Henry Miller și Tropicul cancerului

Nu mai știu cine mi-a spus cândva să nu citesc Tropicul cancerului (sau era Tropicul capricornului?) de Henry Miller. Nu mai știu cine, și nu mai știu nici de ce. Oare mi-a spus și de ce? Greu de spus, aș fi înclinată să cred că nu. Deși mi-am răscolit memoria în nenumărate rânduri pe această temă, tot nu pot să-mi amintesc și-mi pare rău. Aș vrea să îmi reamintesc cine a făcut-o pentru a putea înțelege, măcar parțial, de ce a făcut-o. Din cauza limbajului? Din cauza vulgarității? Era sigur/ă că nu o să îmi placă? Era vreo remarcă personală, justificată sau nejustificată? Se referise mai mult la mine sau mai mult la sine, sau poate era o judecată aproape obiectivă cu privire la cartea sau autorul în sine?

Continue Reading “Henry Miller și Tropicul cancerului”

Despre ziua de naștere

Am observat de-a lungul timpului că pe măsură ce înaintezi în vârstă, găsești în jurul tău o mulțime de oameni care nu se mai bucură de ziua lor de naștere. Cumva, îi înțeleg. Nimeni nu vrea să îmbătrânească. Timpul e nemilos. Nu te lasă nici o secundă. Trece pe lângă tine și te trezești într-o clipă că s-au dus toate acele momente când erai tânăr sau, mai grav, când erai cu italic sau cu bold sau cu majuscule. Sunt și acei oameni foarte pozitivi care-ți vor spune că trebuie să celebrezi ziua când ai început să exiști și să nu te gândești în sensul invers, că îmbătrânești…

Continue Reading “Despre ziua de naștere”

Despre citit și despre o carte

Știți personajele acelea care își pun o carte în geantă/buzunar oriunde merg? Am fost la Praga de curând într-un weekend și în rucsacul meu cu necesare pentru două zile, mai mult gol decât plin, era și-o carte (ceva povestiri scurte de Alberto Moravio, ăl’ de-a scris Ciociara). Pe lângă kindle-ul cu n cărți și două chiar special încărcate cu ocazia excursiei. Când l-am întrebat pe i. cam ce ar trebui să am la mine, mi-a spus din capul locului să-mi iau doar kindle-ul. La final de program, când îi arăt că mi-am făcut băgăjelul, îi zic c-am strecurat și o carte acolo. Una mică, ușoară. Just in case… (spoiler: am citit din ea în aeroport).

Continue Reading “Despre citit și despre o carte”

Un pic despre Murakami

Serile astea am citit Murakami. În ceea ce-l privește pe old, good Murakami, pare că sunt două tabere: ori îți place la nebunie, ori nu-l citești pentru că nu-l suporți sau nu-l înțelegi sau te confuzează prea tare (oricare ar fi motivul). Nu prea am auzit pe nimeni să spună: cine, Murakami? E așa și așa, nu știu ce să zic… De obicei, ai o părere puternică. Asta dacă n-ai citit doar Pădurea norvegiană și chiar nu poți vorbi cu mare certitudine despre el (trebuie să fi citit ceva mai în ton cu A wild sheep chase ca să fi priceput dacă-ți place sau nu, în Pădurea norvegiană nu te prea prinzi din prima că băiatu’ scriitor e dealer de suprarealism).

Continue Reading “Un pic despre Murakami”

mama care și-a tuns copilul la 0

Ascultam azi la digifm pe domnul Radu Paraschivescu vorbind despre faptul că un copil nu este doar al mamei. Să ne punem în context. E vorba despre o știre despre o femeie din Italia care și-a tuns fata la zero pentru că întârzia la școală. După ce pleca mamă-sa la școală, se culca la loc și uneori nu se mai ducea deloc la cursuri. Nimic revoltător în comportamentul copilului, se întâmplă și la case mai mari. Când aud vorbindu-se despre asta la radio, primul meu gând e: eh, uite că se mai întâmplă din astea și în alte țări, nu doar la noi. Aflu în secunda următoare că este vorba despre o româncă din Italia. Șah mat. Dar nu asta e important acum.

Continue Reading “mama care și-a tuns copilul la 0”

recitind

În adolescență eram absolut sigură că recitirea unei cărți e aproape pierdere de timp. Mai mult decât atât, eram complet sigură că niciodată nu voi putea să recitesc o carte, mai ales când sunt atât de multe alte titluri în așteptare care mă chemau spre ele chiar dacă nu-mi știau (încă) numele. Cu aceeași siguranță și aroganță eram sigură că înțeleg anumiți autori cu o exactitate spirituală de o profunzime rară (de exemplu pe Eliade din Romanul adolescentului miop). Mda, mă opresc puțin pentru a spune: wow, câți ani au trecut de atunci! Și, wow, bineînțeles, ce puștană arogantă eram! Nu beam ceai. Nu-mi plăcea deloc berea. Eram convinsă că sunt superioară oricui își petrece timpul liber altfel decât citind o carte (na, iertare, aveam și eu vârsta aia a rebeliunii și mândriei disprețuitoare). Eram sfidătoare și radicală; de exemplu, am refuzat să învăț o lecție la Filosofie și doamna profesoară mi-a sugerat să citesc o carte de filosofie. Am citit Discurs asupra metodei, fiind sigură că am cuprins cu mintea mea înțelesul lumii. Nu, nu a fost așa, dar de acolo am ajuns la altele. Vai! Câtă aroganță ai în adolescență și cât crezi că lumea îți aparține și, pentru că îți aparține, e cumva datoria ta să îi calci în picioare valorile, să le refuți, să afirmi cu o îndârjire sfidătoare că TU ai dreptate, că TU ești mai mult decât alții, că TU vei face asta și pe dincolo. Frumoși ani, în orice caz.

Continue Reading “recitind”

despre persoana ”Mamă”


Mulți îți vor spune că un copil îți schimbă complet viața. Asta e adevărat. Nu îmi pot imagina ceva care să îmi schimbe mai mult viața. Pentru că atunci când apare un copil, viața ta devine altfel. Nu mai rea. Nu mai bună. Ci diferită. Ca atunci când îți faci un nou prieten și trebuie să îi faci loc în viața ta de zi cu zi. Doar că un pic mai invaziv, prietenul ăsta copil îți doarme în pat și își înfășoară brațele în jurul tău ca un ursuleț koala adorabil; chiar și mersul la baie e o aventură în doi.

Continue Reading “despre persoana ”Mamă””

Natsume Soseki și „poarta”

Watch birth and death:
The lotus has already
Opened its flower.” 
― Natsume Soseki

Natsume Soseki le spune studenților săi într-o zi că singurul mod bun de a traduce I love you în japoneză este prin sintagma Tsuki ga kirei desu ne (Luna este frumoasă/Ce frumoasă este luna, nu-i așa?) Așa o să exprime un japonez adevărat sentimentele „comprimate” în propoziția sugestivă din engleză. Încărcare poetică absolută. Când citești Natsume Soseki, trebuie să ai întotdeauna asta în cap. Asta și încă o idee, o idee mică: toate scrierile lui Natsume Soseki sunt profund înrădăcinate în copilăria sa marcată cel mai probabil de un sentiment profund de singurătate.

Continue Reading “Natsume Soseki și „poarta””

narațiunea despre sine

e un exercițiu

Ți-ai imaginat vreodată cum ar fi să stai pe bară și să îți privești viața cum se desfășoară? Viața ta. În fața ochilor tăi. Nici măcar în oglindă, ci de parcă ai asista la un spectacol. Nu ești în culise. Ești în sală. Stai pe scaunul roșu și privești cum te desfășori. Și poate că această imparțialitate îți oferă nu doar o privire lucidă, ci și indiferența necesară să faci alegerile corecte. Mai grav este că s-ar putea să nu mai dorești să faci nici o alegere. Tu ești doar un personaj care privește, iar cel de pe scenă este altul.

e o iluzie

Nu ai cum să faci așa ceva. Nu vei putea niciodată să stai în sală și să te privești. Ar fi prea trist dacă ai face-o. Chiar dacă, ancorându-te atât de adânc în lumea virtuală, adesea chiar asta faci. Doar că îți creezi altă poveste. Tu stai în fața calculatorului, laptopului, tabletei, telefonului și te povestești. Ești o cel-puțin-triplă-persoană și ești un erou, ești satisfăcut. Azi ai întreprins ceva. Fața ta de pe insta nu-i o insultă, nu-i un manifest, e o experimare de sine. Tu ești.

e o glumă

Din păcate, ai dispărut odată cu deconectarea de la wi-fi sau moartea bateriei. Ești disperat să găsești un telefon. #reziști și nu prea. Nu-i nimic rău în a-ți construi o poveste. Nu-i nici o problemă dacă dorești să îți extinzi sinele, să te descoperi și mai mult, să acumulezi o grămadă bunișoară de informații și poate că-i și asta o formă de încurajare. Nu sunt aici să îți spun că tehnologia în care te-ai scufundat te sufocă și te distruge. Ești stăpân pe tine și pe narațiunea despre tine. Poți să te reinventezi la infinit. Problema e… Nu-i nici o problemă. Faptul rămâne însă: ce face o poveste bună? Cum poți ieși din poveste? Cât de meta poți să te situezi în propria poveste? Stai, șterge metaforic tot până aici. Întrebarea de bază este, ești fericit în propria poveste? (Unii au niște scrupule fabuloase și asociază fericirea cu un minim de moralitate; eu sunt una din scrupuloșii ăi’ nerozi).

Pe scurt, m-am întors.

Nu știu prea bine despre ce o să vă scriu. Întâmplări. Chestii. Trestii. Nu am o speranță anume pentru umanitate sau pentru români în genere anul ăsta. Nu știu nici eu prea bine cine îmi citește blogul și câți dintre voi îl mai urmăresc. De fapt, nici nu vreau să mă concentrez pe asta. Mi-e dor să povestesc și să mă povestesc. Câteodată, poate că mă arunc și eu în aceeași extensie virtuală. Poate că ăsta-i păcatul acestui secol. Dar, între timp, s-a mai scurs un an, iar în 2019 eu sper să încercăm să fim mai buni, chiar și în pofida tuturor noutăților politico-sociale mai vechi și mai noi, mai tulburătoare și mai arhi tulburătoare. La mulți ani, ție, personaj aleatoriu care îți construiești narațiunea despre tine. Nu uita că nu trăiești singur. Suntem întotdeauna datori unul față de celălalt -pentru că suntem oameni și trăim împreună, chiar dacă tu stai singur în fața telefonului acum cât citești.