ce am făcut-o, întâlnirea părea inevitabilă) tocmai pentru că primele pagini mi se pare că nu sunt din prima sau singure suficient de convingătoare, te introduc puțin mai anevoie în poveste.
A apărut la editura Trei.
Stadii, Oana Paler
Citesc și Retroversiuni. Blocaje, a doua antologie Retroversiuni, coordonatori: Cristina Ispas și Victor Cobuz (tot la Editura Paralela 45 apărută). Și în această antologie am citit un text excelent de Oana Paler care m-a făcut să pun imediat mâna pe romanul ei de debut și să-l citesc, noroc că deja mă aștepta în bibliotecă. Mi-a plăcut mult și, deși nu e o carte perfectă, uneori dau 5 steluțe cărților pe GR doar pentru cât de mult mi-a plăcut să petrec timp cu cartea aia, iar șederea mea în Stadii a fost mișto tare. Oana Paler scrie un roman semi introspectiv la persoana I, din perspectiva unui personaj masculin, un programator pe nume David care comite o crimă. Sau nu comite nicio crimă? Asta o las la latitudinea voastră, dar romanul traversează secvențe pe care le-am putut asemăna cu seriale ca Tom Ripley și baby reindeer, deși nu e în totalitate așa ceva, păstrează o parte din caracterul ăsta al căutării/obținerii identității a la Ripley, dar și statutul de victimă a la baby reindeer în relația cu un personaj (și pur și simplu asta mi-am notat pe margine la două pasaje distincte, acolo m-au dus cu gândul niște pasaje, which was pretty nice). În alte locuri mi-a adus aminte de Marin Preda (de exemplu, ca frica personajului narator de fericire și așa-zisul confort din bula suferinței, la Marin Preda citisem eu pentru prima oară ceva în jurul senzației: când mi-e bine, mi-e frică pentru că știu că o să-mi fie rău curând, pentru că orice fericire precedă o suferință). Poate că David programatorul caută să fie fericit sau pur și simplu să existe cu adevărat pentru că are o alură de inadaptat specifică romanelor lui Eliade. În același timp, modul în care este condus către crimă (sau ar trebui să zicem aproape crimă) seamănă un pic cu Raskolnikov, turmentările lui morale (sau absența lor) fiind un pic banale, un pic cam sentimentale, de altfel delicioase. Într-un alt fel, Stadii m-a dus cu gândul și la atmosfera romanelor lui Mihail Victus.
Ce nu mi-a plăcut: Avem niște scăpări editoriale de sens/formă, câteva exprimări care mi s-au părut cam trase de păr sau sentimentale și care cred că ar fi căzut la o lectură editorială un pic mai critică. Dar aici se poate să fiu un pic prea subiectivă și cu o atenție cam nișată. În altă parte cred că am totuși mai multă dreptate, nu cred că au fost credibile cele două personaje cu Asperger care apar pentru scurtă vreme în roman, pasajul acela nu a reușit să mă convingă și pe alocuri mi s-a părut că nu a fost convingător și că nu avea cu adevărat nevoie de pasajele alea pentru construcția personajului —sigur că există un sens acolo și el nu e ratat în marea schemă a romanului, dar pur și simplu ar fi meritat mai multă atenție pasajul respectiv, pe mine nu m-a convins.
A apărut la Rocart.
#poezie
Cele 3 Amaterasu, le-am recitit cu mare plăcere, pentru prima oară în print
Perfecțiunii îi e frică de noi, Iarina Copuzaru
O fetiță privește boala în ochi & o disecă, iar ce iese la suprafață nu e o furtună, cu o ploaie măruntă care durează.
Sunt eu și criza mea temporară, Andrei Peptine
Nu e nimic temporar în criza temporară: din contră, e un bildungspoetic ludic & vulnerabil, ca o întoarcere târzie acasă.
(ingrats), Nicoleta Șimon
Un univers criptic care te înghite, un science-fiction aproape de marginea irealității în care autorul principal poate fi pe rând celălalt, spațiul pe care-l ocupi sau chiar tu însuți.
Au apărut la Cartex în colecția Amaterasu pe care o coordonez și sper să le citești și tu. 🙂
Toate zborurile au fost anulate, Adrian Diniș
Multă vreme nu m-am putut apropia de cartea asta, mi-a fost cumva frică s-o citesc, greu de explicat. E ca o îmbrățișare un pic cam prea strânsă, un pic cam prea definitivă, mi-a plăcut foarte tare. #mustread
A apărut la Casa de Editură Max Blecher
Ludmila răstoarnă munții, Lena Chilari
Am scris mai pe larg despre cea de-a doua carte de poezie a Lenei Chilari în Revista Psyche, apare curând cronica. A apărut la Casa de Editură Max Blecher.
În rest?
Ce-am făcut și ce-am păzit în rest? Nu știu ce să vă zic, după Ripley, n-am reușit să văd mai nimic. M-am mai apucat de niște filme, dar nu le-am dus la capăt și am văzut câteva episoade din anime-ul Monster, că tot e pe Netflix, câteva episoade din Wind Breaker și Jujutsu Kaisen (pe care-l iau încet că și așa am citit o grămadă de spoilers și apoi vreau să citesc și manga-ul). Pe Monster l-am evitat/amânat ani de zile pentru că mi-a fost frică, eu știind la ce mi se face frică (cu siguranță nu la Pământenii lui Sayaka Murata, deși unele voci ar spune c-ar fi trebuit, nu știu ce să zic). În orice caz, Monster se arată foarte promițător și nici nu vreau să citesc nimic despre el pentru că e un anime care poate fi savurat infinit mai bine în neștiință. Nu ca Jujutsu Kaisen care merge și cu spoilere, atât am de zis.
Cred că aș vrea să revăd și eu Game of Thrones din cauza unor postări recente în social media care mi-au făcut chef/dor de serialul ăsta pe care am și încercat să-l revăd în trecut. Fără succes, mi s-a părut că scade dramatic calitatea rewatch-ului. Dar e posibil (SPER) să mă fi înșelat și vreau să-l mai încerc o dată, fingers crossed pentru că nu cred că voi reciti cărțile vreodată, prea multe alte chestii de citit și mă enervează că GRR Martin nu scrie (probabil nici nu va mai scrie vreodată) finalul seriei.
Și un alt lucru foarte important de notat e că am revăzut Inside Out cu fiica mea, în pregătire pentru Inside Out 2, ea vedea pentru prima oară animația (și mai întâi citisem cartea, din seria Disney, deci eram pregătite). Și prima oară când am văzut-o mi s-a părut foarte slabă, aproape de limita nevăzutului, nu îmi plăcuse deloc și mi se păruse extrem de slabă în comparație cu trailer-ul. Nu știu ce s-a întâmplat, dar de data asta mi-a plăcut și am și râs pe alocuri, așa că suntem pregătite să vedem Inside Out 2 cât de curând.
Cam atât luna asta. See u next one. Tu ce-ai mai citit?
Poetă, podcaster, mamă, blogger, promoter cultural, expertă la visat cu ochii deschiși și inventat povești.
Mă poți susține aici: patreon.com/ramonaboldizsar
Ascultă și tu podcastul literar Perfect Contemporan! Mai scriu și la Revista Golan, Revista Psyche și citeștemă.ro
Am debutat în 2021 la Casa de Pariuri Literare cu volumul de poezie: Nimic nu e în neregulă cu mine.
Interviuri de ascultat/văzut: la Timpul Prezent, la Zest, la Biblioteca lui Gelu, altfel pe Youtube.
Interviuri de citit: pt IQads, pentru Adevărul (+partea a doua), Poetic Stand, Dlite-Blog-Goethe, pentru Mansarda Literară, Țignal CDPL.