Pasagerul, Cormac McCarthy

Nu am mai citit nici o carte de Cormac McCarthy până acum. E absolut prima mea întâlnire cu el. A fost un autor american foarte iubit despre care am citit că a trăit o vreme chiar în sărăcie pentru că a refuzat să facă altceva în afară de scris —ceea ce e admirabil, nebunesc și din nou admirabil pentru că presupune o oarecare încredere (de ce nu, necesară) în propriile forțe de scriitor. Și la fel de extraordinar mi se pare ce a spus într-un interviu la New York Times în 1998: ”The friends I do have are simply those who quit drinking (…) If there is an occupational hazard to writing, it’s drinking.” Având în vedere cât ne place să romantizăm alcoolismul în conexiune cu scrisul, mie mi-a plăcut să văd și o viziune de tipul ăsta —s-a lăsat de băut când a început să scrie. Nu are nicio legătură cu Pasagerul despre care urmează să vă vorbesc, carte apărută de curând la Humanitas Fiction în traducerea Iuliei Gorzo. Și faptul că a fost publicată în 2022 și a fost tradusă deja în 2023 mi se pare fantastic pentru piața de carte din România.

Cormac McCarthy, deci

Nu e primul autor pe care-l citesc care renunță la liniuța de dialog, dar e cu siguranță un autor pe care l-am citit, din punctul acesta de vedere, mai greu decât pe alții cu o stilistică similară. Cormac McCarthy, deci, câștigător al premiului Pulitzer, o carte de-a sa a fost catalogată drept „The Great American Novel”, s-a născut în 1933 și a murit în 2023, iar în 2022 a publicat dipticul: Pasagerul și Stella Maris (acum o citesc pe cea de-a doua, neapărat să citiți Pasagerul mai întâi pentru că Stella nu are sens altfel). Dacă m-ar întreba cineva: ți-a plăcut Pasagerul? Cred că mai întâi aș face o pauză înainte să-i răspund. I-am dat 4/5 steluțe pe Goodreads, ceea ce e foarte mult dacă mai întâi fac o pauză înainte să răspund. Adevărul e că m-a fascinat McCarthy și imediat după ce am citit Pasagerul am luat în mână Stella Maris și am citit 20 de pagini dintr-un foc. Dar e în aceeași măsură adevărat că mi-a plăcut și nu mi-a plăcut Pasagerul. E o carte masivă, extrem de interesantă, foarte provocatoare din punct de vedere stilistic și imaginativ (și cred că și destul de greu de tradus, din ce pot să-mi dau seama), dar este în aceeași măsură și o lectură care pe alocuri m-a enervat, au fost anumite lucruri în proza asta cu care nu m-am înțeles (și nu doar stilistic, ci și de conținut). Și cu toate sentimentele astea alambicate și contradictorii pe care mi le-a creat, totuși am citit cartea foarte angajată, prezentă și cu o mare curiozitate (am terminat-o în 6 zile, are cam 400 de pagini și pe alocuri nu e chiar o lectură ușoară).


Mi s-a părut fascinantă lumea pe care a creat-o, deși nu are atât de multă „construcție” propriu zisă (mai ales din punct de vedere descriptiv, să zicem). Am citit pe undeva că a început să lucreze oarecum la cartea asta prin 1970. Este o carte masivă cu foarte multe trimiteri și informații din diverse domenii, și nu ușoare: matematică, fizică, biologie, filosofie. Dar și lucruri ce țin de: scufundări marine (și echipamente specifice pentru lucrul în diverse medii mai mult sau mai puțin sofisticate), curse de mașini, bombe atomice și schimbări de sex. Documentarea pentru cartea asta cred că a fost o aventură în sine, dar nu ar fi reușit-o, cel mai probabil, fără o inteligență și capacitate proprii de înțelegere destul de avansate. În ceea ce mă privește, toate discuțiile și lucrurile legate de mecanica cuantică, fizica cuantică, matematica nu știu de care, au trecut pe lângă mine. Ba chiar și anumite detalii tehnice despre cursele de mașini. Poate ar fi trebuit să mă străduiesc mai mult să le înțeleg, dar cred că am fost prea prinsă în experiența lecturii (și pentru că, desigur, orice nu știi e și un pic obositor), am fost destul de scufundată în proza lui McCarthy și am luat ca atare ce mi-a zis de fizica cuantică fără să înțeleg totuși o boabă. M-am simțit cu musca pe căciulă, dar nu chiar vinovată pentru că m-a sedus cu proza lui, ceea ce nu e neapărat bine, nu e neapărat rău, uneori cititul literaturii mai e și doar experiență în sine.

Deci, care-i plotul?

Bobby Western e un scafandru utilitar, adică se scufundă la mari adâncimi ca să recupereze sau găsească diverse lucruri pe contract. El și amicul lui sunt trimiși să se scufunde și să vadă care-i faza cu un avion prăbușit în mare. Așa-l cunoaștem noi pe Bobby, iar spațiul pe care l-a ales McCarthy pentru întâlnire te înfricoșează la dreptul, e foarte întunecat (și la propriu de două ori, că e și noapte) șie unul dintre pasajele mele preferate din carte. Însă nu așa începe lectura, ci mult mai psihedelic. Cartea se deschide cu moartea unei tinere și continuă imediat cu cel mai ciudat lucru: totul scris în italic, o fată vorbește cu un Puști care are înotătoare în loc de mâini și prietenii lui, niște ortaci, își așteaptă intrarea în cameră. Conversația lor e super bizară, încerci să te prinzi cine ce zice, care e treaba cu ei, cine este fata, cine sunt ei, dacă lucrurile astea nu sunt un vis. Te întrebi dacă toată treaba asta e reală în carte sau pur și simplu e o iluzie, o halucinație, nu înțelegi nimic la început și asta e fascinant, îți antrenează curiozitatea și îți pune mintea la lucru să ții pasul cu proza lui curgătoare și nedescriptivă, nu știi cine ce zice, dar trebuie să afli.

Sunt multe lucruri foarte confuze la început care vor avea sens pe parcurs, dar e bine de știut că această carte este despre Bobby Western al cărui tată a inventat bomba care a „topit carnea și sticla la Hiroshima” și despre sora lui, Alicia Western și, aparent, femeia pe care a iubit-o. Cartea nu e incestuoasă, e vorba mai mult de tulburare psihică și nu vorbesc neapărat de schizofrenia surorii, o matematiciană genială. Bobby este hăituit și la propriu și la figurat de niște oameni necunoscuți, de nălucile trecutului și perspectiva abisală a viitorului fără sens, totul condimentat cu cele mai profunde și bine scrise întâlniri cu amici diverși, ciudați și interesanți de-ai lui Bobby (preferații mei sunt Debbie, o femeie trans și Johnny Lunganul, un abuzator de substanțe hazliu cu alură de filosof, discuțiile cu ei au fost printre pasajele mele preferate). Deci Bobby. Scafandru utilitar. Fost competitor la curse cu mașini, a renunțat în urma unui accident de mașină care l-a băgat în comă. Iubitor de soră. Hăituit de tot felul de gânduri și vini, întrebându-se dacă plătește pentru ceva din trecut sau pentru ceva ce-a făcut chiar el însuși. Iar Alicia? O cunoaștem doar din povești și prin scenele cu italic în care discută cu aceste făpturi ale propriei imaginații. Discuțiile sunt halucinante în sine, ciudate, uneori fără sens, iar aici mi se pare că strălucește fabulos geniul lui McCarthy. Iar când o mai dau și pe matematică și numere, chiar că au devenit complet fantomatici.


Stilistic vorbind…

Trebuie să fii pregătit să-l cunoști pe McCarthy din punctul ăsta de vedere. Ca să fiu sinceră, cred că cartea asta ar fi o experiență și mai grozavă dacă ai citi mai întâi și altceva de McCarthy, simt că te-ar pregăti mai mult pentru cum scrie și cred cumva și că aș fi fost și eu mai câștigată dacă aș fi făcut asta (de ce să nu dau un sfat pe care eu însămi nu l-am urmat, nici nu pare iresponsabil). Cu toate acestea, tot a reușit să mă fascineze McCarthy. Deși nu mi-a plăcut de multe ori. Dar ce nu mi-a plăcut, concret? Au fost niște pasaje pe care le-am găsit inutile, dar care nu sunt la propriu inutile —însă cred că nu m-au convins neapărat stilistic. Atunci când Bobby pleacă dintr-un loc în altul și McCarthy îi descrie singurătatea și turmentarea mentală prin diverse detalii, ce face, ce adună de pe jos, cum aranjează, ce mănâncă și așa mai departe. Simt că acest a fost rolul, de a concretiza mai bine personajul și de a-i înțelege disperarea, doar că nu am reușit s-o înțeleg prin asta, ci prin cu totul alte detalii. În același timp, m-a enervat cumplit folosirea „și-ului” excesiv. Bobby făcea și făcea și făcea și făcea și făcea la nesfârșit cu și, iar pe mine jocul acesta stilistic mai mult m-a iritat decât convins, deși sunt sigură că avea o mecanică internă precisă. M-am mai simțit ușor păgubită și în ceea ce privește construcția personajului. Simt că McCarthy a vrut să-l cunoaștem mai degrabă prin ce se întâmplă decât să-l descrie în sine. De aceea, deși mai întâi în întâlnim noaptea într-un loc înfricoșător unde se scufundă la mare adâncime, nu înțelegem că-i e frică neapărat de acea adâncime și nu înțelegem și nu știm nimic despre el până ce nu are loc o discuție între niște prieteni despre Bobby. Cine e Bobby. Cum e îndrăgostit de sor-sa și cum unii dintre ei cred că i-a tras-o și că e foarte dus la cap. Este sau nu adevărat ceva din asta? O să aflăm abia pe la pagina 180 niște adevăruri despre Bobby. Nu știu totuși dacă mi-ar fi plăcut să-l caracterizeze mai bine, ci poate să existe o construcție mai adâncită descriptiv asupra personajului. Însă, scriind asta, tot nu sunt atât de convinsă că ar fi ieșit bine pentru că, ca și în cazul acelor și-uri, sigur există o mecanică internă a acestei alegeri.

Personal nu m-a deranjat deloc lipsa liniuței de dialog, dar adesea mi s-a părut foarte dificil să înțeleg cine vorbește. Și asta înseamnă doar că nu e o carte tocmai ușor de citit. Trebuie să fii foarte investit și să urmezi cât mai bine firul logic al lucrurilor. În afară de Debbie, femeia trans și Johnny Lunganul, care au personalități foarte puternice și imediat îi poți identifica în dialog, ceilalți (inclusiv Bobby, mai ales Bobby), devin oarecum interșanjabili. Nu îți dai seama mereu cine a zis ce, așa că trebuie să dai înapoi și să verifici, mai ales dacă se vorbește ceva cu substanță și vrei să atribui corect vorbele unuia și altuia. Știu că mulți nu se înțeleg cu aceste particularități stilistice, pentru mine liniuța de dialog nu e obligatorie și, cum îmi place și literatura experimentală, mi-a plăcut să mă noroiesc în discuții și să-mi pun mai mult decât de obicei creierul la treabă. Să compensăm pentru fizica teoretică neînțeleasă.

La final de program, totuși, ce roman…


Da, deși au fost multe chestii cu care nu m-am înțeles bine cu Pasagerul și pasaje care m-au enervat și chestii pe care efectiv nu le-am înțeles (fizică cuantică, la tine mă uit), totuși… mi-a plăcut foarte tare să citesc cartea asta. Și cred că e cu atât mai interesantă de parcurs cu cât nu am iubit totul la ea și uneori m-a enervat, dar m-a captivat atât de tare că de abia așteptam să mai citesc din ea. Nu a fost deloc exclus să citesc într-o zi 100 de pagini aproape in one sitting, ceea ce e destul de mult pentru o carte care îți angajează atât de mult atenția și uneori frustrarea. Și, mai mult decât toate, cred că am recunoscut și admirat abilitățile și chiar „geniul” lui McCarthy. E desigur o carte foarte muncită (înțeleg că-și edita mai întâi singur cărțile și că acest proces dura foarte mult, dar că nu plănuia și nu construia la sânge, lăsându-se să scrie mai întâi intuitiv, nu știu dacă informația asta e sută la sută corectă). Și simți că McCarthy a fost un scriitor deștept. Acum, nu știu ce ar zice Murakami despre asta care zice că nu trebuie să fii neapărat prea inteligent ca să fii scriitor (de bine, de rău, trebuie să fiu de acord cu el). Doar că scriitori ca McCarthy au probabil ceva special, a fi capabil să scrii atât de integral despre niște subiecte realmente sensibile când cartea ta nici măcar nu e neapărat despre ele, trebuie să înțelegi foarte bine niște lucruri —așa că, pe lângă muncă, imaginație și tot ce mai ține de astea, probabil e și multă inteligență la lucru aici. Și nu o zic pentru fizica cuantică pe care nu o înțeleg eu, ci și pentru modul în care a traversat finuț și chiar superb problematici ca schimbarea sexului și a identității, a mersului la război, a vinii „strămoșești” cu mari ghilimele de rigoare și cum a trecut din realism în halucinație, cum a parcurs fără să numească stări, angoase și chiar schizofrenia personajului Alice.

M-a impresionat foarte McCarthy, fără doar și poate și Pasagerul e o cărămidă care merită în totalitate timpul pe care i l-am alocat. Cu cât mă gândesc mai mult la carte, cu atât văd și înțeleg mai multe despre ea, sunt sigură că Cormac McCarthy a ascuns și mai multe de ochiul meu necunoscător, dat fiind că nu l-am mai citit până acum. Și mi-e tare ușor și să-l admir pentru cum a construit cartea și cum a reușit să mă convingă în ciuda propriilor preferințe contrarii pe alocuri. Stella Maris e mult mai scurtă și este despre Alicia Western, sora lui Bobby, și timpul pe care aceasta l-a petrecut internată în clinica pentru boli mintale care dă titlul cărții. Începe cu un dialog între Alicia și psihiatrul, fără liniuțe de dialog și până acum se pare că e la fel de captivantă ca Pasagerul.