Cum te vei îmbrăca la sfârșitul lumii? Cosmin Leucuța

Azi vreau să vă scriu despre ultima carte de povestiri scurte pe care am citit-o. E un volum apărut recent și cu un titlu împrumutat de la expoziția artistului plastic timișorean Doru Dumitrescu (din 2012), un titlu care-mi place foarte tare: Cum te vei îmbrăca la sfârșitul lumii? Și care aș zice eu că se potrivește foarte bine cu colecția asta de povestiri scurte (zic și eu colecție, dar într-un fel cartea poate fi luată ca un ansamblu, nu aș numi-o roman, dar are această calitate de a putea fi privită unitar).

Lavinia Bălulescu scrie pe copertă:

“Cosmin Leucuța scrie ca și cum mintea lui ar fi un univers paralel, în care Bukowski și Palahniuk s-au întâlnit la o bere, iar după o vreme au dat-o pe whiskey și s-au apucat să facă o întrecere. (…) să-l citești pe Leucuța înseamnă să accepți că vei pune cap la cap un puzzle, fără să știi până în ultima secundă dacă imaginea rezultată e un personaj adorabil sau o scenă de groază.”

Când am citit prima oară asta mi-am zis, O, vai, dar ce interesant… însă citind cartea, mi-am dat seama câtă dreptate are Lavinia Bălulescu când zice asta. Cu unele proze e mai evident decât cu altele și aș zice că nu știi niciodată unde ești, nu știi niciodată dacă a fost adorabil sau a fost o scenă de groază. Mi se pare că are un stil foarte băiețesc, în sensul ăsta bukowskian și foarte direct. Poate că în personaje și discurs seamănă cu Bukowski și în întâmplări cu Palahniuk; oricum, am regăsit și eu asta în Cum te vei îmbrăca la sfârșitul lumii. Au fost mai multe dăți când pur și simplu mi-am zis că nu îmi place personajul ăsta și sentimentul a fost similar celui pe care l-am încercat întâlnindu-l pe Tony Webster, personajul lui Julian Barnes din The Sense of an Ending. Desigur, cărțile nu au nimic în comun, dar mi se pare că unele personaje ale lui Leucuța pot fi detestabile pe alocuri. Ceea ce pentru unii poate e un lucru rău, pentru mine e un lucru bun. Cu cât un personaj îți stârnește mai multe reacții (pozitive sau negative), cu atât mai bine, înseamnă că ceva rămâne cu tine.

Ce vreau să spun neapărat despre cartea asta este că eu o văd ca pe un volum despre political correctness. Mi se pare că se învârte în jurul acestui lucru, direct sau indirect și că poate fi o ‘frescă’ (did I just use this word) a imposibilității și confuziei de a înțelege și de a accepta political correctness-ul în viața noastră de zi cu zi. Și poate că la un anumit nivel e vorba și despre acea opinie conform căreia scrisul ar trebui să însemne ceva, să fie politically correct etc. Eu aș zice că sunt de acord cu Tatiana Țîbuleac când pledează pentru scriitorul care nu are nicio datorie (mă rog, în afară de a scrie. Vorbește despre scris într-un interviu la Zest cu Sabina Varga, Mi se pare plicticos să fii corect în scris). Și nu știu dacă mai există un scriitor în literatura română contemporană care pune astfel problema political correctness-ului în volum (nu zic nu definitv, aștept și recomandările voastre). Mi se pare că Leucuța a reușit să prindă foarte bine și pe alocuri chiar enervant dilema lui ‘cum să fiu corect politic mereu.’ Nu trage concluzii, nu că îți spune cum este mai bine sau mai rău, mi se pare însă că jonglează foarte interesant, poate deranjant uneori, tocmai cu nesiguranța (unora dintre noi) în privința asta.

Și mai e ceva. Are un dialog impecabil. Când am luat cartea în mână și am văzut atâta dialog, vă zic sincer că am avut emoții. E greu să susții atât de mult dialog, s-o faci bine, să fie pertinent/veritabil, credibil, în fine, să nu fie redundant sau chiar plictisitor. Îmi doream mult să-mi placă cartea asta și mereu am emoții când mă apuc să citesc ceva ce sper c-o să-mi placă. Din fericire pentru mine și pentru familia mea (*pentru că ei sunt cei care trebuie să suporte lamentările și tristețea mea de a nu fi plăcut o carte), dialogul a fost foarte bun. Mai mult decât atât, mi s-a părut că ar fi unul dintre punctele forte ale volumului. Are un dialog extrem de curat și credibil, rupt din viețile noastre. Cred că ziceam la o recenzie anterioară (posibil să nu o mai am urcată pe site) că nu-mi place vulgaritatea de dragul vulgarității. Mi se pare că în unele cărți contemporane se mai mizează uneori și pe cuvinte vulgare care nu au loc în context, eu neavând o problemă cu vulgaritatea, doar că trebuie să știi cum să jonglezi un dialog cu înjurături, de exemplu. În orice caz, la Leucuța totul curge. Dialogul curge, replicile astea, limbajul considerat ‘vulgar’ (deși, honestly, e doar ce auzim în fiecare zi) și toate celelalte sunt la locul potrivit. Asta mi-a plăcut mult de tot, naturalețea acestei cărți care totuși adesea te aruncă într-un hău. Iar în hăul ăsta e o ușă care ar putea duce spre suprarelism. Uneori aproape că deschide ușa, într-o povestire chiar a întredeschis-o bine (vezi proza Copie, pag. 248), iar alteori doar e acolo încuiată cu cheia. Însă e acolo și o vezi, o vezi bine. Mie mi-a plăcut mult asta.

Mihail Victus scrie pe coperta cărții,

Textele de aici sunt atât de legate între ele, prin personaje și situații încât volumul devine unul hibrid. Avem în față o colecție de povestiri sau un roman?

Și nu contează răspunsul, cum continuă și Mihail Victus. Nici pe mine nu mă interesează răspunsul; și, de fapt, nu văd deloc volumul ca pe un roman. Dar îmi place enorm ideea asta de hibrid. Pentru mine cartea asta este un hibrid, unul grozav și mi s-a părut chiar experimentală pe alocuri. E foarte ironică, personajele nu sunt neapărat drăguțe și situațiile nici atât. Nici măcar nu știu dacă pot spune că mi-a plăcut în sensul ăla candid și adorabil care presupune o anumită tandrețe. Sunt multe lucruri care m-au făcut să mă simt inconfortabil în cartea asta, ceea ce e foarte bine; au fost multe pasaje la care am râs, au fost alte pasaje la care am strâmbat din nas. Și la final i-am dat 4/5 pe Goodreads și am stat să rumeg ce să scriu despre ea.

Mi-am zis c-o să vă spun neapărat că e o carte care se citește ușor. Curge narațiunea. Dialogul este excelent. Unele proze poate vă vor plăcea mai mult decât altele. Și câteodată veți spune, băi, dar scrie bine băiatul ăsta, pentru că e adevărat, scrie, dar cartea are și acel ceva care te ține acolo, îți menține viu interesul și te face să te întrebi ce-a fost în capul autorului. Dai și tu din cap și mergi mai departe.

Mi-a plăcut. Urmăriți-mă pe instagram, posibil să fac o citire din cartea asta. Sau un giveaway, dacă o să mă îndur să v-o dăruiesc, are și autograf, nu știu ce să zic. Cred că dacă sunteți fani Salinger, Bukowski, Palahniuk, de exemplu, o să vă placă și Leucuța. Sigur că gusturile nu se discută, se măcelăresc, dar eu am obiceiul să vă scriu despre ce-mi place mie.

Cartea a fost publicată în 2020 la Casa de pariuri literare. Poate fi cumărată de pe emag, de pe site, printr-un mail la comenzi@cdlp.ro sau la un_cristian@yahoo.com sau de pe pagina de Facebook, se mai găsește și în librăria La două bufnițe din Timișoara și nu mai știu.