Dar noi suntem oameni obișnuiți, Diana Geacăr

by Ramona Boldizsarin poezie, recenziion Posted on

Am știut de când am terminat volumul ăsta de poezie că o să vă scriu despre el. Dar noi suntem oameni obișnuiți este un volum de poezie despre maternitate, despre legătura dintre părinți și copii și ‘exploatează’ atât de bine și de natural toată experiența cotidiană a acestora. Fără lamentări și sentimentalisme inutile, dar totuși într-un ton foarte personal, intim, într-o voce credibilă care ar putea la fel de bine să fie și vocea ta.

De regulă nu prea citesc poezie despre maternitate (motivele sunt diverse), dar cumva am ajuns la volumul acesta și nu-mi pare rău deloc. Nu știam ce o să găsesc, dar sunt încântată de imaginile pe care am putut să le văd prin intermediul poemelor. Diana Geacăr mi se pare că a reușit să captureze într-un mod foarte simplu, dar totodată autentic, experiența asta, a unor instanțe tipice pe care le cunoaștem cu toții (de exemplu, aruncatul mâncării pe jos, nevoia de identitate, reproșurile născute din oboseală și frustrare pe care uneori le ții în tine și altele).

Citind, am fost încântată pentru că nu m-am simțit agasată, nu m-am simțit îndemnată la întristare și înduioșare exagerată, nu m-am simțit de parcă toată încărcătura (negativă și pozitivă, negativă sau pozitivă) ar fi fost aruncată în mine, cum se întâmplă cu unele poeme pe tema asta. Ca să fiu mai clară, mi se pare că, uneori, când scrii despre experiența maternității, poți avea tendința să devii prea ‘suav(ă)’ sau să ridici în slăvi un (posibil) rol megaloman al mamei. Să o pui pe un piedestal, pe ea și creația ei (ca să nu zic pruncul), să vorbești într-un mod aproape grețos de lăudabil despre lăuze, de exemplu. Ceea ce nu e rău, să zic, dar pentru mine ar fi prea mult. Și cealaltă față a monedei este probabil la fel, acolo unde lamentările se transformă în sacrificiu pe cruce. Ce vreau să spun e că, uneori, vorbind despre maternitate riști să devii radical și să vorbești ori despre cât de (grețos de) merituoasă și sfântă e experiența sau despre cât de lamentabilă este. Nu prea-mi plac extremele și I don’t really care to read about that.

Dar Diana Geacăr nu doar că a găsit un echilibru perfect, dar cartea asta reușește să fie înduioșătoare fără să fie lamentabilă și, totodată, reușește să proiecteze un cadru foarte reușit/pertinent/relatable a relației mamă-copil și, în cazul ăsta, și a relației cu bunicul copilului. Aș minți dacă aș spune că am trecut prin cartea asta fără să-mi vină să plâng câteodată, dar a fost genul de emoție stârnită natural.

Ce mi-a mai plăcut mult la poezia din acest volum e că îmbină minunat mai multe lumi. Sigur că rămâne mama, rămâne copilul, rămâne tristețea pierderii bunicului copilului (m-au mișcat foarte tare unele imagini în direcția asta). Dar Diana Geacăr se joacă cu elemente din jocuri video, cu elemente din natură și lucruri cât se poate de simple. Un exemplu grozav este poemul Pot să fiu oricine, dar nu toate odată:

“Îți fac o mămăligă, îl întreb pe soțul meu, în schimb,

dar el ridică mâna și se închină;”

(pag. 14)

Nu mai zic că în poemul ăsta îl întâlnim și pe unul dintre personajele mele preferate din Lumea Disc a lui Pratchett. Despre Luggage vorbesc. O să fiu sinceră cu voi, când am citit poemul ăsta mi-am zis că e genial.

A reușit să mă miște atât de tare volumul ăsta pentru că prinde atât de bine (și probabil imposibil pentru mine) experiența asta transpusă în cotidian și reușește totodată să adauge elemente fragile, dar totodată esențiale. Ca în poemul Mămici, ne spun asistentele, dar noi suntem fete. Poemul ăsta este despre experiența nașterii, acea primă sau a doua zi în spital când mamele sunt cel mai asociate cu cuvântul ăsta un pic oribil ‘lăuză’. Și uite, doar uite cum rupe poemul la final:

“(…)cămăși lungi

pătate de lapte. Eu așa am primit-o. Într-o mână, ascunsă

la spate, ne ținem o ultimă parte din identitate.”

(pag 17)

Găsești în poemele astea secvențe cât se poate de obișnuite, de așteptate (cumva) pentru că fac parte din viața noastră, dar apoi adaugă aceste mici sau mari imagini, aceste elemente care poate sunt sensibile, care poate vorbesc despre ce e înăuntrul nostru, oricum ai vrea să numești asta, că e vorba despre suflet, despre identitatea ta personală, you name it. Elementele astea sunt luminoase și știi că poemele au ajuns la tine în cel mai verosimil mod. I loved that.

Dar noi suntem oameni obișnuiți, fix asta reușesc poemele să transmită, fiecare în parte și toate luate grămadă. Sunt poeme despre oameni obișnuiți. Știu dintr-un interviu la Zest cu Sabina Varga (Prin scris înțeleg viața) că Diana Geacăr își editează mult textele și lucrează pe ele, așa că îndrăznesc să cred că nici acestea nu sunt rupte neapărat din fluxul conștiinței, oricum nu în forma lor finală. Dar pe mine, ca cititor, m-au făcut să le văd ca naturale, ca reale, ca plecate din cel mai autentic și intim loc, de parcă au ieșit de undeva exact așa cum sunt. Și au ajuns la mine în același mod. E un volum înduioșător, fără să fie lamentabil; o colecție de poeme care reușesc să cuprindă foarte veridic experiența (cotidiană) a maternității, a relației mamei cu băiatul ei, dar și a relației ei cu propriul tată. Există aici durere și nostalgie, afecțiune și năzuință. Și nu ți le aruncă nimeni în față. Și totuși, le simți.

Recomand Dar noi suntem oameni obișnuiți tuturor mamelor pe care le cunosc și pe care nu le cunosc. Dar nu numai. Să nu cădeți în capcană și să credeți că este o carte doar pentru mame și atât. În nici un caz. E o colecție de poeme grozavă și care merită toată atenția noastră, trebuie s-o citiți mai ales pentru toată sensibilitatea pe care o transmite într-un mod cât se poate de simplu, isteț, iscusit. O să puteți pune mâna pe poemele astea și o să le înțelegeți.

A apărut în 2017 la editura Cartea Românească (colecția cartea de poezie), un imprint al editurii Parelala 45.