voiam să citesc Demon Copperhead

Înțeleg că Demon Copperhead este o minunăție de carte și îmi doresc foarte mult s-o citesc și eu. Îmi tot zic că poate ar fi mai bine să citesc și David Copperfield înainte, pe care, da, sacrilegiu, eu nu am citit-o încă (deși Dickens îmi place și Marile speranțe a fost multă vreme printre cărțile mele preferate). Totuși, înțeleg de la cei care au citit-o că nu e necesară o astfel de dublă lectură așa că aș putea s-o citesc pur și simplu. Vreau să ajung la ea, mai ales acum că am citit Sub cerul liber stăm în lumină și mi-a plăcut atât de mult. În special scriitura Barbarei Kingsolver care e o povestitoare foarte bună și ademenitoare. Cartea asta m-a făcut să mă gândesc nu doar la diferențele dintre generații, o idee foarte prezentă aici (și ca înțelegere și ca filosofie de viață, dacă vrei), dar și la cum se poate destrăma tot ceea ce (ai crezut că) ai construit până într-un anumit moment, că viața îți oferă încontinuu surprize și că singurul lucru valabil este că siguranța zilei de mâine este, cel puțin pentru viața de acum, un mit. Și asta îți creează o stare de nesiguranță destul de neplăcută, o anxietate pe care o asociezi cu paginile cărții de care oricum nu te poți depărta (pentru că, am zis deja, lectura e ademenitoare). M-a făcut deci să mă gândesc mult și la mine și la tendințele mele de freak control, la acea dorință pe care poate o avem cu toții din când în când, asigurarea faptului că dacă urmăm acești pași, oricare ar fi ei, o să avem rezultatele astea, mai mult sau mai puțin, chiar dacă moderate, ceva pe care să pui piciorul și să știi că există sigur. Iar Barbara Kingsolver vine cu o poveste care tocmai asta face, dărâmă moderația, duce la margine, la propriu într-o casă care să dărâmă o familie care e la limita supraviețuirii, la o vârstă la care n-ar trebui să fie așa, dat fiind profilul intelectual și educat al întregii familii.

Willa, Thatcher și o casă care se dărâmă

Willa este o jurnalistă (acum independentă, liber profesionistă, freelancer deci) care a rămas fără slujbă și se mută încă o dată alături de soțul ei (profesor universitar, relocat, din nou) în casa unei rude care nu mai este. Casa respectivă trebuie renovată — sau cel puțin așa se mint, pentru că primele și ultimele estimări ale unui specialist îi fac să înțeleagă faptul că nu mai e nimic de salvat, trebuie demolată, cade pur și simplu tavanul pe ei. În acest decor cel puțin deprimant, Willa încearcă să își navigheze anxietățile despre viitor și durerea de a-și fi pierdut recent mama, iar toate acestea sunt doar începutul, glazurat treptat și generos cu moartea nurorii sale, disperarea fiului său, caracterul prea răzvrătit al fiicei (probabil) mileniale și un bebeluș care a rămas fără mamă. Încercând, în același timp, să țină tavanul care se surpă cu proprii umeri, să salveze ceea ce pare că nu mai poate fi salvat. Printr-o paralelă superbă ne mută din secolul douăzeci și unu, mergem în anul de grație și aproximativ 1854 și facem cunoștință cu Thatcher Greenwood, un profesor care se mută în Vineland cu tânăra lui soție, în fosta ei casă (alături de soacra și cumnata lui). Acestea îl presează să repare casa care și atunci se dărâma (ai ghicit, e vorba de aceeași casă, într-un fel). Și atunci, ca și în zilele Willei, prognosticul specialistului e același: casa trebuie dărâmată, nimic nu mai poate fi reparat la ea. Se pare că asta merge excelent și ca o metaforă pentru viața lui Thatcher care este în ton cu descoperirile recente darwiniste (cu care, e suficient să zicem, conducerea oficială nu are nicio treabă, ba crede că e o erezie grosolană și vor să înlăture, printr-un circ demn de o cocină, orice personaj care ține cu evoluția, această chestie macabră). Până aici totul e deja superb, dar Barbara Kingslover nu se mulțumește cu jumătăți de măsură și ne oferă nu doar o poveste ingenioasă și o imaginație bine pusă la punct, ci și niște spații și detalii istorice delicioase. Thatcher, un personaj sută la sută fictiv, se întâlnește cu Mary Treat, o biologă care a trăit realmente în perioada aceea, corespondând cu Charles Darwin, Asa Gray și Charles Riley. Ea e portretizată ca o femeie din afara timpului în care trăiește și pe care am adorat s-o cunosc, o tipă extravagantă și interesantă, un pic ciudată și foarte inteligentă. Dar ea nu este singurul personaj real, ci și Landis și crima pe care a comis-o, acesta fiind de fapt dezvoltatorul Vineland-ului și cel care, în plină stradă, a ucis un om, dar despre asta vă las să descoperiți voi mai multe. E dezgustător și real portretul lui Landis de conducător care spală creierele oamenilor, fascinația de turmă fiind capturată poate un pic cam prea bine de Barbara Kignsolver.

citind Sub cerul liber stăm în lumină

Alternarea acestor două planuri narative, Willa-Thatcher, a fost foarte iscusită și intrigantă, dar mi s-a părut fabulos și faptul că a reușit să separe tonurile narative. Povestea e spusă într-un fel când suntem cu ochii pe familia Willei și complet altfel atunci când ne întoarcem atenția spre Thatcher și împrejurimile sale. Schimbă nu doar tonul narativ, ci ș vocabularul, așa că poți să faci trecerea lesne dintre cele două spații, separându-le și rămânând într-adevăr foarte captiv (și probabil într-un mod pe care-l numim autentic) în toată povestea. Te atașezi și destul de ușor de personaje, poate mai ales de cele care trăiesc în același secol ca tine, recunoscându-le fricile.
Referitor la diferențele de generație foarte frumos trasate în familia Willei, acestea vin de asemenea cu substratul problemelor etice actuale, în special cele privitoare la capitalism și sustenabilitatea ecologică. Tig, pe numele ei întreg Antigone (pentru că Willa este căsătorită cu Iano, grec, și numele frumoase run in the family), este o tipă de 26 de ani care e foarte atentă la mediul înconjurător, reciclare, refolosire, troc mai degrabă decât consum și este în antiteză cu fratele ei mai mare (nu doar ca înălțime pentru că Tig nu a crescut suficient, iar fratele ei este oricum foarte înalt) care e pasionat de finanțe, de investiții și filosofia lui de viață nu doar că n-are legătură cu reciclarea, ci privește înspre consum și câștigul lui versus, ei bine, nu neapărat pierderea altora, dar așa funcționează economia. Șicanele dintre cei doi frați adulți, unul chiar tată, sunt bine conturate, mai ales că reprezintă în același timp și această dispută continuă pe care o avem și poate trebuie să o avem azi. Toate acestea amestecate cu viziunea diferită a mamei lor asupra vieții. Repetă de mai multe ori ceva în jurul ideii: credeam că în acest punct al vieții avea să fie mai bine. Și prin mai bine vrea să spună o casă ca lumea deasupra capului, economii, o situație financiară ok, copiii la casele lor, independenți, cu joburi plătite, fără un acoperiș care să se surpe deasupra capului și un bebeluș care plânge încontinuu. Nu poți să nu te întrebi dacă viziunea Willei este una fantezistă sau pur și simplu decentă. Până la urmă își dorește prea mult? E acuzată complet verosimil de fiica ei că trăiește în trecut, că nu mai funcționează așa lumea, că trebuie să se mulțumească cu mai puțin? E oare așa mult ce-și dorește Willa? E chiar în neconcordanță cu lumea și generațiile mai tinere gândesc și trebuie să gândească astfel? Și asta unde mă aruncă pe mine, o milenială de pe ultima sută de metri care vrea, parțial, să se gândească și ca Willa, dar, în același timp, păstrând mult din scepticismul lui Tig…? Mi-a plăcut să mă gândesc așa, punându-mă în relație cu aceste două femei și lăsând lectura să devină nu doar personală, ci poate ușor meta. În același timp, nu suntem feriți nici de o discuție sau două tranșante despre relația mamă-fiică, despre aspirații, despre credința unei mame că s-a descurcat în regulă și dislocarea, să nu zicem distrugerea completă, din partea fiicei, cu viziunea ei antitetică și nefiltrată, un demers firesc, aproape logic, ceva ce probabil ni s-a întâmplat și ni se va întâmpla întotdeauna, atâta timp cât suntem mame și fiice.

Romanul Barbarei Kingsolver, Sub cerul liber stăm în lumină, mi s-a părut foarte reușit din toate punctele de vedere și s-a apropiat mult de mine, în moduri la care poate nu m-aș fi așteptat imediat. A apărut la Curtea Veche Publishing în traducerea Ancăi-Maria Pănoiu. Și să vezi cu ce așteptări merg eu acum la Demon Copperhead.

O găsești la Libris, Cărturești și probabil la librăria din colț.