Gabriela Feceoru: “Niciodată n-am să scriu despre evenimente fericite.”

În episodul 16 m-am întâlnit la Perfect Contemporan cu poeta Gabriela Feceoru. Un podcast cu şi despre literatură. Din când în când mă întâlnesc cu autori şi despicăm firul în patru pentru a vedea de ce scriem, ce e în spatele unei cărţi, despre impulsurile care ne pun în mişcare şi nu numai. Nu e nimic „perfect” la Perfect Contemporan, dar totul e mai mult sau mai puţin contemporan.

Am vorbit cu poeta Gabriela Feceoru despre poezie, despre asumare şi necesitate, despre feminism şi cum se strecoară viaţa, pur şi simplu, printre versurile pe care le scrie. Gabriela Feceoru scrie o poezie foarte onestă şi directă – uneori e ca un duş rece de care nu ştiai că ai nevoie. Sigur, foarte inconfotabil, dar tocmai de aceea adevărat. Am vorbit despre minimalismul din Blister şi iubirea din vorbesc din nou pozitiv şi din nou pozitiv (ed. Charmides), despre blândeţea din Aştept primăvara şi vine – Dragoş (Casa de Pariuri Literare) şi cum toate acestea au dus la cea mai sinceră carte pe care a scris-o şi ultima publicată, Vax (ed. Charmides). Gabriela scrie şi despre maternitate şi relaţii toxice, tematici explorate incisiv în eseul publicat în antologia Singuraticele (ed. Neverland, coord. Anca Zaharia). În tot ce scrie, mi se pare mereu atentă la femeie – la trupul ei, la nevoile şi libertăţile ei. Scrie o poezie de care simt că avem mare nevoie azi.

Ne puteți asculta și pe Spotify, Apple Podcasts, Google Podcasts și Youtube.

Ascultare plăcută și mulțumim!

Câteva dintre lucrurile pe care ni le spune în acest episod:

Multe din poemele de acolo sunt de fapt nişte cântece pe care ulterior le-am pus pe acorduri la chitară. Şi mi-a plăcut să le cânt. (…) Am vrut să existe şi pe piaţă într-un moment în care exista multă poezie din asta dark (despre Aştept primăvara şi vine – Dragoş, Casa de Pariuri Literare).

Mi-am dorit să scriu nişte poezii care nu existau atunci. Nişte poezii de dragoste pe care nu le găseam şi atunci le-am scris. (despre vorbesc din nou pozitiv şi din nou pozitiv)

Cartea asta a făcut nişte evenimente să devină reale pe care mi le doream. Am fost acuzată de magie chiar din cauza acestei cărţi pentru că sunt nişte incantaţii acolo. (…) Vorbesc din nou pozitiv… şi Aştept primăvara (…) sunt foarte elevate şi foarte stilizate şi aproape pedante (ceea ce nu dorim în poezie să găsim), aproape false chiar.

Niciodată n-am să scriu despre evenimente fericite.

Poemele astea de dragoste nu sunt ele chiar de dragoste. Sunt de dragoste din aia nenorocită. (…) Ceea ce numim noi dragoste nu e doar titlul ăsta, ci conţine mult mai multe, şi conţine printre altele şi foarte multă durere.

E ca un castel în care intri şi prima cameră pare că e interesantă şi promite mult. Şi apoi ajungi să descoperi şi nişte secrete acolo, ascunse. Şi unele foarte-foarte nocive.

Mi se părea că nu se scrie despre ce ar trebui să se scrie şi despre ce văd eu. Şi atunci am început să scriu (…) despre ce trăiam eu şi mi se părea că toată lumea trăieşte aşa într-o bulă şi că doar eu traversez toate nenorocirile posibile.

Abia la vax am ajuns să am curajul să spun lucrurilor pe nume. La a patra carte de poeme. E o carte în care nici nu se puteau spune altfel lucrurile.

N-am vrut să mă ascund după deget. N-am vrut să mai estetizez. N-am mai vrut să acopăr. N-am vrut nici să pun perdeaua asta de super-femeie care sunt eu şi ce fac eu şi să vezi că eu reuşesc. Nu. Nu. Nu. Pentru că nu e real. Acolo se poate observa de câte ori trbeuie să cazi ca să te ridici cu adevărat şi să te regăseşti tu pe tine. Și că poţi s-o iei de la capăt în orice circumstanţă şi oricând. Chiar şi fără un leu în buzunar.

E bine să ştim că anumite femei cihar au murit ca noi astăzi să scriem şi să ne exprimăm liber şi să avem joburi şi să putem fi independente dacă asta ne dorim.

Îmi doream doar să spun nişte lucruri care să rămână în picioare un timp. (…) Acum când recitesc Blister, nu mă mai regăsesc în Blister. ( …) îmi doream să fac o paradă de eleganţă stilistică. (…) să fie ca un diamant undeva într-un muzeu.

Mă învârtisem în jurul cozii numai să nu zic ceea ce trebuia, de fapt, să spun. Şi e o mare prostie asta pentru poeţii tineri care scriu acum. Să nu scrii ce vrei să scrii şi să te laşi dus aşa de un trend sau de o anumită formulă de scriere.

Dacă nu aş fi scris, cred că nu aş fi fost la podcast aici cu tine. (…) Nu aş fi putut să depăşesc nişte graniţe existenţiale.

În momentul în care eu am înţeles că sunt un instrument pentru poezia mea am înţeles şi că viaţa mea ar trebui să fie în concordanţă cu un stil de viaţă. De fapt, să înlesnesc procesul ăsta de scriere prin viaţa pe care o trăiesc (…) în jurul poeziei. În viaţa mea a existat poezia şi apoi restul lucrurilor.

Părea că eu ca persoană nu mă pot integra între oamenii care trăiesc cu adevărat, adică sunt vitali, sunt energici, sunt vii.

Nu am neapărat o formulă de scriere a mea. În sensul de inventată de mine. Clar nu. Ce poţi să mai inventezi astăzi? Dar la nivel de idei şi gestiune a textului, cu siguranţă că sunt mult mai ataşată acum de poemele aluvionare.

Dacă chiar îţi doreşti să scrii, eu nu cred că există ceva care să te oprească. Eu nu cred că există ceva care să te dea înapoi de la a scrie dacă asta îţi doreşti cu adevărat. Nici banii. Nici jobul. Nici relaţiile toxice. Nici faptul că ai născut.

O puteți asculta pe Gabriela și la Poetic Podcast (cu Andrei Crăciun).