Ce-am citit în august și alte peripeții (2024)

S-a terminat și vara și noi o privim cu obișnuita, repetitiva și neobosita nostalgie: ce repede a trecut. Suntem pregătiți să uităm cum ne-am topit de cald și am luat din ce în ce mai în serios încălzirea globală. Mai avem o șansă să facem asta și la iarnă, dacă este adevărată bârfa din satul meu de baștină care spune că vom avea o iarnă pe măsura verii, direct proporțională și deloc comic înghețată. Până la proba contrarie, însă, putem să trecem oarecum liniștiți prin lecturile mele din august, în măsura în care avem chef.

Mi-am făcut o listă, ca de obicei, de care m-am ținut responsabil și aproape cu sfințenie. Atât că aveam pe listă și „Cimitirul” de Teleșpan, fiind de asemenea una din cărțile pe care mi-am propus să le citesc vara asta. Dar, din păcate, nu am ajuns la ea, așa că o să își mai aștepte puțin rândul, nu sunt sigură că va fi pe lista din septembrie, vom vedea cum aranjăm lucrurile pentru că atunci când mi-am propus *ce* să citesc, am uitat s-o trec. În plus, încă aștept să-mi aleagă soțul meu o carte din raftul de *necitite* so I have one more to add anyway. Vom vedea ce sorți de izbândă se arată, dar nici cu august nu mi-e rușine, a fost o lună activă și interesantă. În plus, am reușit să termin un volum de proză scurtă la care am citit toată vara, adică Retroversiuni. Blocaje și celălalt volum de proză scurtă la care citeam din iulie, Cea mai mică femeie din lume de Clarice Lispector. Amândouă lecturi foarte satisfăcătoare.

But let’s dive in already!

#roman

Focul, Daniela Krien

E prima mea întâlnire cu această autoare și „Focul” mi-a amintit foarte tare de „Sub cerul liber stăm în lumină” (de Barbara Kingsolver, am scris despre ea). Povestea e similară, la fel sunt și personajele naratoare, un pic soții lor, dar și copiii. Ceea ce este interesant pentru că probabil este o temă mai explorată decât știam în literatură. „Sub cerul liber stăm în lumină” e totuși o carte mai complexă, de dimensiuni mai mari și cu scopuri poate mai definite. „Focul” este un roman scurt împărțit exact, cu o scriitură simplă și secvențială, bazându-se pe anumite momente personaje și ajungând la anumite momente/sentimente/evenimente cheie. Povestea este spusă de Rahel și, așa cum vorbeam și cu partenerul meu despre asta, o vezi greșind, dar tot îi ții partea. Asta dovedește faptul că Daniela Krien a creat un personaj credibil și o poveste asemenea, e ușor să empatizezi cu Rahel care spune povestea și asta este plăcut și problematic în același timp. Mi-a făcut plăcere să citesc cartea și aș mai încerca și altceva de ea. Mi-ar fi plăcut, într-un fel, să fie mai complicată și ramificată, dar cred că nu și-a propus asta, ci a vrut, din contră, să ne ofere această simplitate secvențială, reușind totuși să spună povestea unei familii prin ochii individualității unei femei care trece printr-o anumită criză. Și i-a ieșit, ceea ce nu poate fi decât bine.
Apărută la Humanitas Fiction. Tradusă din germană de Ramona Trufin.

Hana, Alena Morstajnova

Romanul Hana spune povestea unei familii evreiești înainte, în timpul și după cel de-al doilea Război Mondial. Cartea e împărțită în trei părți și primele două sunt narate de Mira pe care o cunoaștem începând cu vârsta de 9 ani, atunci când ceva tragic se întâmplă în familia ei. Primele pagini rămăseseră îndoielnice pentru mine, nu eram sigură dacă o să mă convingă sau nu vocea ei, deși era interesant — însă, odată ce m-a prins, a fost tare greu să-mi mai dea drumul și doar subiectul apăsător și modul convingător în care a traversat spațiile inconfortabile m-au ținut de la termina cartea imediat. Am citit în următoarele zile doar câte puțin din ea pentru că simțeam că nu mă pot aventura prea mult în suferința personajului Hana. Prima parte se concentrează asupra Mirei și a vieții acesteia, dar următoarele două vorbesc despre ce s-a întâmplat înainte să se nască ea în familia mamei sale și cea de-a treia vorbește este exclusiv despre Hana și destinul ei teribil. Mi-a venit să plâng de mai multe ori citind cartea asta și, desigur, de vină este și subiectul pentru că orice carte care vorbește despre suferința din timpul nazismului te va emoționa într-o măsură sau alta. Gândindu-mă dacă e vorba despre subiect în sine sau despre altceva, mi-am dat seama că mă atașasem foarte tare de personaje și de povestea lor. Sigur că e vorba aici și despre o corespondență reală greu de ignorat — cartea e bazată pe fapte reale și când spunem fapte reale spunem în același timp Auscwitz, lagăre de concentrare și o bucată de pâine cărată în buzunar ca simbol al siguranței. E înfricoșător. Dar, în același timp, autoarea a reușit să creeze o poveste puternică de familie, o poveste înțesată de dramă și tragedie, e adevărat, dar căreia nu îi lipsește o anumită frumusețe care devine treptat /poate retrospectiv/ dureroasă. Așadar, odată ce m-am atașat atât de mult de personaje datorită narațiunii, am fost dublu înduioșată și înfricoșată de destinele lor. Nu știu cu ce așteptări am început cartea asta, nu cred că aveam unele neapărat, dar nici nu contează. Autoarea nu este de origine evreiască și nu a trăit ea însăși vreuna din poveștile scrise aici. Cu toate astea, a reușit să le redea într-un fel tandru și sfâșietor în același timp, o scriitoare iscusită care pe mine m-a convins în primul rând cu scriitura ei, cu modul în care a construit personajele și apoi, inevitabil, cu povestea cu corespondență reală. N-a fost ușor de citit, cum poate n-a fost ușor nici de scris /mai ales întrucât scrisul a presupus o muncă serioasă de documentare, însă a meritat fiecare pagină.

Și rămâne cu tine. Nu doar această atrocitate istorică (pusă mai ales în balanță cu realitatea zilele noastre, care realitate mă surprinde și mă înfiorează în fiecare zi), dar și suferința individuală, niciodată neglijabilă, dar întotdeauna neglijată și abuzată în nedreptățile recurente și ucigătoare din timpul conflictelor, războaielor, pogromurilor. La un moment dat, Elsa, mama Hanei, se gândește că n-are cum să se întâmple lucrurile oribile despre care se auzeau zvonuri, doar erau deja în secolul XX, cum să se întâmple așa ceva? M-au cutremurat gândurile Elsei. Pentru că și noi ne gândim azi: N-are cum! Cum să se întâmple astfel de lucruri în secolul XXI când știm și am trecut prin atâtea? Și poate că tocmai această lipsă de viziune ne face vulnerabili și ne lasă să rămânem naivi. Atât timp cât istoria este făcută de oameni, ea se repetă în cele mai nefaste moduri, iar cei care au învățat ceva din asta n-ar fi făcut-o poate niciodată. Așa cum o spune și autoarea într-un pasaj cu referire la Tolstoi: cei care ar fi avut ceva de învățat din cărțile clasice cu învățături importante, nu le vor citi niciodată, iar cei care le-au citit și înțeles, n-ar face în primul rând (niciodată) astfel de lucruri. Maria Ressa ne spunea în memoir-ul său, „Cum să înfrunți un dictator”, că nu ar trebui să luăm de-a bună democrația și asta e ceva la care mă gândesc iar și iar când citesc cărți ca „Hana”.

Cartea a apărut la Curtea Veche Publishing și e tradusă din cehă de Gabriela Georgescu.

Neliniște, Zulfu Livaneli

În fiecare lună, soțul meu îmi alege o carte de citit din rafturile mele de necitite pentru degajarea traficului. Pentru luna august mi-a ales „Neliniște” de Zulfu Livaneli și a fost o alegere foarte bună. E un roman scurt, dar intens și care m-a atins probabil în special pentru că vorbește despre violența împotriva femeilor, de data asta primordial religioasă, dar nu exclusiv doar așa. Aflăm povestea lui Hussein și a lui Meleknaz, o siriană de origine yazidită care ajunge în Turcia după ce fuge de ISIS, prin intermediul unui jurnalist din Istanbul, un bărbat pe nume Ibrahim care o va lua ușor la vale până la finalul romanului. Și care are tot felul de observații, pe unele le vei găsi de bun simț, pertinente, chiar sensibile, pe altele s-ar putea să nu le vezi cu aceeași bunăvoință. Și aici mă refer la fascinația aproape puerilă pe care o dezvoltă pentru un personaj la finalul romanului, devenise ușor libidinos într-un anumit punct și nu am înțeles ce a pățit personajul nostru narator. Nu aș pune comportamentul lui pe seama unor nereguli narative, ci pur și simplu pe construcția lui propriu zisă, firească într-un fel, așa era el ca om, unde om e desigur personaj : ), și asta nu m-a atras deloc, ba dimpotrivă. În schimb, deși este o carte foarte scurtă, mi se pare că își atinge foarte ușor scopurile, te prinde modul în care este scrisă și reușește să fie crud, sensibil, din nou neașteptat de crud, invitându-te și pe tine în mod activ să participi la problemele morale pe care le întâlnește personajul narator. Ai ocazia să te gândești, poate nu pentru prima oară în viața ta, la nedreptățile pe care le dezvoltăm noi ca oameni din pricina diferențelor religioase, la ura alimentată de religie și o credință habotnică, la cât de nocivă poate fi nu apartenența religioasă, ci introducerea puterii și judecării externe religiei respective. Pentru că avem de-a face cu o carte care aduce în discuție ISIS, se va vorbi în diverse feluri și despre terorism, mai mult subtil, de aceea înțeleg de ce pe copertă este un extras din New York Journal of Books care spune: „Un tratat politic deghizat într-o parabolă impresionantă.” Este într-adevăr o carte foarte politică și nu atinge doar diverse fațete ale influenței religioase (cu extremele care duc înspre încălcarea drepturilor oamenilor, în speciale ale femeilor, și terorism), dar vorbește și despre conflicte și micro-conflictele din, teoretic, același spațiu (dacă nu cultural, măcar geografic). Meleknaz este o siriană de origine yazidită, a cărei origine este urâtă profund de organizația teroristă ISIS, bărbații yazidiți sunt uciși direct, iar femeile au șansa „să devină” musulmance cam după zece violuri. I wish the author was making this up. Înțeleg mult cititorii care spun că e o carte prea scurtă pentru subiectul pe care îl tratează și, din multe puncte de vedere, au dreptate, dar eu am simțit distinctiv lucrul opus. Ce bine că nu a fost o carte mai lungă pentru că nu aș fi suportat să citesc pe o suprafață și mai întinsă despre nedreptățile și violențele teribile alimentate de diferențele religioase (desigur, în special împotriva femeilor). Dar nu e doar asta, disconfortul resimțit ca cititoare, neputința, ci și faptul că mi se pare că s-a desfășurat perfect pe această suprafață redusă. Romanul ne-a oferit fix ce trebuie, cu reflecții multiple și invitații la gândire, fără a trage concluzii, cât a lăsa personajul narator, un „outsider” într-un fel, să se gândească aproape ca un om obișnuit, neimplicat politic (ceea ce nu e cazul neapărat pentru el, fiind jurnalist, dar neputința resimțită e foarte similară). Am simțit într-adevăr o mare neliniște parcurgând „Neliniște”, iar pasajul de la început despre termenul „harese” mi se pare extraordinar.
A apărut la Humanitas Fiction, tradusă din turcă de Maria Miu.

#proză scurtă

Cea mai mică femeie din lume, Clarice Lispector

A fost prima mea întâlnire cu Clarice Lispector și-am adorat-o (am citit din cartea asta și în iulie, nu doar în august). Într-atât încât îmi doresc să citesc tot ce a scris Clarice Lispector. „Cea mai mică femeie din lume” e o colecție de proze scurte scrise publicate între 1940-1964 și încă de la prima proză mi-am dat seama că o să mă îndrăgostesc de scriitoarea asta. Primul sentiment distinctiv pe care l-am avut citind a fost că mi-ar fi plăcut s-o citesc pe Clarice Lispector când eram mai tânără, în adolescență, atunci când am citit autori ca Eliade, de exemplu (cu Romanul adolescentului miop, să zicem) și m-am simțit foarte înțeleasă, ademenită și sedusă de stilul acela introspectiv care punea în termeni pe care-i puteam pricepe la prima mână atunci, vorbind despre o anumită stare existențială precară și iscoditoare. Aș fi vrut să citesc și personaje femei așa introspective la o vârstă mai fragedă, m-ar fi ajutat să nu mă mai identific doar cu scriitori bărbați și să mă gândesc, defectuos de multe ori, că doar bărbații pot scrie așa de bine, întreținând și eu activ prejudecata asta pe care cu toții o învățăm trecând prin școala românească lipsită (aproape) în întregime de reprezentări feminine. Îmi place foarte mult Clarice Lispector, tonul ei inteligent, descrierile cuprinzătoare și de multe ori întortocheate, pline de subtilități și, în special, personajele femei introspective, care manipulează mental situația în care sunt prinse (de obicei viața casnică, dar nu numai, având și personaje mai tinere) și intelectualizează într-un mod interesant plictisul. Mai mult, mi se pare extraordinar modul subtil în care Clarice Lispector pare să facă o critică socială, subliniind de multe ori diferențele percepute (cultural, dar nu numai) între femei și bărbați, rolurile lor, relațiile dintre aceștia. Face o explorare a genului superbă și pe alocuri extrem de neașteptată. Nu e doar grozav s-o citești, dar simți și o oarecare recunoștință pentru portița pe care a deschis-o (sau la a cărei deschidere a participat) în literatura scrisă de femei, aducând personaje femei excelent conturate fără a le dezbrăca de așa zisa „superficialitate” feminină. Personajele lui Clarice Lispector nu sunt femei diferite, speciale, nu sunt genul „I’m not like other girls,” ci sunt femei „basic” de cele mai multe ori. Și tocmai asta este formidabil, pentru că viața interioară a acestor femei așa zis basic este extrem de intensă, colorată și complexă, foarte apropiată de modelul personajelor introspective masculine, de parcă această „facultate” a gândirii și frământării pe teme importante și neimportante le aparține în întregime bărbaților, așa cum cel mai adesea sugerează personajele masculine misogine din literatura noastră canonică, indiferent care era sau nu poziția autorilor în viața reală. În acest sens, mi se pare că autoarea aceasta are potențialul chiar și azi să demitizeze prejudecata încă bine înrădăcinată în societatea română (na, din păcate, și în bula noastră literară elitistă), că doar bărbații au această latură introspectivă profundă. Una dintre prozele ei chiar pune în antiteză două personaje de acest gen — un băiat și o fată care urmează să devină adulți, proza este scrisă la persoana a III-a și vedem prejudecățile băiatului-bărbat ieșind la suprafață și, odată ce fata începe să devină femeie, să se aranjeze, să fie atrăgătoare, i se pun la îndoială capacitățile intelectuale și mai ales capacitățile introspective, de gândire activă pe teme mai mult sau mai puțin abstracte. Este o proză extrem de frustrantă și în același timp formidabilă, iar Clarice Lispector a reușit să spună prin ea tot ceea ce am simțit eu cu privire la acest subiect ani de zile. Așa că, da, cred că îi suntem extrem de datoare acestei autoare — s-o citim, în primul rând. Trece-o pe lista ta de autoare must-read. Thank me later.
A apărut la Humanitas Fiction în traducerea din portugheză a Ancăi Milu-Vaidesegan.

Retroversiuni. Blocaje

(antologie de proză scurtă scrisă de femei, coord. Cristina Ispas & Victor Cobuz)

Unul din obiectivele mele de vara asta era să citesc antologia Retroversiuni. Blocaje, cel de-al doilea volum Retroversiuni cu proză scrisă de femei, coordonat de Cristina Ispas și Victor Cobuz la Editura Paralela 45. Am citit, bineînțeles, și primul volum.
Nu m-am grăbit cu cartea asta și iată că m-am întins vreo două luni, dacă nu mai bine, până am terminat-o. Și a fost bine că am făcut așa. Am citit proze bune și proze mai puțin bune, dar am aceeași convingere pe care am avut-o și la primul volum, că e o ocazie bună de a lua pulsul literaturii scrise de femei, a temelor pe care le explorează și a stilurilor diverse abordate. Mai mult, unul dintre atuurile unei antologii de proză scurtă e tocmai ăsta: că e o poartă deschisă către ceva, nu îți satisface doar curiozitatea, ci și căutarea asta continuă (ce să mai citesc? ce autori/aici autoare să mai încerc?). Am citit și femei despre care nu știam că scriu (și) proză scurtă, dar și autoare pe care le mai citisem, pe care poate chiar le așteptam în această antologie. Au fost texte cu care am rezonat, dar și texte cu care nu, texte care au avut idei sau personaje atractive, dar care nu m-au convins stilistic (și. bineînțeles, și invers), dar a fost o mare plăcere în întregimea ei și cred că mi-a plăcut mai mult decât primul volum (sunt păcătoasă și părtașă spunând asta, așa cum sunt cititorii adesea).
Dacă ar fi să fac un top 3 proze pentru mine, atunci aș zice:

Oana Paler, Zone de siguranță (pe care între timp am și citit-o cu romanul „Stadii” care a fost foarte mișto).
Alina Nelega, Un loc la fereastră. Studiu de personaj (o proză excelentă, de așteptat de la Alina Nelega, mi-a plăcut enorm „ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat”, dar aici notabil e faptul că n-am putut rezona deloc cu protagonista prozei, și totuși am adorat proza, I love that for me).
Sabina Yamamoto, Mama plânge când cicadele cântă (nu pot să spun că a fost o surpriză pentru că știam că Sabina scrie bine texte scurte, romanul ei „Nu mai e nimeni acasă” a fost superb și proza asta s-a ridicat la măsura așteptărilor inconștiente pe care le aveam).

Desigur că mi-au plăcut și altele, notabile pentru mine sunt și prozele scrise de Maia Levantini, Gabriela Adameșteanu, Miruna Vlada, Ioana Nicolaie, Ștefania Mihalache și dacă aș continua lista, n-am mai ajunge nicăieri cu postarea asta. În orice caz, e ceva pentru toată lumea aici și dacă citești o proză pe zi, termini cartea asta în 26 de zile, ceea ce e mai mult decât rezonabil, nu crezi?
Felicitări coordonatorilor și scriitoarelor, mi-a făcut plăcere să vă citesc.
A apărut la Editura Paralela 45.

Adevărul despre durere, Monty Lyman

Ca orice om, mă interesează și pe mine subiectul durerii. Cartea a fost interesantă, dar presupun că nu s-a aliniat perfect cu așteptările mele de la ea. Ceea ce este perfect în regulă. Îmi place că vorbește foarte divers despre durere și atinge multe aspecte importante care vizează prejudecățile noastre (și, din păcate, și ale persoanelor care lucrează în sistemul medical) cu privire la durerea în sine și la durerea diferențiată de rasă/sex. Am mai citit despre astfel de lucruri și prin alte părți. Mă pot gândi acum la „Vrăjitoare” de Mona Chollet unde vorbește, printre altele, despre modul descartian în care funcționează sistemul medical, în același timp atrăgând un semnal de alarmă față de modul diferit și crud în care tratăm femeile când vorbesc despre durere. Despre aceste lucruri vorbește și Monty Lyman la un moment dat, recunoscându-și prejudecățile pe care nici nu știa că le avea. Analizând problema, a ajuns la concluzia că este adevărat, bărbații și femeile sunt tratați diferit când vorbesc despre durere la medic. Ai zice că asta e ceva specific unor societăți străine, nu la noi, dar mă tem că nu pot fi de acord. E suficient să mă gândesc doar la experiența mea și a femeilor pe care le cunosc îndeaproape. E suficient să îmi amintesc, de exemplu, cum în ziua în care s-a născut fiica mea și mă plângeam că mă doare îngrozitor de tare, o asistentă mi-a răspuns plină de scârbă că „dacă mă doare acum, mai târziu ce fac, chiar nu sunt capabilă să suport?” Asta, doar așa, ceva care stă rent-free in my mind, dar am multiple și diverse alte exemple din experiențele prin care am trecut la medic vorbind despre durere, femeile sunt crezute mai greu, li se dau analgezice mai greu și sunt tratate, în general, mai rău când vine vorba despre asta. Dar hai să nu deschidem cutia pandorei. Monty Lyman atinge și subiectul acesta, ceea ce mi s-a părut corect și responsabil din partea lui, dar acesta e totuși doar un subpunct al cărții. Încearcă să demonteze anumite mituri cu privire la durere și să încerce să ne aducă o perspectivă întrucâtva mai umanistă. Nu m-a convins total cartea din pricina tonului motivațional și a absenței unui aparat critic mai convingător, până la urmă rămâne o carte interesantă despre subiecte generale privind durerea, dar nu mi-a adus neapărat o perspectivă extraordinară în direcția asta.
A apărut la editura Publica, tradusă din engleză de Andreea Călin.

avalanșa e pe sfârșite, antologie de poezie islandeză contemporană

N-am citit foarte multă poezie în august, dar antologia asta a fost superbă, am dat de câteva autoare islandeze care mi-au plăcut teribil de mult și pe care mi-aș dori să le citesc și în volume individuale, vorbesc în special de Gerour Kristny și Kristin Omarsdottir. Antologia are o traducere minunată de Ioana Miron (din islandeză, bineînțeles) și o aveam în bibliotecă de multișor timp, mă bucur că mi-am făcut în sfârșit timp pentru ea, a fost foarte frumoasă.

A apărut la Casa de Editură Max Blecher.

#manga

Lecții de vals, Kikori Morino

Am citit și al doilea volum din manga-ul „Lecții de vals” de Kikori Morino. Nu eram foarte sigură dacă o să continui sau nu manga-ul ăsta, cum ziceam luna trecută, dar l-am primit de la Nezumi și dacă e ceva ce trebuie să știi despre mine e că, dacă am manga, I am going to read it. A fost foarte drăguț și al doilea volum, dar îmi mențin reticența despre care am vorbit și luna trecută cu privire la primul volum. De asemenea, am vorbit aici mai mult despre manga-ul ăsta, așa că follow me on TikTok.

@ramonaaboldizsar
despre Lecții de vals, what i like & what I don’t 🥹❤️ but it’s so pretty. Găsiți manga la @Editura Nemira 📚 in colecția Nezumi. #nezumi #manga #lectiidevals #kikorimorino #booktok #mangatok #booktokromania #fyp #pentrutine #romania #cititulecool #cititulesexy #booktok
♬ original sound – Ramona Boldizsar

Găsiți Lecții de vals la Nezumi by Nemira, tradusă în română de Alexandra Baranyi și Andrei Perciun.

Justițiarii din Tokio, Ken Wakui

Uau, ce bun este manga-ul ăsta, o să încep așa pentru că ăsta a fost cel mai simplu și cel mai onest gând pe care l-am avut când am început să dau paginile. Voiam demult să citesc Tokyo Revengers (sau măcar să mă uit la anime), dar am tot amânat și până la urmă nu fusese neapărat o prioritate pentru mine. Nici nu m-aș fi gândit că o să-l citesc în română, dar uite că se întâmplă. Am citit doar primele două volume momentan și m-au cucerit complet, e un thriller cu puțin SF, unde componenta SF este dată de posibilitatea călătoriei în timp. Personajul nostru, Takemichi, e un tânăr de 26 de ani care și-a cam ratat viața. Am putea spune că e mediocru, dar viața lui a luat-o la vale, pur și simplu e un pierde-vară și o recunoaște el însuși, fiind nefericit. Dar nu are gânduri sinucigașe, cel puțin nu momentan, așa că atunci când cade în fața metroului, e pur și simplu din greșeală. Iar ăsta este elementul declanșator, momentul în care se întoarce în timp, abilitatea lui fiind (aparent) de a se întoarce cu 12 ani în urmă. Are posibilitatea de a o salva pe iubita lui din adolescență, Tachibana Hinata. De aici începe povestea noastră care nu este lipsită de violență, din contră, aflăm în curând că ceea ce-l făcuse pe Takemichi să devină un pierde-vară a fost experiența lui de la 14 ani când au fost bătuți de o bandă de delicvenți, Tokio Manji, care i-a transformat pe el și pe prietenii lui în sclavi și i-a făcut să devină niște adulți buni de nimic. Povestea nu e neapărat ieșită din comun, dar execuția este extrem de bună și desenul mult, mult mai bun decât mă așteptam. So far, I absolutely love it și deja o pot recomanda. Abia aștept să citesc și următoarele două volume. Găsiți Justițiarii din Tokio la Nezumi by Nemira, tradusă în română de Alexandra Baranyi și Andrei Perciun.

Jujutsu Kaisen, Geke Akutami

Și al treilea manga din care am citit în august a fost Jujutsu Kaisen, am citit 130ish de capitole și am ajuns cu acțiunea fix unde se termină al doilea sezon de anime, așadar în sfârșit nu mai știu aproape nimic din ce se întâmplă. Al doilea sezon din JJK a fost extrem de bun, chiar mai bun decât primul, ceea ce e grozav pentru că și primul e top class. Dacă Gege Akutami este acest G. R. R. Martin al manga-ului (mă rog, probabil împreună cu cel care a creat Attack on Titan), atunci personajul Mahito e Joeffrey Baratheon. I hate that character so much, rareori mi se întâmplă să urăsc atât de profund un personaj (fie el și negativ) din anime/manga. Asta pentru că, din păcate sau din fericire, sunt făcute atât de mișto personajele, în general, încât e cam greu să ai antipatii sută la sută. Dar Gege Akutami știa exact ce face, cu siguranță, iar Mahito rămâne unul dintre cele mai complexe și interesante personaje. Am și un pic de beef cu Akutami din alte două puncte de vedere:

în primul rând, speram să aibă desenul un pic mai bun JJK, mi se pare că este inconsecvent și uneori desenează mai bine, alteori e mai delăsător și nu îmi place că nu a desenat unele personaje suficient de matur. Nanami, Gojo, Toji, par aproape copii în manga, în timp ce în anime au reușit să îi facă să arate suficient de maturi.
în al doilea rând, nu explică suficient de bine universul JJK. E delăsător și ne oferă mai degrabă rezultate decât explicații, tehnicile sunt cam alandala și uneori nu mai știi nici tu ce e ce sau de ce e așa, complicat de înțeles abilitățile unor personaje și modul în care ele se întâmplă. Dar, din fericire, universul manga este foarte mare și cu un search pe google găsești toate explicațiile posibile și imposibile, 100% fanmade, though. Așa că Gege Akutami ar trebui să se străduiască un pic mai mult să nu mai fie așa criptic pe alocuri.
Îmi place tare mult JJK și mi-e în același timp frică să citesc următoarele capitole pentru că am un spoiler masiv care mi-a frânt inima și care o să-mi frângă inima a doua oară atunci când o să și citesc cum se întâmplă de fapt.

Luna asta i-am citit, ca de obicei, fiică-mii câte ceva la culcare. Cel mai mult am citit, totuși, Oliver Twist, repovestirea pentru copii de la Editura Paralela 45. Cartea e pentru copii de 6+ și, sincer, nu mă așteptam să îi placă. Nu îi plac cine-știe-ce chestiile triste, iar Oliver Twist are o viață dezastru. Mă așteptam ca, după prima citire, să refuze să i-o mai citesc (mai ales că ea alege cu ce ne petrecem timpul înainte de culcare). Spre marele meu șoc, am citit cartea aia vreo 10 seri la rând, cred că nu exagerez, până a făcut switch IAR cu Alice în Țara Minunilor la care chiar am pierdut șirul, am citit de multe ori povestea lui Alice vara asta. I-a plăcut super mult și Oliver Twist, poate pentru că are final fericit, poate pentru că se întâmplă totuși lucruri foarte interesante, cu toate că destul de tragice. Eu rămân de aici cu dorința de a citi cartea originală pentru că am prins tare drag de poveste și mi-am dat seama că n-am citit niciodată Oliver Twist, deși Marile speranțe a fost multă vreme una dintre cărțile mele preferate (I have to re-read that too). Am citit și eu repovestiri pentru copii când eram mică, cu siguranță, iar acum poate ar fi timpul să mai fac loc și pentru niște clasice. Once in a while.

Cam atât luna asta.