O noapte de dragoste la Iqaluit, Felicia Mihali

Sută la sută romance-ul potrivit la momentul potrivit. Treceam printr-un aproape reading slump din cauza căldurii, nu reușeam să citesc prea bine și nici cu prea mult interes, ceea ce e o lipsă de respect pentru cărțile pe care le-am ales în perioada asta. Așa că am ajuns la O noapte de dragoste la Iqaluit sperând să citesc o poveste de dragoste cu niște tensiune, răsturnări de situație, câteva clișee, conflict, un protagonist hot și o tipă personaj narator pentru care să am cel puțin mixed feelings —de preferat, cu niște scene picante, că nu degeaba e mijlocul verii. 5/5 s-au întâmplat toate lucrurile astea, însă ce a fost complet neașteptat și o surpriză fantastică la cartea asta a fost întâlnirea propriu-zisă cu Iqaluit, capitala teritoriul canadian Nunavut. Despre care, recunosc, nu știam absolut nimic. Sigur că, pentru a te informa, e foarte ușor azi să dai un search pe Google și să citești din Wikipedia cu sau fără referințe extinse. Dar adevărul e că până și descoperirile geografice/istorice sunt mai interesante când se întâmplă într-un roman și capacitatea mea de reținere e întotdeauna mai bună (dpdv a informațiilor geografice și istorice, vreau să spun) atunci când aflu lucruri printr-o poveste. Cu siguranță asta are legătură cu faptul că, știind că informația e întotdeauna acolo, creierul meu refuză să se încarce cu lucruri care nu i se par necesare. Simt ridicările din sprâncene ale oamenilor docți, cer iertare nemăsurată, dar nu chiar exagerată. Era o manea în urmă cu câțiva ani care spunea „o fi bine, n-o fi bine,” asta zic și eu, n-am nici cea mai mică idee, dar pentru câteva zile m-am transportat complet la Iqaluit, minus senzația de disconfort din cauza temperaturilor de -50, și ce mișto a fost.

Ce mi-a plăcut la descoperirea Iqaluit-ului nu au fost informațiile per se, ci mai degrabă călătoria și problemele identitare pe care le traversează —în ceea ce privește populația inuită și statutul privilegiat al omului alb. Intră în mai multe aspecte ale situației, chiar și în ceea ce privește narațiunile înfrumusețate ale Iqaluit-ului, lucru probabil inevitabil pentru turiști sau pentru acele persoane albe care doresc să împrumute temporar și complet estetic „naturalețea locului,” precum și dezamăgirea, tot a unor albi, în fața schimbării populației inuite, dezamăgirea că nu se mai îmbracă doar în haine tradiționale și că își cumpără mâncare de la North Mart. Atitudinea asta este prezentă întotdeauna când avem de-a face cu teritorii „tradiționale,” „rare,” „rustice” ș.a.m.d. De fapt, întotdeauna mi s-a părut că această atitudine e ușor lipsită de empatie pentru că nu ia cu adevărat în calcul viața localnicilor, ci doar așteptările și viziunile proprii despre locul respectiv și oamenii din acel loc. E păcat ca unele lucruri să se piardă și nostalgia sau chiar tristețea în fața acestor pierderi este extrem de naturală. Însă, pe de altă parte, trebuie să conștientizăm că oamenii care locuiesc aceste spații sunt tot oameni și e absolut ipocrit ca o persoană privilegiată să încerce să ducă o viață cât mai confortabilă și să-i reproșeze căutarea confortului altuia doar pentru că trăiește într-un spațiu rar, adesea romantizat și chiar ficționalizat. De fapt, ăsta e doar un alt privilegiu —de a judeca aparentul abandon în fața unei vieți complet tradiționale și dificile doar pentru că acest tip de viață oferă o poveste celorlalți, o poveste pe care cei privilegiați o vor reală doar pentru a-și scălda ochii. Asta e doar una dintre problemele sociale și identitare ridicate de cartea asta —ceea ce, da, recunosc, a fost extrem de surprinzător și plăcut. Mai ales pentru că îți oferă și o grămadă de informații concrete despre descoperirea acestei zone și despre destinul exploratorilor —a celor care au încercat să înfrunte nordul în mănuși de căprioară, cizme de cauciuc, conserve cu carne de vită și tutun din belșug și care și-au găsit inevitabil sfârșitul din pricina ignorării complete a înțelepciunii locale, inuite. Contextul te ajută să înțelegi și observi mult mai bine problemele identitare și situațiile din cele 300 de pagini. Romance aside, cartea asta e super interesantă și antrenantă de citit din punctul ăsta de vedere. Mai ales dacă nu ai călătorit niciodată la Iqaluit —nu de-adevăratelea (neapărat), desigur, ci prin alte povești sau informații. E bogată în informații, descrieri și reflecții, pătrunzând mai multe fațete ale problematicii identitare —de exemplu, cât de crud este să ucizi un urs polar care pătrunde în comunitate și caută prin gunoi? În cadrul populației inuite, având în vedere tradiția vânătorească și tocmai șansele la supraviețuire, dar inclusiv în ceea ce privește siguranța actuală a comunității, această situație nici nu ridică o problemă morală. Însă, niște oameni situați peste tot pe glob, în casele lor confortabile, dând scroll pe Facebook, se opresc la o postare despre acest incident și îi acuză pe ceilalți de sânge rece și comportament macabru. Unde e realitatea, în casele lor confortabile, sau în nordul înghețat? Nu trebuie să te aștepți de la cartea asta să-ți concilieze aceste contradicții, dar te vor face să te gândești și tu din când în când la ideea de „realitate istorică” (și geografică, de ce nu), la probleme identitare și la viziunile complet distincte asupra unui același subiect, chiar în ceea ce privește membrii (chiar dacă diferiți) ai aceleiași comunități.

Irina, o profesoară de istorie de 34 de ani, găsește un anunț privind un post de învățătoare la Iqaluit. Nu știm prea multe despre ea, deși îi ghicim originile române, avem impresia că ne ascunde ceva și, prin rămășițele autobiografice pe care ni le oferă, ne dăm seama că trebuie totuși să fie o dramă la mijloc. Se mută la Iqaluit pentru un an ca să fie învățătoare la Școala Franceză din Iqaluit —un teritoriu absolut fascinant pentru turiști și oamenii din lumea-ntreagă, dar problemele locale poate că sunt mult mai punctuale. De exemplu, mulți dintre copiii care vin la Școala Franceză nu prea vorbesc franceză, ci engleză. Prețurile sunt mari, chiriile sar ușor la 3000 de dolari și, pentru că e totuși un teritoriu destul de mic, toată lumea se cunoaște cu toată lumea, diferența dintre bogați și săraci e și aici mare, ca în toată lumea. Irina e o profesoară severă, cam strictă și care se enervează cam ușor pe proprii elevi —adesea pare ușor lipsită de empatie, dar pentru că noi cunoaștem doar versiunea ei de poveste, ne întrebăm cât din asta e realitate și cât propria proiecție. Duce un conflict constant cu o anumită elevă, Eli, o fată de origine inuită care își dorește mereu să iasă în evidență și care cere laude constante. Irinei, pentru un motiv sau altul, i se pare foarte dificilă relaționarea cu această elevă. Pare o persoană rigidă, nepregătită să treacă în vreun fel limitele acestei relații, pentru ea lucrurile sunt clare din acest punct de vedere și acest lucru se vede și în conversația pe care o are cu mama ei. În acest context, conflictul pare să se reverse și asupra unei noi relații, între ea și agentul Liam O’Connor, unchiul lui Eli. Tensiunea dintre ei e mare încă de la început și crește exponențial pe măsură ce dăm paginile. Cum poate să aibă o relație cu unchiul unui eleve? Nici nu se poate gândi la așa ceva. Iar relația lor nu e tocmai una bună, având în vedere conflictul, retragerea ei constantă, chiar respingerea. Irina e o fostă pin up girl și e, de fapt, personajul principal din romanul Iubita din Kandahar („inspirat dintr-o poveste adevărată, cartea descrie începutul unei relații de dragoste între un soldat canadian și o pin-up girl de origine română; din nefericire, explozia unei bombe îi pune repede capăt” /coperta 4). De la scrisorile schimbate cu soldatul canadian au trecut deja 10 ani, Irina a fost și căsătorită și acum e singură la Iqaluit unde, ați ghicit, o așteaptă o reală noapte de dragoste —iar noaptea la Iqaluit ține juma’ de an.

Liam O’Connor e un personaj masculin foarte tipic pentru o poveste de dragoste —și mi-a plăcut asta pentru că aveam nevoie în acest moment de ceva complet clasic, asta înseamnă de asemenea că e un personaj atrăgător și sexy, cu o grămadă de energie masculină, dar care spală vase și face menaj. Dar care e și agent de poliție —and don’t we like a man in uniform. Irina, prin contrast, pare plicticoasă și rigidă, de asemenea tipică pentru tipul acesta de romance. Și, la fel de așteptată și tipică este chimia irezistibilă dintre cei doi, scenele hot și atracția care ia diverse forme în funcție de context —mai agresivă, mai regresivă, uneori defensivă. E plăcut că romanul joacă pe mai multe fronturi în ceea ce privește dinamica relației și n-am să spun mai multe pentru a nu da spoiler pentru că e mai fain să descoperiți singuri.

Da, am venit la O noapte de dragoste la Iqaluit pentru romance, dar am stat mai ales pentru descoperirea Iqaluit-ului și a faptului că, deși e un roman de dragoste, e o carte care oferă mai mult, e interesant de citit și lectura e antrenantă și datorită faptului că e o carte scrisă tare bine. Nu e o lectură superficială, așa cum ne așteptăm de multe ori când ajungem la un romance —și nu e absolut nimic greșit în asta, cred că suntem un pic cam prea duri când vine vorba despre ce e sau nu „superficial,” mai ales că avem tendința să privim poveștile de dragoste imediat ca pe ceva superficial doar pentru tema abordată. De fapt, O noapte de dragoste la Iqaluit e o frescă grozavă a acestui punct nordic, nu e lipsită nici de tradiții locale, de mitologie și de dualitatea aceasta a privirii atunci când vorbim despre populații diferite —de exemplu, privirea unei persoane de origine inuită și a unui alb venit din afara comunității, care nu cunoaște greutățile acestui spațiu. Mai mult, e o carte foarte „multiculturală,” ceea ce vei spune că nu e surprinzător, avem totuși de-a face cu Canada. Și asta e adevărat, dar e tocmai un plus și face lucrurile mai interesante —de la taximetriști indieni la profesoare române și la polițiști irlandezi, this books has it all. Și n-aș trece în niciun fel cu vederea că are un stil fain și că, deși îmbină multe informații, nu e în vreun fel pretențioasă și nu pare pur „informativă,” de parcă încearcă să te educe —simți că Irina a pătruns complet în acel spațiu și, având în vedere formația ei inițială de profesoară de istorie, e absolut natural să știe atât de multe despre acel loc, să mai descopere încă și ea și să îmbine informațiile teoretice, istorice cu realitatea prezentului (which, yes, I loved).

Ce nu m-a dat pe spatecontradicțiile personajulu narator. Nu pot să am încredere în Irina și, uneori, nici nu știu dacă o plac. Uneori nu știu dacă contradicțiile ei sunt contradicții narative/stilistice, sau doar incapacitatea ei de a analiza corect situația, asta m-a agasat într-o anumită măsură. De asemenea, câteva detalii mi s-au părut puțin cam prea clișeice, chiar dacă eram in exactly for that treat. De exemplu, în ceea ce privește relația Irinei cu soțul ei, a cărei natură o vom descoperi mai spre final. Cred că mi-ar fi plăcut ceva un pic mai realist din punctul ăsta de vedere sau, în orice caz, a fost cam melodramatic pentru mine acel element. I-am dat 5/5 pe Goodreads pentru că așa pot descrie experiența mea cu dragostea asta la Iqaluit. A fost cartea perfectă în mijlocul acestei veri. Mi-a amintit un pic și de experiența citirii Pasagerilor Monicăi Tonea (despre care am scris și pe care am citit-o într-o vară când udam verzele, cam tot prin mijlocul verii).

E o lectură perfectă și în mijlocul verii, dar și la iarnă când vrei să-ți petreci timpul cu un roman de dragoste, învelit într-o păturică pufoasă. Efectul e garantat. Plusul cel mai mare e că nu citești doar un romance, ci faci aproape o expediție în Iqaluit. Ai ocazia să dai nas în nas cu niște probleme identitare la care poate nu te-ai gândit foarte intens de-a lungul timpului. Așa că vă doresc și vouă să călătoriți un pic la Iqaluit, să descoperiți populația inuită, dragostea tensionată dintre Liam și Irina și problema morală a ursului polar împușcat.

Cartea a apărut la Editura Vremea. E scrisă în franceză, iar traducerea a fost făcută de autoare (ceea ce mi se pare interesant și greu în același timp). Felicia Mihali e o scriitoare de origine română, stabilită în Canada de prin anii 2000. Cum știți deja că plănuiesc să fac challenge-ul Ruxandrei de la 4fără15: 197 de cărți din 197 de țări, mă întreb timid dacă să pun „O noapte de dragoste la Iqaluit” la Canada sau la România…

!O curiozitate mega personală e dacă autoarea a făcut un pelerinaj la Iqaluit pentru această carte sau pur și simplu e super pricepută la a reda atât de viu un spațiu cu adevărat special.

Edit: Autoarea a trăit și lucrat un an la Iqaluit ca profesor, așa că ne-am găsit răspunsul la curiozitate. 😀