Ce-am citit în iulie și alte peripeții (2023)

A venit și sfârșitul lui iulie, iar eu am așteptat să se facă 2 august ca să mă apuc să scriu despre cărțile lunii iulie. De fapt, dacă nu mi-aș fi impus acest ritual, probabil că acum aș trișa și nu aș mai scrie nimic. Simt cum mă ia o răceală și faptul că am fost iar scoasă din pat la ore nerezonabile de o fiică la fel de nerezonabilă mă face să cred că sunt complet îndreptățită să trișez la orice. De-aia sunt bucuroasă că în fiecare lună îmi fac timp să scriu trei cuvinte despre ce-am citit în luna precedentă, chiar și când auspiciile sunt mai puțin favorabile.

#roman

Băieții n-au voie să plângă, Gelu Diaconu

Probabil cartea mea preferată din colecția Prima Dragoste de la Editura Paralela 45. Romanul lui Gelu Diaconu mi s-a părut foarte, foarte bun —e autobiografic și urmărește nu doar prima dragoste (sau primele iubiri), ci și viața din Ferentari, mutarea de acolo, prieteniile, copilăria și adolescența —sentimentele încurcate pe care le experimentezi în acest moment al vieții și, mai ales, despre cum toate emoțiile astea copleșitoare nu ar trebui să le arăți, ca băiat. Pentru că trebuie să fii tare și, mă rog, se înțelege că băieții n-au voie să plângă, dacă tot sunt băieți. Vreau să scriu mai pe larg despre cartea asta la un moment dat pentru mi-a plăcut foarte mult intimitatea din ea, stilul dezinvolt și natural, de parcă cineva pur și simplu ți-a povestit toate astea în față. Am citit-o la începutul lui iulie când eram la mare și mi-a picat grozav, am dat pagină cu pagină și s-a scurs totul pe neașteptate.

O noapte de dragoste la Iqaluit, Felicia Mihali

Sută la sută romanul de dragoste potrivit la momentul potrivit —am scris mai multe despre cartea asta într-un articol separat și promit că se potrivește s-o citești și în mijlocul verii, dar și în mijlocul iernii. Pentru că la Iqaluit avem -50 de grade, un personaj feminin încăpățânat, un tip chipeș/bunoc pe numele lui fatidic Liam, dar mai ales niște parcursuri identitare și spațiale care m-au cucerit. M-am dus pentru romance, dar am stat mai ales pentru Iqaluit, ceea ce vă doresc și vouă. A apărut la Editura Vremea, sub umbrela editurii #Hashtag. Cartea e tradusă din franceză de autoare.

#proză scurtă

Teatru de hârtie, Milorad Pavic

Iată o carte super bizară —e prima oară când îl citesc pe Milorad Pavic, un autor sârb pe care mi-am propus să-l citesc pentru că vreau să fac provocarea aceea cu 197 de cărți, 197 de autori pornită de Ruxandra (4fără15). Așadar, pe Pavic l-am ales la Serbia și am fost foarte surprinsă să descopăr cartea asta. E o carte de proză scurtă doar într-un fel, pentru că e, de fapt, o carte super experimentală și cumva haioasă ca demers. Acesta își propune să ne prezinte treizeci și opt de proze de treizeci și opt de autori inventați de el —și o numește „antologie a povestirii universale contemporane, așadar un roman antologie”. Își ia libertatea de a inventa și autorii, fiecare dintr-o țară diferită, dar și prozele lor și biografia acestora. Ceea ce face toată cartea foarte interesantă. E ceva parodic aici, dar ce e fascinant e că prozele sunt extrem de diferite între ele, uneori nici n-ai zice că sunt scrise de aceeași mână —ăsta, în definitiv, fiind și scopul. Și unele dintre ele mi-au plăcut atât de mult, că m-am gândit că ar fi fost mișto să fie scrise cu adevărat de autorul inventat de Pavic, care să fi existat el însuși/ea însăși, iar Pavic mi s-a părut foarte trickter la capitolul ăsta. Nu știu sigur dacă mi-a plăcut cartea în sine, dar m-a fascinat ca idee și execuție, foarte interesantă. Și, da, unele din prozele alea erau foarte bune. A apărut la Editura Corint în traducerea Marianei Ștefănescu.

Retroversiuni — antologie de proză scrisă de femei, coord. Cristina Ispas

Antologie de proză scurtă românească, coordonată de Cristina Ispas. Avem aici 23 proze de 23 de autoare și o postfață de Victor Cobuz —unde face o analiză a necesității unei astfel de antologie, având și un parcurs prin Premiile Sofia Nădejde și ce au însemnat acestea până acum. Mi s-a părut foarte interesantă analiza lui Victor Cobuz și vă încurajez să nu o ratați dacă ajungeți la carte. Cât despre proze, sunt câteva care mi-au plăcut imens, dar au fost și proze care nu m-au atras. Cred că depinde de gusturile fiecăruia/fiecăreia. De fapt, e ceva ce tot repet atunci când vorbesc despre antologii. E firesc să găsești și multe texte care nu îți plac pentru că antologiile de genul acesta adună autori și autoare foooarte diferiți și șansele să-ți placă toți sunt foarte mici. De altfel, nu despre asta e vorba aici. Totuși, eu nu aș zice că e neapărat vorba nici despre a vedea starea lucrurilor în proza scurtă scrisă de femei, pentru că și aici lucrurile lasă mult de discutat. Nu cred că e o carte emblematică ca suport de înțelegere a prozei românești, dar e importantă ca antologie de proză scrisă de femei și în sensul ideii de „o cameră doar a ei,” e pur și simplu o altă dovadă a faptului că femeile scriu, în ciuda faptului că patriarhatul și, de multe ori, simplele responsabilități gospodărești, sociale, profesionale (că ce scriitor trăiește din scris?), de parenting și mai știu eu ce apasă mult mai mult asupra umerilor lor —statistic vorbind, fără să ne împăunăm că nu e așa la toată lumea. Normal că nu e, dar, statistic vorbind, mai avem multe lucruri de schimbat. Așa că o antologie de proză scurtă scrisă de femei e încă un lucru mișto de avut azi și mai avem de muncă la vizibilitatea asta. Știu că unii dintre voi vor spune că ar trebui să privim literatura ca pe ceva fără gen. Într-adevăr, acest lucru ar fi posibil după ce am depăși diferențele, inegalitățile și toate celelalte —dar suntem departe. Prozele mele preferate sunt cele semnate de Ștefania Mihalache, Diana Geacăr, Emanuela Ignățoiu Sora, Elena Vlădăreanu, Moni Stănilă și Raluca Nagy. A apărut la Editura Paralela 45.

Raluca nu s-a culcat niciodată cu Tudor, Cristina Chira

Un volum la debut apărut la editura Polirom. Adună proze scurte despre femei, relații, petreceri, alcool, iarbă și mers cu cortul. Sunt mai multe teme care se repetă în proze ca niște laitmotive și care conturează, cel mai probabil, miezul cărții. Toate acestea presărate cu un condiment irezistibil, acela al ratei de succes minore a personajelor în relații, întrețin suflul povestirilor din această carte. A apărut la Editura Polirom.

#nonficțiune

Cum se citește o carte, Mortimer J Adler, Charles Van Doren

Am terminat în sfârșit „Cum se citește o carte: ghidul clasic pentru o lectură inteligentă” pe care o citeam și în iunie. A fost o lectură foarte wholesome cartea asta, cu siguranță voi scrie un articol amănunțit despre ea. Însă cred că e important să nu ne depărtăm de ea doar pentru că are un titlu care, poate, unor cititori li s-ar putea părea ofensator. Sunt foarte sigură că altora li s-ar părea interesant —ia uite, poate așa învăț să citesc mai bine o carte. De fapt, trebuie să mergeți cu grijă și cu așteptări corecte la cartea aceasta. Este un ghid util mai ales pentru lecturarea analitică, implicată și cu scopul înțelegerii cât mai bune a unor cărți mari sau de nonficțiune (e un ghid grozav pentru a învăța cum să citești corect filosofie, de exemplu). Însă, cu toate că, să zicem, are aceste scopuri direcționate mai mult către lectura analitică și atinge mai mult fugitiv lectura de ficțiune, pot spune că este foarte utilă din toate punctele de vedere. Cred că o parte din sfaturile de aici te pot ajuta, indirect, să citești mai bine orice carte —chiar dacă sfaturile cele mai multe sunt pentru lecturile de nonficțiune, eu sunt ferm convinsă că multe dintre acelea, cu anumite restricții și flexibilitate, pot fi —cel puțin din când în când—aplicate și lecturilor de ficțiune. Așa că trebuie să intrăm mai amănunțit în cartea asta și să vă povestesc cât de mișto mi s-a părut de fapt. Pot spune și că am practicat o parte din sfaturile lecturii analitice, dacă nu o bună parte, de fapt, când studiam Filosofia și pot să atest, cu mâna pe inimă sau măcar pe Platon, că are dreptate, metodele alea chiar funcționează. A apărut la Editura Paralela 45.

#poezie

Faithful and virtuous night, Louise Gluck

Mi-a plăcut imens cartea asta și de abia aștept să-mi fac curaj să scriu despre ea. Mă bate gândul s-o citesc și în traducere, dacă tot o am. Keep u posted.

Și tot mă ridic, Maya Angelou

Am scris deja despre cartea aceasta, tradusă de Diana Geacăr și apărută la Editura Vellant. Am scris o cronică mai mult sau mai puțin amănunțită la citeștemă.ro. A apărut la Editura Vellant.

Într-o lumină aurie, Sergiu Vaida

A fost cea mai mare surpriză cartea asta —sunt adunate în cartea asta poemele lui Sergiu Vaida, un poet orădean stins din viață și despre care aflu din prefață că le spunea amicilor lui că a trimis x și y carte la x și y editură, dar că de fapt probabil nu avea nicio carte deja terminată. Și tare mi-a plăcut poezia lui, cu un imaginar foarte puternic, mi-ar plăcea să scriu mai amănunțit despre ea curând. A apărut la Cartea Românească și o am de la Bookfest, thumbs up lui Mihok Tamas care mi-a adus-o.

#începute dar #neterminate sau cu ce trec în luna august

Cursuri de literatură, Vladimir Nabokov

M-am apucat de cea mai grozavă chestie după „Cum se citește o carte,” anume cursurile de literatură a lui Nabokov —scrise de mână de el și dactilografiate de soția lui, publicate după moartea acestuia, conțin o bună parte din lucrurile pe care le spunea Nabokov la cursurile de literatură pe care le-a ținut înainte să devină mare scriitor, după publicarea Lolitei înțeleg că lucrurile s-au mai schimbat și, deși își tot propusese să publice (și) aceste cursuri, nu a mai reușit să le structureze cât a trăit. E foarte interesantă cartea asta —are și un început intrigant despre cum să fii un cititor mai bun cu niște, să zicem, reguli pentru cititori buni și trei introduceri, una semnată de Simona Popescu și două de editorii ediției din 1980 (foarte interesante și recomand să le citiți și pe acelea dacă ajungeți la carte, știu că există tendința de a sări peste introducere și prefață, dar dacă citiți „Cum se citește o carte” o să aflați și acolo că s-ar putea să fie esențial pentru unele cărți să le citiți). Apoi intră în primul curs de literatură: despre Jane Austen și, mai degrabă, despre cartea Parcul Mansfield. Atât de mult îmi place cum scrie Nabokov despre Austen că am scos cartea de la naftalină și m-am apucat s-o recitesc. Astfel că mi-am propus, mai nou, să urmăresc cursurile de literatură ale lui Nabokov în mod practic —o să citesc fiecare carte propusă de el și apoi o să citesc cu mai multă atenție cursul. Îmi propun o carte pe lună, dar îmi permit și două, așa că o să dureze până o să termin cartea asta. Which is fine and I love. A apărut la Editura Vellant în traducerea Dianei Geacăr.

Parcul Mansfield, Jane Austen

Am aflat deja de ce m-am apucat să recitesc cartea asta. Dar nu am aflat că o iubesc și mi-a fost foarte dor să citesc Jane Austen —cu toate dialogurile alea kilometrice și întortocheate, cu moralitatea cel puțin bizară pentru un om de secol 21. Nu mă grăbesc cu ea, așa că o voi citi cu aceeași lejeritate și în august. Eu am o ediție veche și fancy/cute de la Adevărul care e la mine din 2011, probabil. Tradusă de Adina Ihora.

Cel care mă aștepată, Parinoush Saniee

Am ascultat cartea asta în vreo paișpe ore. Pentru că am terminat-o azi, în 2 august, o s-o bag și la iulie și la august somehow. Mi-am instalat voxa, mi-am făcut abonament și acum sunt aici, gata nu doar să citesc cărți, ci să le și ascult —fac asta mai ales când am treburi casnice sau în grădină, când fac pilates sau pur și simplu când se ivește ocazia și e un moment prielnic pentru a asculta. Dacă e și ascultatul citit de cărți? Știu că e o polemică îndelungată și, sincer, nu aș asculta cărți foarte dificile. Aș reține mult mai bine citind și luând notițe, iar când ascult nu iau notițe pentru că de obicei fac ceva cu mâinile, lucrez ceva care nu-mi necesită creierul și așa mai departe. Așa că probabil mă voi axa pe ascultatul romanelor sau cărților ușoare. Nu e prima oară când ascult, am mai ascultat și câteva cărți din Lupta mea, Narnia și nu mai știu ce în trecut și, după cum știm, sunt ascultătoare de podcasturi și diverse emisiuni. Să zicem că am un exercițiu, dar nu sunt neapărat cea mai versată în ascultarea de cărți. So far, so good —nu doar pentru că-mi place, dar rețin bine, am o atenție rezonabilă și mi-e foarte prezentă în minte povestea. Așa că nu sunt departe de a spune că, din punctul meu de vedere, și ăsta e citit (de fapt, chiar susțin asta, lets not be haters). Nu mai zic nimic despre carte pentru că mă cam dărâmă. Sincer, de abia am așteptat s-o termin pentru că mi-a fost mereu teamă că o să se mai întâmple ceva groaznic. Am adorat-o pe Masumeh și pur și simplu mă săturasem să o văd/ascult/citesc suferind. Presimt că o să scriu mai multe despre ea, so keep u posted. A apărut la Editura Polirom. Pe Voxa e citită de Ștefana Samfira și e tradusă de Cerasela Barbone. +este cartea pe care am ales-o pentru provocarea 197 țări, 197 cărți la Iran.

****

S-au mai întâmplat două lucruri foooarte notabile. M-am apucat de Demon Slayer și Tokyo Ghoul – pe care le văd lent, pe netflix, două alte noutăți intergalactice. Sunt două animeuri foarte populare pe care le-am tot amânat —în vreme ce Tokyo Ghoul încă nu m-a prins foarte tare, dar persist și are toate elementele promițătoare ale unui anime de succes, Demon Slayer m-a cucerit de la primul episod. Mai ales cum e construită intriga, grafica e foarte pe gustul meu și îmi place tare personalitatea personajului principal. De la Goody Two Shoes la O să fac orice să-mi salvez sora *atenție, privirea criminală a unui personaj uber blând*. Dacă o să continue așa, sunt sigură că Kimetsu No Yaiba se va transforma ușor într-unul din preferatele mele. Ba, mai mult, îmi place atât de mult melodia de opening că o ascult la fiecare episod (ce, doar eu dau de obicei skip intro?) Mai puțin notabil e că am încercat și eu romance-ul My Happy Marraige —care este foarte cute și foarte lame în același timp, așa că o să-l văd până la capăt. I might or might not have read the manga meanwhile și, având această expertiză, pot spune că are o grămadă de elemente clasice de romance siropos. Which is great and bad at the same time, e fix pentru când îți stă mintea-n loc și ai chef de ceva siropos și ușor melodramatic pe alocuri. Sincer să fiu, personajul principal feminin mi se pare prea mult, but I guess that’s Japanese for you. Luna asta n-am citit deloc din manga Death Note. S-a întâmplat ce am prevăzut, anume că începe ark-ul cu Near care nu-mi place cine știe ce, așa că am devenit leneșă. Promit să mă revanșez, Light Yagami, I’ll be there soon :D. Realizez că paragrafele mele despre anime devin din ce în ce mai lungi și dubioase și, sincer, n-am nimic de spus în apărarea mea. Nimic altceva decât că într-una din serile trecute mi s-a făcut dor să ascult Schrei de Tokyo Hotel —is your thirties actually made up of 13yo nostalgia or is just because of summer? Wakaranai.

Am scris ceva interesant luna asta la Revista Golan: niște recomandări de cărți din literatura japoneză. Dacă faci și tu provocarea cu câte-o carte din fiecare țară, poate că te va inspira să alegi ceva pentru Japonia. Sau poate pur și simplu asta o să fie vara când o să citești literatură japoneză, cine știe?

Ce-am citit în iunie? Check it out.

Ce-am citit în iulie 2022? Check it out.

PS: N-am văzut încă Barbie. Nici Oppenheimer. Dar cu siguranță mă voi revanșa și voi intra și eu în pas cu lumea.