Ce-am citit în iulie și alte peripeții (2024)

A venit și a plecat iulie în care avusesem o grămadă de lecturi în plan, nerezonabil de multe. Am renunțat de exemplu la a citi cartea lunii la Clubul cititorilor de cursă lungă (Dimineți în Jenin, Susan Abulhawa). Nu am mai avut timp, o aveam și doar pe Kindle și după ce am citit câteva păreri despre ea, m-am convins (oarecum) că nu o să fie neapărat genul meu de carte, așa că (cel puțin pentru moment) am renunțat la ea. M-am apucat de asemenea, cum și avusesem în plan, de proză scurtă de Clarice Lispector (publicată între 1940 și 1960 ish), Cea mai mică femeie din lume, apărută la Humanitas Fiction și am descoperit că îmi place la nebunie Clarice Lispector așa că nu am chef să mă grăbesc cu ea, voi citi în continuare și în august din cartea asta (mai ales că s-a mai apucat cineva de ea între timp așa că citesc la aceeași carte cu partenerul care nu prea apreciază notițele și măzgălelile mele extensive pe pagini, for which I do not blame him at all, noroc că el nu scrie pe cărți că altfel trebuia să mai cumpăr un exemplar). În orice caz, a fost o lună destul de intensă în lecturi și vreau să vă arăt ce am devorat.

#roman

Trilogia gemenilor, Agota Kristoff

Îmi doream de foarte mult timp să citesc cartea asta care a primit o grămadă de recenzii minunate, dar și recenzii supărate, ceea ce mi se pare că e chiar o rețetă de succes pentru o carte mare. La fel se întâmplă cu una dintre preferatele mele (Tetralogia napolitană a lui Ferrante). Ori o iubești, ori ți se pare necitibilă, nu există o cale de mijloc. Presupun că asta se poate întâmpla chiar și mai profund cu o carte ca Trilogia gemenilor care este provocatoare din punct de vedere stilistic. E experimentală și trebuie să accepți pariul încă de la început. Eu nu doar că l-am acceptat, ci l-am și adorat. Prima parte e cea mai experimentală, de fapt, și aceea e preferata mea (Marele caiet). Celelalte două părți (Dovada și A treia minciună) vin să întregească Marele caiet cu realități & viziuni cam devastatoare pentru ce aflasem noi de fapt în Marele caiet. La final am fost convinsă că am citit o capodoperă, dar am fost și tristă și nu știu cum să zic asta fără să fac un mare spoiler, dar nu m-a dezamăgit deloc finalul, ci tristețea vine din sentimentul de pierdere, de neîmplinire, pentru că personajul nu a accesat cu adevărat realitatea Marelui caiet. E sfâșietoare unde nu te aștepți și este de asemenea, indiferent de realitatea ficțiunii în ficțiune, o carte destul de sfâșietoare și pe tema războiului și a micilor și marilor atrocități (re)simțite de oameni absolut banali. Este grozavă Agota Kristoff și m-am bucurat mult că au reeditat volumul, voiam de prea mult timp să citesc și eu Trilogia și nu se găsea pe nicăieri. Aș mai spune și că nu m-aș lăsa intimidată de cele 500 de pagini. Se citesc repede și în prima parte avem și mult dialog, așa că nu trebuie să fie în niciun fel un impediment pentru voi. Dacă îmi fac curaj, poate voi scrie mai amănunțit despre ea, dar până una-alta, ce pot spune este că e într-adevăr pe atât de grozavă pe cât ai auzit.
A apărut la Anansi World Fiction în traducerea Tristanei Ir.

Tărâmul luminii, Yuko Tsushima

E prima mea întâlnire cu Yuko Tsushima, fiica lui Osamu Dazai. Am văzut pe TikTok pe cineva vorbind despre cum „trauma generațională” apare la ambii, și la tată și la fiică și că sunt amândoi hăituiți psihologic și din pricina experiențelor lor, fiind influențați adânc de suferințele lor în scris. Și mi s-a părut interesant să aud asta pentru că, într-adevăr, pare că Yuko Tsushima este la fel de intensă și atentă la suferință și încercare precum pare a fi fost și Dazai în scris. În același timp, nu simt nevoia să îi compar sau să spun care scrie mai bine. Mi-a plăcut tare mult romanul „Tărâmul luminii” și mi-ar plăcea să mai citesc și alte cărți de-ale ei. Scrie despre o femeie recent despărțită de soțul ei, despre perioada de 1 an în care locuiește singură cu fiica ei și trebuie să învețe să fie ea însăși, să fie singură și să se vindece după despărțirea abruptă. Această încercare nu este ușoară și de multe ori vedem ieșind la suprafață ceea ce putem lesne numi un demon din interiorul ei — modul în care se poartă cu fiica ei lasă de multe ori de dorit, căzând în ceea ce miroase a abuz psihologic. Ea este nu doar turmentată, ci ci speriată și epuizată, o mamă la capătul oricăror puteri care are gânduri intruzive și încearcă să se țină la mal fără să știe cât de periculos de repede ar putea să scape în valurile învolburate. Îi iese foarte bine treaba asta lui Tsushima și m-a impresionat atenția și vulnerabilitatea cu care a scris acest personaj în anii ‘70 depsre care cred că e nu doar „ahead of her time”, dar ahead of her society pentru că pare să înfrunte foarte bine tiparele societății tradiționale japoneze (și, da, trebuie să se confrunte în mod direct și nemascat cu stigmatul „mamei singure”, într-o societate profund sexistă și misogină).

Cartea asta mi-a amintit și de „Țara brânzei” a Feliciei Mihali, sunt într-un registru foarte similar.
A apărut la Alice Books în traducerea Iolandei Prodan.

Cartea ielelor, Andrei Ruse

Am citit și al doilea volum din trilogia Ultimul împărat nemuritor, o reinterpretare a basmului Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte. Mi-a plăcut enorm primul volum și asta e încă o surpriză pentru mine, pur și simplu nu mă așteptam să mă adâncesc atât de tare în povestea asta și îmi place să păstrez sentimentul de surpriză pentru că e plăcut. Cineva spunea în grupul Cititorilor de cursă lungă faptul că al doilea volum e chiar mai bun decât primul, dar n-am vrut să mă entuziasmez prematur. Dacă îmi plăcea la fel de mult ca primul, atunci era suficient. Dar a avut dreptate, parcă mi-a plăcut și mai tare Cartea ielelor și sunt super nerăbdătoare să citesc și a treia parte și să aflu ce se va întâmpla cu Aleodor odată ce ajunge pe Tărâmul fără bătrânețe și viață fără de moarte. Am tot zis asta, dar, dacă ți-au plăcut basmele în copilărie, cu siguranță îți va plăcea și cartea asta. E un fantasy scris în stil de basm, so you have to keep that in mind, dar pe mine m-a cucerit total și o citesc cu entuziasm pur. E cartea de care nici nu știam că am nevoie.

A apărut la Hyperliteratura.

Pygmy, Chuck Palahniuk

În fiecare lună, soțul meu îmi alege o carte de citit din rafturile mele de necitite pentru a mai degaja traficul. Pentru iulie, mi-a ales „Pygmy” de Chuck Palahniuk. Nu mai știu cum a ajuns cartea asta la mine în bibliotecă. Sunt destul de sigură că am primit-o, dar nu mai știu de la cine. În orice caz, sunt la fel de sigură că nu ajungeam la ea curând (dacă vreodată) pentru că asta e soarta tragică a unor cărți pierdute prin rafturi. Din punctul ăsta de vedere, mă bucur că a fost scoasă la suprafață. În același timp, era s-o abandonez după zece pagini pentru că nu mă puteam împăca deloc cu modul în care era scrisă. E scrisă din perspectiva unui agent secret puști care nu știe limba prea bine așa că formulările sunt într-un fel deranjante, dezacordate. Și nu spun că nu e autentic demersul, e foarte bine, dar la fel de agasant pentru mine să citesc o cartea așa. La început m-am încurajat că „poate se schimbă stilul pe parcurs”, dar după ce am răsfoit până pe la jumătatea cărții, mi-am dat seama că nu se schimbă nimic. Mă bucur totuși că am perseverat și nu am abandonat cartea pentru că, odată ce treci pragul ăsta, devine o carte destul de intensă și care te împinge de la spate s-o continui. Chuck Palahniuk scrie o satiră la adresa societății americane cu tot felul de clișee: de la personaje, situații concrete de viață de familie și socială la diverse idei ale spiritului american. Agentul nostru secret se infiltrează sub forma unui copil adoptat dintr-o țară defavorizată asiatică, un „galben” față de care personajele își arată imediat și stratificat (fiecare după personalitate, stare, clasă socială) disprețul (uneori sub forma unei simpatii bine simulate, cu o întoarcere aproape elementară spre sine și dobândirea unui statut moral excepțional prin înfăptuirea acestui act de bunăvoință extraordinar, de a aduce în sânul familiei un copil defavorizat). Avem de-a face cu un frate scârbos, un tată „vacă” grasă, o mamă nimfomană care-și satisface nevoile cu vibratoare pentru care adună toate bateriile din casă, o soră „pisică” de care, evident, se îndrăgostește. Și o serie de acte de violență teribile care sunt privite pe rând ca fiind neieșite din comun (de către agent), șocante (sub forma senzaționalului, desigur, de către societate), cu ironie și indiferență de frate și soră. Pymgy navighează toate acestea cu mintea rece și limbajul împietrit, iar ca cititor îți va fi de fapt dificil să empatizezi cu orice personaj (ceea ce, în definitiv, se întâmplă des în cazul unei cărți satiră). E foarte interesant proiectul lui Chuck Palahniuk și cartea asta are un vibe similar cu cărți ca Împăratul muștelor (William Golding), Stârpiți răul de la rădăcină, împușcați copiii (Kenzaburo Oe), Pământeni (Sayaka Murata). Însă, la final de zi, nu m-a dat așa de tare pe spate cartea. Presupun că modul în care a fost scrisă a rămas un impediment pentru mine (deși cred că i se potrivește cărții și nu aș spune că e ceva în neregulă cu asta, pur și simplu nu a fost pentru mine). Ar fi trist totuși ca doar asta să fi stat în calea mea și a aprecierii corecte a cărții — dar mi s-a părut că uneori a devenit și criptică și întortocheată, nu neapărat într-un sens bun și clișeele, chiar și cu statutul lor asumat, nu m-au convins întotdeauna.

A apărut la editura Polirom în traducerea Ioanei Filat.

#nonficțiune

Iarbă, Keum Suk Gendry-kim, roman grafic

Am plâns la romanul ăsta grafic destul de mult și mi se pare minunat că se publică și la noi romane grafice. Eu sunt o cititoare destul de activă de manga și manhwa, așa că am exercițiu și l-am citit destul de repede. Am adorat cum pe coperta I avem personajul copil și pe coperta IV la bătrânețe. E o carte anti-război care vorbește despre experiența unei femei de consolare / femei de confort în Coreea de Sud, în urma invaziei japonezilor. Tema asta am mai întâlnit-o și în romanul Cele opt vieți ale unui trickster de-o vârstă cu veacul de Mirinae Lee (cu care am și făcut un interviu în Revista Golan, so check that out). Ce mi s-a părut extraordinar la romanul acesta este probabil imperfecțiunea și faptul că nu trage concluzii, ci ne lasă pe noi să le înțelegem și să fim în același timp devastați de realitatea crudă a războiului. Lee Ok-sun, femeia de consolare despre care este această carte, își exprimă fățiș nu ura pentru japonezi cât necesitatea unei asumări (cu scuze la pachet) din partea guvernului japonez pentru femeile care au fost abuzate de armata japoneză (scuze care nu vin niciodată, de fapt). Și e sfâșietor, dar imaginează-ți asta: o fetiță foarte săracă dintr-o familie numeroasă își dorește foarte mult să meargă la școală, dar familia ei nu o poate trimite la școală (deși tatăl ei spune că trebuie să facă cumva măcar pe frații ei să-i trimită pentru că băieții totuși trebuie să meargă la școală). Este vândută unei familii care o „adoptă” și îi promite s-o trimită la școală (motivul pentru care acceptă „adopția”, fetița noastră). Acolo însă e pusă la muncă silnică și îndreptată spre prostituție, căreia îi rezistă. Rezistă doar pentru a fi răpită și dusă într-un lagăr unde devine „femeie de consolare” și trebuie să se culce zilnic cu zeci de bărbați care o siluiesc și își bat joc de ea. Și nu este singura femeie care pățește asta. Cele care supraviețuiesc acestor atrocități, devin, de îndată ce războiul se termină, paria societății, niște scursuri, femei uzate care n-au nicio șansă să se adapteze cu biografia lor. Și știu că nu vrei să-ți imaginezi asta pentru că nici eu nu vreau, e suficient însă să vizitezi acest manwha istoric și biografic și vei înțelege că nu e un produs al unei imaginații bolnave, ci o realitate. Data viitoare când un bărbat se supără pe feminism și îți zice că dacă nu-ți convine inegalitatea, să te duci și tu să mori pe front ca bărbații, ar trebui să-i dai romanul ăsta grafic, poate o să-l citească pentru că nu are așa mult scris și mai e și cu poze. Și poate, doar poate, o să înțeleagă ce pățesc femeile în timpul războiului făcut de bărbați. Nu este neapărat greu să te gândești la soldații de rând ca purtând o parte din nevinovăție, în cele din urmă nu toți care luptă și omoară au libertatea de a alege (altfel decât a face acele lucruri și a nu mai trăi, de exemplu). Dar toți cei care au pângărit o femeie au avut posibilitatea alegerii și au ales totuși să fie monștrii, iar asta nu ar trebui nici iertat și nici uitat vreodată. Atunci când autoarea o întreabă pe Lee Oksun dacă s-a îndrăgostit vreodată de un soldat, răspunsul ei pare rece, dar e mai real decât orice altceva ai citit vreodată: nu, pentru că toți erau la fel. Și dacă ți se întoarce stomacul pe dos și te înspăimântă, cred că e normal. Am plâns mult citind romanul acesta grafic, m-a rupt și nu pot să-l recomand suficient.
A apărut la Alice Books în traducerea minunată a Iolandei Prodan.

Liberă, Lea Ypi

Am avut cartea asta pe lista de lecturi în mai sau în iunie, nu mai știu exact când, dar n-am reușit s-o citesc pentru că se apucase deja /soțul meu de ea și mi-am propus să aștept. Așa că am citit-o până la urmă după ce a terminat-o el. Asta pentru că eu am obiceiul să scriu pe cărți, să îndoi colțuri, să subliniez — el nu face asta și nici nu-i place să citească cu însemnările altcuiva (cum nici mie nu-mi place, dac-ar fi să fiu complet onestă), așa că ne-am așteptat rândul în mod corect. Lăsând asta la o parte, e o lectură foarte faină Liberă. Mi-a plăcut în special prima parte. Autoarea povestește despre copilăria ei în Albania comunistă și cartea este într-adevăr foarte mult despre libertate, cu multiplele sale fațete. Ce mi s-a părut sfâșietor și înduioșător (și un pic înfricoșător, dacă e să fiu complet sinceră) e această perspectivă a înțelegerii și integrării totale a realității istorice și politice pe care le trăiești, în copilărie, și cum acest entuziasm, această dragoste nu se revarsă doar gândirii tale, ci asupra întregi ființe. Poate că cineva ar spune că asta și e gândirea, dar ce vreau să spun este că aceste lucruri ajung să te modeleze într-un anumit fel și trăiești un șoc atunci când afli adevărul și ajungi la „maturitate”. Această maturizare forțată se întâmplă în cazul autoarei când cade regimul și află că toate lucrurile pe care le credea și „înțelegea” erau de fapt false. Iar această cădere e cu atât mai cruntă cu cât nu știe nici ce mai este adevărul, dar nici ce mai este încrederea. Pentru că dacă statul ți-a spus că X și părinții au fost de acord că X, iar cum tu descoperi că X era de fapt o mare minciună, atunci cum ai putea să mai crezi că Y, să zicem noul regim, este bun, dat fiind că tot statul și tot părinții îți spun că schimbarea e în bine? E foarte interesant de explorat acest aspect și mi se pare că Lea Ypi a atins toate butoanele din punctul acesta de vedere. Eu nu am trăit comunismul, m-am născut după revoluția din România, așa că, bineînțeles, nu pot înțelege la prima mână experiențele sale. Am trăit doar în democrație, cu forma pe care a prins-o la noi după ‘89, așa că nu am trăit nici deziluzia liberalismului (cu pierderea locurilor de muncă după comunism și acest paradox, de a putea în sfârșit cumpăra orice și a nu avea bani s-o faci). Lea Ypi navighează foarte fain și intens toate aceste fațete ale libertății și schimbării regimului. Mi se pare de asemenea deosebit de lucidă în prima parte și m-a făcut să mă gândesc la cât de lipsită de luciditate și conștientizare eram eu în copilărie. Mereu cu capul în nori și absolut dezinteresată de lumea în care trăiam. Nu am știut până foarte târziu cine e președinte sau ce se întâmplă la nivel politic în țara mea. Și nici când am aflat nu m-a interesat în mod special. Nu știu dacă Lea Ypi copil era într-adevăr atât de conștientă și lucidă sau doar așa a ales să scrie cartea — o să asum totuși că a fost, tocmai pentru interesul ei mai târziu pentru filosofia politică și pentru discuțiile pe care le-a avut cu familia ei, dar și pentru deziluzia pe care a trăit-o la destrămarea comunismului și întâlnirea cu liberalismul. Este o carte foarte bună și despre efectele propagandei. În același timp, mi-ar fi plăcut ca și a doua parte să fie la fel de închegată ca prima. E mult mai bună prima parte, poate unde avem și o abundență de detalii și e mai emoționantă. A doua e mai grăbită și marcată de evenimente care, deși o afectează (poate) exponențial mai mult, o fac în același timp (pe Lea Ypi) să fie sau pară mai detașată. Ce mi-ar fi plăcut totuși e să fie mai clară/concisă la final în privința credințelor sale politice. De altfel, lucrurile astea sunt ușor de aflat printr-un google, dar aș fi vrut pur și simplu o asumare mai angajată aici în carte. Sigur că poți ajunge la anumite concluzii: critică socialismul pe care l-a trăit, dar își exprimă și deziluzia în fața liberalismului pe care l-a experimentat odată cu căderea comunismului, poți trage concluzia că simpatizează cu un anumit tip de socialism sau că este de centru (într-un interviu spune, de fapt, că este adepta unei democrații socialiste, fiind kantian-marxistă). Lucrurile astea le intuiești la finalul cărții, dar mi-ar fi plăcut să le dezvolte în noul context al vieții sale, pentru a închide sau măcar a da o formă cercului pe care l-a deschis cu copilăria în Albania.

A apărut la Anansi World Fiction, tradusă de Bertha Savu.

#proză scurtă/ nuvelă

Privește ultima dată lumea asta plină de minciuni, Cosmin Leucuța

Leucuța se întoarce cu un volum de proză scurtă cu un titlu foarte mișto. E o proză în cartea asta în care mi se pare că strălucește Cosmin ca prozator, mi-a plăcut grozav și m-a ținut în priză, speriindu-mă puțin (e în același registru cu romanul Cerul ca oțelul despre care cred că e cea mai bună carte a lui Cosmin, dar nu le-am citit pe toate, așa că ar fi poate ciudat să spun asta). Sunt proze care nu prea m-au atras în cartea asta și ce e interesant e că sunt într-adevăr diferite și stilistic și în ceea ce privește conținutul, deci nu este neapărat o carte de proză scurtă tematică. Mi-a plăcut să mă (re)întâlnesc cu Petronela, un personaj cu care se dialoghează și în alte cărți ale sale de proză scurtă.

Întâmplarea face că proza care dă titlul excelent al cărții nu mi-a plăcut. Ceea ce se întâmplă. Preferata mea e „A fost al mamei mele”.
A apărut la Editura Humanitas.

În colonia penitenciară, Franz Kafka

O nuvelă de Kafka pe care n-o citisem, cu un studiu introductiv atent de Lucian Pricop unde aflăm mai multe despre posibila simbolistică a coloniei penitenciare.
Un călător fără nume apare în colonia penitenciară unde un ofițer vrea să-i arate mașina de tortură. Se pare că fostul comandant, care a creat mașina de tortură, nu mai e la cârmă și noul comandat nu e prea de acord cu modul în care se întâmplau lucrurile. Așa că nu prea-i place nici mașina de tortură. Ofițerul este convins că apariția călătorului, dintr-o altă țară, una cu siguranță cu valori diferite și liberale, este un test, ultimul test. Părerea acestuia trebuie să fie importantă pentru că îl va convinge pe actualul comandant să păstreze sau să ducă la gunoi extraordinara mașină de tortură. Mașina de tortură, din păcate, nu mai funcționează la fel de bine, piesele s-au mai degradat și mentenanța nu mai este făcută cu aceeași atenție financiară, din pricina reticenței comandantului. Dar nu-i nimic. Ofițerul este optimist și vrea să-i arate, cam cu orice preț, că mașina de tortură e minunată și merită (că începe să se contrazică singur la final, vorbind despre aproape imposibilitatea călătorului de a pricepe mașina de tortură cu valorile lui liberale, pare altă discuție). Pentru asta a pregătit totuși o execuție. Un condamnat care habar n-are (încă) ce o să pățească și al cărui singur viciu s-ar zice c-ar fi trezitul la ora potrivită, dar e de fapt neascultarea ordinului exact al unui superior. Soldatul care are grijă de condamnat înaintea sus numitei torturi este oarecum neglijent, îl scapă pe jos, ceea ce ne oferă o portiță spre comic și absurd. La final, spoiler alert, mașina de tortură nu funcționează ca una de tortură, ci ca una de omor oarecum rapid, iar victima nu este bietul condamnat care s-a trezit târziu, ci altcineva. Mi-a plăcut tare mult această scurtă, scurtă nuvelă a lui Kafka și merge bine pe raftul meu alături de Metamorfoza. Îmi place în special simbolistica care vorbește despre asemănarea mașinii de tortură cu scrisul (pentru Kafka, mai exact).
A apărut la editura Cartex, tradusă de Lucian Pricop.

Am scris și despre cum am recitit Metamorfoza aici.

#poezie

Tagliatelle allegro, Mina Decu

După Desprindere, Mina Decu vine cu al doilea volum de poezie, publicat de data asta la Editura Cartier. E o carte mult mai luminoasă ca prima, cred. În orice caz, e într-un registru diferit, ceea ce nu poate fi decât bine. Unele poeme mi-au plăcut mult, altele mai puțin.

În câteva ore ar trebui să adorm

Oare tot ce mi se întâmplă ar putea să se întâmple altfel

Iar dacă tot s-ar întâmpla ar putea să se întâmple altcuiva

Bucură-te îmi spun ei mai trâziu ai să-ți dorești ce ai acum

Întins pe pat văd ceva ce nu se învârte deși ar trebui

Știu că în capul meu acum e ceva ce n-ar trebuie să fie dar nu și de ce n-ar trebui

De cele mai multe ori nu mi se dau explicații iar în ultimul timp am impresia că

Am doar impresia că pot vorbi orice cu prietenii mei

Uneori parcă vocea nu îmi aparține și din ce îmi iese pe gură doar 10% e pe bune al meu

Oare se vede pe fața mea că mi-e rușine de ce se întâmplă în ultimul timp cu mine

(Pag 24)

vom merge pe Marte dar nu imediat, Șerban Mihalache

Mi-a plăcut tare mult volumul lui Șerban Mihalache, vom trece pe Marte dar nu imediat, și am scris mai multe despre asta în Revista Psyche. Poți citi și tu cronica aici. A apărut la casa de Editură Max Blecher.

„încotro spre tine

mă tot uit /

la picioarele femeilor /

prin baruri /

prin autobuze /

pe stradă /

unele mai sunt /

lungi /

pline /

zâmbitoare /

corintice /

albe sau /

îngălbenite de timp /

descoperite /

nedescoperite /

niciunele nu sunt ca ale tale //”

(pag. 47)

#manga

Lecții de vals, Kikori Morino

Am citit primul volum din „Lecții de vals” și e, cred, prima oară când citesc manga japoneză în română. Așa că mi se pare fantastic și incredibil că există Nezumi, colecția de manga de la editura Nemira (amazing job, I love it). Nu-mi vine să cred că trăiesc niște vremuri în care e chiar cool să citești manga și să te uiți la anime. Vorba aceea, pe vremea mea… era destul de ciudat să îți placă lucrurile astea. Nu că asta m-ar fi oprit pe mine vreodată.
Dar hai să ne întoarcem la „Lecții de vals”. E despre un băiat căruia îi place să gătească și îi e teamă să nu afle colegii lui de la școală lucrul acesta, își ascunde contul de social media pe care postează mâncăruri frumos dichisite și e fericit și așa. Pentru că o fată a râs o dată de el când a auzit că-i place să gătească și știm cu toții cum e presiunea socială teribilă atunci când ești adolescent și oamenii râd de tine. Îl înțeleg bine pe Haru-kun. Ca personaj seamănă parțial cu Ryuuji Takasu din Toradora (amândurora le place să gătească și au o mamă care muncește prin cluburi noaptea, e greu de trezit și se ocupă de casă). Și pe alocuri regăsesc umorul din Toradora. Dar Haru-kun începe o relație bizară cu profesoara lui care, la rândul ei, nu are o reputație prea grozavă în școală, e foarte înaltă și elevii zic vrute și nevrute despre ea. Stereotipuri japoneze la tot pasul, dar deloc neplăcute. De altfel, mi s-a părut foarte frumos mesajul pe care i-l transmite sensei într-o conversație, că hobby-ul lui (aka gătitul) nu e ciudat și că nu ar trebui să ne fie jenă să facem lucrurile care ne pasionează, mai ales când le facem atât de bine. Singurul vibe negativ pe care mi-l dă manga-ul ăsta și probabil cel care nu mă va face să îl continui este diferența de vârstă între cei doi. El e elev de liceu (deci are până în 18 ani, mi-e neclar momentan cât) și ea este profesoară (deci are cel puțin 23 de ani, probabil). Eu ador un age gap mișto în manga, dar, ca adult, nu mă dau în vânt după diferențele de vârstă în care unul dintre ei este elev. Cu toate că nu s-a întâmplat (încă) nimic romantic între cei doi, există hinturi și probabil că va evolua în direcția aceea, fie că e vorba de un romance cute sau o întindere în timp responsabilă până Haru-kun devine adult, I wouldn’t know, dar nu e un trope pe care-l prefer eu în manga și, din punctul ăsta de vedere, îmi dă un vibe de Kotonoha no Niwa a lui Makoto Shinkai unde pare că vârsta transcende dificultățile și prejudecățile. Și e un mesaj interesant. Și acolo e dinamica e un băiat mai tânăr și o fată mai mare ca el, dar la maturitate age gap-ul în care unul e încă minor nu mă atrage în mod special. It’s just manga, not reality, so there is that, dar în același timp nu e neapărat pentru mine. Și mă face să revizitez o grămadă de anime care mi-a plăcut foarte mult și unde există age gaps cu care azi nu rezonez (inclusiv Violet Evergarden which I so loved).
Lecții de vals e foarte bine tradusă și are un desen care-mi place. Și are mult potențial de a vorbi despre lupta împotriva prejudecăților, despre adaptare și despre găsirea acelor persoane care nu doar că te vor accepta, dar te vor plăcea tocmai pentru că ești așa cum ești. Ador că au păstrat formulele de „-kun/-chan, sensei” etc și așa rămâne întrucâtva autentică experiența. Nu că aș ști eu neapărat că n-am citit manga în japoneză, doar în engleză, dar uite-așa.
Tradusă din japoneză de Alexandra Baranyi și Andrei Pericun. E 16+.

La ce m-am mai uitat? Slăbuț luna asta. M-am uitat la Bridgerton (sezonul 2 la care eram restantă și care a fost surprinzător de bun și l-am început și pe al 3-lea, dar momentan nu am avugt chef să-l continui). Și am și început prima carte din seria Bridgerton din care, îim spune Kindle-ul meu, am citit cam 40%, dar de atunci n-am mai avut chef/stare s-o continui și nu am nici cea mai mică idee când/dacă o voi face (probabil când și dacă se va mai ivi prilejul). M-am uitat la câteva episoade din Monster, un anime pe care l-am ocolit mult timp pentru că mi-era frică să-l văd (o frică 100% întemeiată) și care îmi place foarte tare (Frankenstein vibes, must I add). Dar nu mă grăbesc cu el pentru că nu am mereu chef să mă uit la episoade și îl evit seara pentru că sigur o să am ceva coșmaruri. 😀 Așa sunt eu. M-am uitat cu fiica mea la câteva episoade și Oban Star Racers pe care l-am văzut în copilărie și pe care vreau să i-l arăt și ei și îmi place neașteptat de mult și asta. Am fost și la cinema să vedem Întors pe Dos 2 care a fost mare distracție, iar fii-mea a spus că i-a plăcut mult Anxietate pentru că era nebunatică și simpatică. E un compliment 100% că atunci când se joacă ea e Emoția Bucuria și eu Emoția Anxietate, în sfârșit nu mai sunt Tristețea, acum îi revine tatălui ei acest rol pe care, sinceră să fiu, nu știe să-l joace deloc. So all is well. Dar, dacă aș fi și mai sinceră cu voi, încă nu sunt pregătită să mă despart de experiența Tom Ripley și nu am găsit energia sau disponibilitatea pentru un serial sau un film în care să investesc așa mult emoțional. Ceea ce pentru mine este foarte ok.

Cam atât. Și voi?