Imaginează-ți asta: o lume de sticlă împrejmuită de Zidul Verde. Te simți în siguranță înăuntru pentru că nu există pericole, pentru că oamenii se aseamănă și nu au nume aleatorii, ci concrete și sintetizate (inițiala și numerotarea!)
Continue Reading “Noi, Evgheni Zamiatin”Am scris povestea asta scurtă, Despre un băiat care nu a sărutat o fată, pe Liternatuica și vă invit s-o citiți. Enjoy :)!
Manual de pictură și caligrafie reprezintă întoarcerea la roman a autorului portughez. Avusese o încercare în urmă cu vreo treizeci de ani pe care a renegat-o, iar romanul ăsta nu reprezintă doar iscusința sa dobândită ca romancier, ci tocmai minunatul travaliu parcurs în toți acei ani în care a scris proză scurtă, poezie, teatru și chiar… (a făcut) traduceri. Toate astea l-au ajutat să reușească să scrie atât de mi-nu-nat. Saramago chiar susține că scrisul este o muncă, cel puțin pentru el, și nu o activitate spontană și nelucrată/nemuncită etc.
Nu mă așteptam să-mi placă atât de mult. Fiind primul lui roman recunoscut astfel de el însuși, trebuia să fie bun, dar nu atât de bun… am rămas șocată de cât de mult mi-a plăcut. Am citit și ultima pagină neștiind că e ultima pagină și am rămas cam rănită psihic, nu mă așteptam să se termine chiar atunci (nu ca acțiune, ci pur și simplu ca loc, moment, experiență personală-) damn! Reacția mea l-a făcut pe conviețuitorul meu să mă numească #saramagodork. This will probably stick.
Cartea este un incurs reflexiv al unui pictor care pictează portrete for a living. Portrete mediocre ale clienților lui, sau mai degrabă iscusite, dar reprezentând doar fețele celorlalți, reprezentare ad literam, fără nici o valoare estetică, filozofică, artistică, transcendentală, dunno, you name it. Se întâmplă ceva, ceva esențial chiar prin natura întâmplării sale atunci când începe să picteze portretul unui anumit S. care îi provoacă anumite stări personale, o obsesie, o iritație și începe să îi picteze un al doilea portret necerut, nevrut, neplătit, un portret complet personal al pictorului, de data aceasta cu o valoare ciudată și nepractică. Un portret negru și necaracteristic lui… și motivul pentru care personajul nostru H. începe să scrie pentru a se cunoaște și a se înțelege mai bine. De aici descoperim și învățăm multe despre el prin evenimentele, incursiunile și reflecțiile lui involuntare. So that’s that. E o carte travaliu, cumva, cu narațiune la persoana întâi și cu multe incursiuni personale și de natura ușor filozofică (se zice, epistemologică).
E un roman minunat, minunat de bine scris, un roman în care eu am văzut rădăcinile unor alte romane de-ale lui (poate o părere prea personală, nu contează). E o carte pe care o recomand cu cea mai mare căldură în special celorlalți #saramagodorks, dar și celor care vor să-l descopere mai îndeaproape pe Saramago. Chiar și celor care nu l-au citit deloc. It’s a damn good book. Atâta vreme cât apreciați stilul. 🙂
#readingisfun
Citesc de câteva zile Manual de pictură și caligrafie de Saramago și e atât de minunată încât mi-e greu să avansez. Vreau și nu vreau s-o citesc. Mă face să am chef să scriu. Mă face să am chef să stau să mă uit la ea și s-o admir (cartea, titlul, numele scriitorului).
Continue Reading “despre starea saramago”Am scris povestea asta scurtă cu titlu mai mult sau mai puțin inspirat și am publicat-o aici la Liternautica. Check it out and let me know what you think!
Câteodată am chef să mai explorez și literatură contemporană (sunt atâtea titluri mari pe care încă nu le-am citit și/sau descoperit, astfel că rămân de multe ori pierdută prin alt secol și alți ani; de exemplu, acum explorez minunata lume din Fundația lui Asimov)… dar mai ies din vizuină și în ultima vreme am devenit ceva mai curioasă cu privire la ce se scrie astăzi pe la noi. Încerc să recuperez ce nu am descoperit la timp, sau poate că doar acum este timpul potrivit.
Continue Reading “Ai uitat să râzi, Bogdan Munteanu”vorbe-n vânt
degeaba strigi,
nu te ascultă nimeni
aud și ei și noi și toți
dar nu contează
vine vântul și ia tot
rămâi doar tu cu tine
floarea aia ofilită
nu își revine dac-o uzi
nu e, n-o să mai fie
cuvinte mari ce nu au preț
mai ales pe hârtie
aceleași vorbe iar și iar
dar nu apuci să le asculți
vine iar vântul și le ia
rămâi doar tu cu tine.
Cartea lui Kenzaburo Oe are un titlu terifiant. Probabil mulți s-au revoltat și mulți se revoltă când aud/citesc titlul (poate în special mămici sensibile): CUM SĂ PUI UN ASEMENEA TITLU? Lăsând la o parte răspunsurile evidente cu privire la libertatea de expresie/în scris, autenticitate literară și toate cele de acel gen, este probabil destul de evident pentru unii că un astfel de titlu ascunde un mesaj. Și vrea să atragă, să șocheze, să sublinieze ceva ce poate nimeni nu ar vrea să sublinieze vreodată. Pentru unii cu un umor mai negru, poate este atrăgător prin ipostaza unei ironii de vreun fel. În orice caz, s-ar gândi mulți la prima vedere, aici trebuie să fie un mesaj… La prima vedere (și la ultima, pentru mine) acest titlu promite să doară și să-ți spună ceva ce nu ai vrea să citești. Pentru că s-ar putea să fie prea adevărat.
Continue Reading “Stârpiți răul de la rădăcină, împușcați copiii de Kenzaburo Oe”Îl urăsc pe criminalul Alexandrei, un neom, un jeg de ființă care nu merită să facă umbră pământului și care probabil o să scape cu 3 ani de pușcărie în Românica iubitoare de infractori. Viorica Dăncilă e o glumă în formă de femeie cu referendumul ei idiot (pe bune? Te doare în popou de Alexandra. Vreți doar să scăpați voi de închisoare când veți fi prinși cu rața-n mână și cu ou’ în buzunar).
Dar cel mai tare vă urăsc pe voi: toți cei implicați în “salvarea” Alexandrei. Voi operatorilor, polițiștilor, șefilor. Te urăsc pe tine care i-ai spus să închidă că ține linia ocupată. Vă urăsc pe voi cei care ați fi putut s-o salvați și v-a durut în popou de o fată de 15 ani care v-ar fi putut fi soră sau fiică. Aveți mâinile mânjite de sânge și azi sunt convinsă că ați omorât o adolescentă. Dormiți bine noaptea? Ar trebui să răspundeți penal pentru neglijența voastră, pentru ură și prostie și durere în cur! Vă urăsc din suflet deși nu vă cunosc. Nu sunteți oameni. Câinele meu e mai om ca voi. A fost singurul moment din viața mea când mi-am dorit să existe Iad. Pentru toți cei care s-au crezut mai presus de viața unei fete nevinovate de 15 ani. Dormiți noaptea? Ar trebui să nu mai dormiți deloc. Eu nu aș dormi știind că am ucis o fată de 15 ani. Măcar criminalul ăla nenorocit și neom părea dereglat mental (nu e nici o consolare, merită de o mie de ori mai rău decât ce va primi în România). Dar voi ce scuză aveți? Serios. Ce scuză aveți? De ce ați ucis-o pe Alexandra?
Toată lumea vorbește despre sistem ca despre o chestie așa… care există prin sine. Nup, sistemul este compus din oameni, nu există fără ei. Scria o doamnă pe net, “da’ ea ce căuta în casa ăluia??? Că eu nu am văzut știrile.” Ție și tuturor celor care spun că o merita pt. că făcea autostopul (mergea cu “ocazie” că n-avea alt mijloc de transport, vi se pare cunoscut?) ție și tuturor celor care spun că era vinovată pt că era fată și pentru că era în secunda aia în locul nepotrivit (vinovată că exista, pe scurt), n-am decât să vă transmit: și voi sunteți sistemul!
Dacă aș fi credincioasă, aș purta doliu pt. Alexandra și i-aș aprinde o lumânare și m-aș mai liniști poate. Dar nu sunt. Îmi pare rău, Alexandra, că a trebuit să mori din pricina incompetenței “sistemului”. Îți mulțumesc că ai fost curajoasă și te-ai zbătut. Îmi pare rău că ai trăit doar 15 ani și ai murit în chinuri când puteai fi salvată. Ai făcut tot ce era omenește posibil, iar cei care erau în puterea de a te ajuta și nu au făcut-o, aceștia nu sunt oameni. Îmi pare rău că nu ai un viitor și nimic din ce vom face sau spune noi acum, nu te va ajuta și nu te va aduce înapoi. Condoleanțe părinților tăi. Îmi pare rău că pe România a durut-o în popou de existența ta prețioasă și de neînlocuit. Nu te cunosc, dar simt că ți-am cunoscut dorința de a trăi. Îmi pare rău că nu te-a ajutat nimeni. Nu meritai ce ți s-a întâmplat, nici un om nu ar merita. Dacă există viață după moarte, sper să te odihnești în pace. Iar dacă nu există, sper că ultimele tale clipe nu au fost conștiente și ți-ai amintit orice lucru bun din viața ta. Îmi pare rău că nu mai ești când poate puteai să mai fii.
În locul Alexandrei putea fi oricine altcineva. Voi înțelegeți asta? Pentru că această tragedie și nedreptate ne arde pe toți și mocnește în noi tocmai din cauza acestui lucru. Pe noi românii ne cam doare în popou de altul și aproapele ne interesează doar în condițiile în care suferă aceleași pierderi ca noi… sau mai multe (să moară și capra vecinului). Suntem individualiști și corupți și nu ne iubim decât pe noi înșine. Ne doare în popou de suferința altora. Suntem misogini și homofobi și suntem primii care arătăm cu degetul. Apăi, n-a meritat-o dacă făcea autostopul? Nu. Oricine crede asta nu mai e om. Oricine nu are empatie pentru Alexandra, nu e om. Iar dintre aceia vinovați în mod direct care încă dorm noaptea liniștiți… ce pot spune? Tot neoameni și ei. Pentru că eu n-am cunoscut-o pe Alexandra și i-am înțeles spaima și mă gândesc la ea de când am citit știrea. Nu la tragedie și la sistem, mă gândesc la ea, la fata asta de 15 ani curajoasă care a murit când putea să trăiască. Chinuită, răpită, violată, ucisă fără milă… mă gândesc la ea și îmi vine să plâng și nu mi-e somn. Dar voi ăștia cu explicații că scuze n-am prea văzut, dormiți bine noaptea? Dar voi care ați stat în fața porții dorimiți bine noaptea? Că eu n-aș mai dormi știindu-mă responsabil de crima unei fete de 15 ani care de abia își începuse viața.
Ziceți că vă e scârbă. Mi-e și mie. Dar cel mai mult sunt tristă. Nespus de tristă. Îmi pare rău, Alexandra.
Loading...
By