Nu știu cât e ceasul. Știu că e noapte și că-mi doresc foarte mult să dorm. O aud pe fiica mea cum tușește și primul meu gând e, sărăcuța, nu mai trece tusea asta, iar imediat următorul, te rog, vreau niște soomn. Deschid ochii doar pentru o secundă, o îndemn să bea niște apă, ea îmi spune pe un ton plângăreț s-o las în pace, se întoarce pe-o parte și adoarme la loc. Închid ochii. Până la următoarea criză de tuse, dorm și eu. Ieri când am scos-o afară la joacă, am avut o discuție cu o vecină mai în vârstă. Mi-a povestit despre cum copilul unei cunoștințe încă doarme cu mama, deși e clasa a 2-a sau a 3-a. Una dintre conversațiile recurente dintre mine și I. este pe tema mutării blondei fantastice în patul ei (consens absolut; chiar și din partea ei. De abia așteaptă să aibă patul ei în care “să dorm cu mami”). Îi mărturisesc vecinei că atunci când cineva o ceartă pe M., îmi pulsează o venă, gata să explodeze. Îi explic asta printr-un gest al mâinii și o expresie a feței, înțelege bine, copilul e mămos, dar mai ales mama e mămoasă.
Mă inundă o tandrețe infinită. O tandrețe bleagă și roz. Îmi zic iar în gând că nu pot iubi pe nimeni altcineva așa cum o iubesc pe fiică-mea, ceea ce e evident pentru mai toți părinții. O strâng în brațe și mă împinge, eu nu mă supăr, când o să am ceva de făcut o să vină să tragă de mine în disperare și eu o s-o rog să mă lase să lucrez, iar ea o să urle teatral și-o să-mi spună că vrea cu mine chiar acum. E un cerc din care n-ai cum să ieși. În ultimele zile am avut o stare grea. Nu m-am putut concentra. De fiecare dată când mă striga, simțeam că am nevoie de un moment de respiro. Nu să evadez. Ci să mă catapultez într-o cameră unde să fiu doar eu și poate să fac ceva cu viața mea. Cel mai probabil, să nu fac nimic. Toată frustrarea din ultimele zile, angoasa, cum vrei s-o numești, s-a spart ca farfuria aia pe care a trântit-o M. din greșeală. În ziua aia nu am fost cea mai bună versiune a mea. Am țipat la ea. M-am enervat cumplit, mai ales pentru că știam că era parțial vina mea și m-am săturat să greșesc. Ea a început să plângă, parțial speriată, parțial furioasă că nu poate face nimic din ce-și dorește în casa asta.
În ziua aceea, toate activitățile ei au implicat distrugerea locuinței noastre. În ziua aceea, mi-a fost greu să fiu blândă cu propria mea fiică. Care e cea mai importantă și cea mai frumoasă persoană din viața mea. După ce am țipat la ea, am luat-o în brațe și i-am explicat că m-am enervat complet aiurea. Că s-a întâmplat și că farfuria spartă n-are nicio legătură cu asta. Acest moment s-a întors împotriva mea doar câteva ore mai târziu când a trântit, tot din greșeală, un castron. Care nu s-a spart, dar liniștea de câteva secunde care a urmat gestului i-a oferit un moment să-și aleagă reacția. Și a început din nou să plângă. Ce am încercat atunci să-mi spun a fost, Ai greșit, dar nu e capăt de lume, ce mi-am spus de fapt a fost, E DOAR VINA TA DE CE NU POȚI SĂ RĂSPUNZI CU CALM. A fost o criză pe care am depășit-o. A generat o altă ceartă în casă? Tot ce e posibil.
Dar suntem din nou aici. E dimineață. Se rostogolește prin pat, îmi spune s-o țin de mână. Când o iau, mă împinge și-mi spune s-o las în pace. Zâmbesc. O aud cum tușește. Mă ține ceva din stomac până în gât. M-am săturat de tuse. În drum spre București o țin pe cât pot de ocupată. Vorbesc cu ea, îi cânt, punem muzică, enumerăm toate tipurile de garduri posibile și imposibile (garduri din pastă de dinți și din chiloți roz). Nu i se face rău pe mașină nici la întors, dar nu mai vrea să vorbim. Își șușotește singură și se joacă cu degetele. Îl întreabă pe tatăl ei obsesiv ce face. Amândoi încercăm să nu spunem, Poți opri cântecul ăla?! Birdy Birdy Woof Woof pe vocea lui Peppa Pig&friends ne cântă o oră jumătate până acasă. Nu îndrăznim să îl oprim. Dacă asta o să declanșeze iar un episod de rău de mașină? Niciodată nu știi. Ne-am săturat de rău de mașină. Ne mințim că plasturii își fac efectul. Asta i-o spunem și ei. Nu pare convinsă.
Când ajungem acasă, își dezleagă repede părul și se duce să citească o carte. Eu merg în bucătărie să fac o ciorbă. Dar mai întâi, I. pune de-o cafea. Mă răzgândesc, fac un duș. Deschid blogul și îmi vine să scriu ceva. După primul paragraf, mă apuc să tai morcovul pentru ciorbă. Sunt ciudat de calmă și blândă. Mă simt bună.
Știu că e o iluzie. Nu o să fiu mereu așa. Nici măcar nu pot accesa episoadele de furie. De frustrare. De neputință. De oboseală. Sunt undeva în spate, ca niște monștri care apar doar la lăsarea întunericului. Când închid becul, simt că ceva mă poate înghiți în orice moment. Frica cea mai mare nu sunt demonii, ci lipsa rațiunii și a lucidității. O furie din care nu pot evada.
Dar acum totul e bine. Aș vrea ca cineva să-i fi spus Ramonei în trecut că faptul că se enervează nu o face un om rău. Nici măcar dacă țipă. Faptul că reacționează uman atunci când este supusă unor presiuni intense, nu o face un om rău. Când a devenit mamă, nu a știut că episoadele de furie, momentele de oboseală intense (mai ales mentale, uneori fizice, adesea combinate) nu o definesc. Acum știe (chiar dacă uneori mai uită).
Mă uit la fiica mea și e cea mai fantastică ființă din viața mea. Mâine s-ar putea să mă ascund în baie când mă strigă. Dar ușa nu se încuie. Ea o să se strecoare tiptil, o să-și bage fățuca aia adorabilă pe ușă și-o să mă întrebe, mami, ce faci aici? Șanse mari să zâmbesc. Șanse la fel de mari să strig, I. TE ROG AM ȘI EU NEVOIE DE UN MOMENT SINGURĂ. Șanse mari să fiu pe toaletă. M. o să plângă când I. o s-o roage să închidă ușa, I. o să ofteze, M. o să râdă, iar eu o să mă gândesc la cărțile pe care le-aș fi cumpărat de la Târgul Cărții dacă M. ar fi stat suficient de liniștită. Dacă vânzătorul nu ar fi fost vizibil deranjat de prezența ei, dacă nu ar fi aranjat plasele de hârtie la linie după ce le-a mișcat ea vreo doi centimetri. Dar nu contează. Am ce să citesc. Și, la acest gând, M. o să vină în fugă cu Tam Hipopotam, hipopotamul care clocea ouă. S-ar putea să oftez și eu, dar în sinea mea știu că-mi cam place și mie cartea asta.
*avem multe, multe, multe poze în care zâmbim și emanăm energie și optimism. Vreau să știți că uneori nu e așa. Și e normal. Cine e fericit nonstop? A fi părinte nu e despre maximizarea fericirii.
Poetă, podcaster, mamă, blogger, promoter cultural, expertă la visat cu ochii deschiși și inventat povești.
Mă poți susține aici: patreon.com/ramonaboldizsar
Ascultă și tu podcastul literar Perfect Contemporan! Mai scriu și la Revista Golan, Revista Psyche și citeștemă.ro
Am debutat în 2021 la Casa de Pariuri Literare cu volumul de poezie: Nimic nu e în neregulă cu mine.
Interviuri de ascultat/văzut: la Timpul Prezent, la Zest, la Biblioteca lui Gelu, altfel pe Youtube.
Interviuri de citit: pt IQads, pentru Adevărul (+partea a doua), Poetic Stand, Dlite-Blog-Goethe, pentru Mansarda Literară, Țignal CDPL.