Ce-am citit în august și alte peripeții

Cred că e luna în care am citit cel mai puțin vara aceasta. Am avut prea multe de făcut și uneori am preferat să mai fac și altceva —când am avut mai mult timp de citit (de exemplu seara, după ce s-a culcat fiică-mea) am preferat să mă joc Guild Wars 2 sau să văd un anime (bine, și să citesc manga, dar să zicem că aia e tot citit. E tot citit, nu doar să zicem 😀 ). În orice caz, am reușit să termin niște cărți începute în iulie și să mă descurc și cu altele. Nu stau chiar atât de rău, doar mă alint.

Să trecem la treabă.

Ce am început în iulie și am terminat în august

#roman

Parcul Mansfield, Jane Austen

Am mai citit o dată Parcul Mansfield în 2011 și acum am recitit-o după ce am dat de cursul lui Nabokov din „Cursuri de literatură” despre ea. Mi-a plăcut foarte mult, cred că mai mult decât în 2011 —din experiența asta de lectură nu-mi amintesc mare lucru, ca să fiu sinceră. Citeam foarte mult atunci, aproape nonstop, când nu învățam, citeam. Citeam și pe stradă și noaptea târziu pentru că aveam probleme cu somnul. E o mămăligă în capul meu din anii ăia și chiar nu mai știu. Însă a fost mult mai fain să citesc cartea asta cu „sprijinul” cursului lui Nabokov și am mult mai multe impresii cu privire la personaje decât aveam în 2011. Îmi dau seama că sunt și mult mai atentă la feminism și misoginism acum decât eram în 2011, dar și că sunt mult mai dispusă să interpretez altfel moralitatea sau pretenția de moralitate a unor personaje. O maestră Jane Austen, din multe puncte de vedere. Nu știu dacă voi diseca cartea asta, dar mi-ar plăcea să fac măcar niște video despre personaje —să spun ce mi-a plăcut și ce nu la ele, nu știu dacă ar interesa pe cineva mai mult decât faptul că m-aș distra eu făcându-le, dar mai vedem. Mărturisesc că mi-a (re)deschis apetitul pentru Jane Austen și am de gând să recitesc și alte romane de-ale sale. So, keep u posted!

Cel care mă așteaptă, Parinoush Saniee

Am început cartea asta în iulie și am terminat-o în primele zile din august —audiobook, am ascultat-o în aplicația voxa, narată de Ștefania Samfira, tradusă de Cerasela Barbone. Cartea a apărut la Editura Polirom și mi-a plăcut enorm. Am citit-o pentru provocarea 197 de cărți din 197 de țări la Iran și dacă faceți și voi provocarea asta, chiar v-o recomand pentru Iran. Este o carte care se vinde singură și pot să înțeleg de ce este așa de populară. Este emoționantă, scrisă foarte bine, reală din prea multe puncte de vedere și are câte ceva din toate. Pe mine m-a atras și ca stil/narațiune, dar mai ales ca poveste a acestui personaj feminin particular. Această capacitate de a-mi imagina viața unei femei din adolescență până la 50 de ani cu toate greutățile sale (oh, și mai câte!) și bucuriile, dezamăgirile, încercările —exercițiul ăsta în sine este cutremurător și util într-un fel, dar mai ales plasarea aceasta geografică și culturală a avut darul de a mă atrage și de a mă emoționa în același timp. E o carte bună și pentru a învăța puțin despre Revoluția din Iran și diverse schimbări care au avut loc după anii 70. Cel mai trist pentru o femeie este probabil să citească cum multe din aceste schimbări se revarsă fără drept de apel asupra femeilor. Mi-a fost extrem de dragă Massoumeh și sunt bucuroasă că autoarea i-a dat viață. E cu siguranță o carte care are puterea de a cuceri foarte mulți cititori —ceea ce simt că a făcut deja.

Ce am început în iulie și nu am terminat în august

#nonficțiune

Cursuri de literatură, V. Nabokov

Cursuri de literatură, V. Nabokov, trad. Diana Geacăr, ed. Vellant. Am citit în paralel „Parcul Mansfield,” de Jane Austen datorită acestei cărți și, deși îmi propuneam inițial să citesc toate cărțile despre care vorbește Nabokov în aceste cursuri și să citesc și cursurile în paralel… hmm, m-am cam răzgândit. Probabil pentru că deja fac un proiect foarte mare (provocarea 197 cărți din 197 țări) și chiar nu cred că mai am energie pentru încă una în același timp, sau nu chiar acum când am și multe altele pe cap. Dar și pentru că nu sunt convinsă că vreau să citesc Casa umbrelor, de ex, în locul Marilor speranțe de Dickens —aș avea chef mai degrabă să recitesc Marile speranțe și mai văd eu cu Casa umbrelor. Sunt totuși niște cărți pe care vreau să le recitesc din cursurile lui și chiar să le citesc pentru prima oară. Doar că m-am hotărât să nu mai aștept atât de mult cu cartea aceasta, să dau gata cursurile și să revin asupra lor când ajung și la cărțile despre care vorbește. Esențialul este că îmi place foarte, foarte mult și cred chiar că poate fi o carte foarte utilă pentru cei care studiază literatura, indiferent dacă au în studiu sau nu cărțile despre care vorbește Nabokov (e doar o particularitate, la o adică, mai important e altceva aici). Deci super recomand și cineva cu mai mult timp și mai multă răbdare, poate face și această provocare în care citește cărțile pe care le propune Nabokov înainte sau în timpul citirii acestor cursuri. Ar fi un proiect mișto.

Ce am început în iulie și probabil voi termina în august

Un cititor în Pădurea din Oglindă, Alberto Manguel

O carte de nonficțiune care cuprinde diverse eseuri —și acestea pe diverse teme. De la natura cititorului la homosexualitate sau Borges, cu mici fragmente și instanțe din viața și experiențele autorului. E o carte destul de diversă din care am impresia că poți extrage cu ușurință citate despre lectură în general. Nu am citit foarte mult din ea, dar se citește ușor și cred că va fi o lectură plăcută până la final. A apărut la editura Trei în traducerea lui Bogdan Alexandru Stănescu.

#roman

Zuleiha deschide ochii, Guzel Iahina

O ascult în voxa și am început-o cam la finalul lui august —sigur o voi termina în primele zile din septembrie. E o carte care îmi place extraordinar de mult, la fel de mult cum mi-a plăcut și Cel care mă așteaptă și am dat și de dat aceasta de o voce care îmi place și pe care o s-o urmăresc. Este extrem de importantă vocea când asculți o carte, e citită de Ilinca Hărnuț. Cartea a apărut la Editura Humanitas Fiction în colecția Raftul Denisei și este tradusă de Luana Schidu. E cartea pe care o citesc pentru Rusia în cadrul provocării deja bine cunoscute. Îmi place enorm și pot să înțeleg, ca și în cazul cărții lui Parinoush Saniee, de ce e atât de iubită și cunoscută. Avem tendința să fim sceptici cu privire la cărțile prea populare, dar adevărul e că sunt bine cunoscute din motive întemeiate. Mă emoționează povestea Zuleihei, această femeie tătară care e dusă cu trenul în Siberia, alături de alți deportați, după ce bărbatul ei a fost ucis pentru că s-a împotrivit Armatei Roșii când a venit să-și ceară drepturile.

Ce-am citit în august și a rămas în august

#poezie

Când vreau să trăiesc țip, Halina Poświatowska

Probabil una din cele mai faine cărți de poezie citite anul ăsta. Mi-a plăcut enorm și am scris mai amănunțit despre ea în Revista Psyche. E și cartea pe care am citit-o pentru Polonia. Tradusă de Ioana Diaconu Mureșan, apărută la ed. Tracus Arte.

#roman autobiografic

Me’med, Bandana roșie și fulgul de zăpadă, Semezdin Mehmedinovic

Am citit-o pentru provocarea 197 de cărți din 197 de țări la Bosnia (i-am mai citit din Bosnia pe Lana Bastasic și Aleksandar Hemon, dar am zis că nu se pune ce-am citit până acum și bine am făcut). Tradusă de Adrian Oproiu, a apărut la Black Button Books și e o carte extrem, extrem de poetică pe care am citit-o mai ales la recomandarea lui G. Mi-a plăcut, într-adevăr, așa cum a și presupus prietena mea și m-a surprins și emoționat poezia din ea. Cartea este autobiografică, este despre emigrarea în America și despre identitate, așa cum se întâmplă. Dar și despre memorie, trecerea prin viață, teama în fața bolii și a schimbărilor. Cine suntem și ce ne ține întregi, dacă ar fi să o spun într-un fel oarecum poetic. A fost o alegere excelentă pentru provocarea mea și e o carte pe care mi-ar plăcea s-o recitesc într-o zi. Am făcut diverse sublinieri și însemnări și sper să-mi găsesc timp să scriu mai amănunțit despre ea —mi-au plăcut în special pasajele poetice și pur și simplu vocea personajului narator, probabil ușor confundabil cu autorul.

#roman

Destin, Zeruya Shalev

Tradusă din ebraică de Ioana Petridean, a apărut la Humanitas Fiction în colecția Raftul Denisei și e cartea pe care am citit-o pentru Israel. Mi-a plăcut începutul și mi s-au părut interesante, ușor tragice, personajele. A fost interesant pentru mine să citesc despre mișcările revoluționare și politice din acest spațiu despre care nu prea știam mare lucru —m-a impresionat poate personajul Rahel prin implicarea sa politică și poveștile despre cum o femeie, printre alte femei, a luat parte cot la cot cu bărbații la revoluție. Primul capitol mi se pare foarte bun și catchy. Sunt o grămadă de elemente care m-au atras la cartea asta, în schimb nu m-a prins atât de tare pe cât mi-aș fi dorit și cred că parțial asta a avut de-a face, la un moment dat, cu stilul/narațiunea. Cred că prima parte mi-a plăcut mult mai mult, iar cealaltă nu a reușit să mă atragă stilistic/compozițional la fel de tare.

#manga

Death Note, Takeshi Obata (desen) & Tsugumi Ohba (poveste)

Am citit și volumul 8 din manga Death Note —și SPOILER ALERT, DAR se întâmplă fix ce credeam că se va întâmpla după moartea lui L, mi-am pierdut un pic interesul pentru manga asta, mă enervează prea multe personaje și, față de ce s-a întâmplat până acum, mi se pare un pic forțată povestea. Însă, pe de altă parte, desenul a devenit mult mai întunecat și străduințele lui Light sunt mai încurcate și complicate, ceea ce e mereu interesant de urmărit. Problematic mai e și faptul că personajul meu preferat e Light Yagami, aka Kira, ceea ce e foarte rău, știu, da, corupt moral, bad and so on and so forth, but here you have it. Am mai menționat că recitesc manga asta și deci știu tot ce se întâmplă? Dar chiar și așa. Luna asta am revăzut și Bakuman, anime-ul după manga-ul cu același nume făcut tot de cei doi și care merge super bine și pe partea de interpretare a manga-ului Death Note. De exemplu, de când am văzut prima oară Bakuman, am tot speculat că autorii ar fi vrut să termine mai repede cu manga-ul Death Note, dar au fost presați de editură să lungească povestea pentru că se vindea foarte bine. E doar o speculație pe care o să-mi fac timp într-o zi să o verific. Dar Bakuman e grozav, e despre cum doi băieți de liceu se apucă să facă manga. Unul scrie povestea, unul desenează —rings a bell? Ca autorii lui Death Note. Despre cum încearcă, răzbat, eșuează, răzbat ei, despre promisiunea romantică dintre unul dintre băieți și o fată care la rândul ei vrea să devină seyu (voice actor). Promisiunea lor e că într-o zi, când el o să devină mare mangaka și o să i se transforme manga-ul în anime, ea o să facă vocea eroinei din anime și după în sfârșit se vor putea căsători. Cheesy af, dar cute în același timp. E un anime în 3 sezoane care nu-și pierde deloc calitatea și nu are niciun episod filler. It’s a gem și e foarte bun și ca rewatch. Personajul meu preferat e Niizuma Eiji.

Kimetsu no Yaiba, Kotoharu Gotouge

Am făcut o nefăcută și am citit toată manga Kimetsu no Yaiba: Demon Slayer luna asta. Am văzut și majoritatea adaptărilor anime, deși nu pe toate, și e o poveste care m-a atras foarte tare. Din păcate, e mult prea zorit manga-ul și înțeleg că asta se datorează unor probleme personale avute de mangaka (artist care face manga. Se pare că Kotoharu Gotouge este pen name și un angajat la un moment dat a răspândit niște bârfe cum c-ar fi femeie, dar în același timp Gotouge folosește pronumele they/them, așa că e posibil să fie nonbinary – așa că eu voi folosi pur și simplu termenul mangaka neutru în contextul ăsta) —a trebuit să termine manga mult mai repede decât plănuia și să grăbească lucrurile pentru a se putea retrage (sunt tot felul de speculații pe tema asta și nu știu exact ce s-a întâmplat, cineva pe Quora specula că s-a întors în orașul natal să-și îngrijească părinții și cred că nu prea poți să scrii un manga săptămânal dacă nu stai în Tokyo). Acum, indiferent de treburile astea, e un manga grăbit și era mult teren pentru dezvoltarea personajelor și a poveștii. M-a întristat tare aspectul ăsta pentru că se taie mult din dezvoltarea personajelor, a poveștii în sine, lipsește tot acel teren narativ prin care te atașezi de personaje, flashbacks cu trecuturile lor triste adăugate la momentul potrivit, când deja îi știi un pic, nu din senin… Mi-a plăcut însă povestea suficient cât să trăiesc și cu această dezamăgire și am citit cu mare interes manga-ul până la capăt, păstrând însă o ușoară tristețe pe parcurs (ce e și ce ar fi putut să fie pentru că e bine și așa grăbit, ar fi fost o capodoperă negrăbit). Pe de altă parte, nici dacă îl umplea de fillere și lungea povestea neverosimil de mult doar pentru a vinde, cum s-a întâmplat cu alte manga-uri, n-ar fi fost neapărat cel mai bine. E bine și așa, la o adică, mai bine Kimetsu no Yaiba în formatul ăsta decât fără Kimetsu no Yaiba. Mi-a plăcut mult personajul principal, Tanjirou, care e puțin diferit de un erou tipic de shounen manga. Probabil mai ales pentru că nu e tipic super pămpălău și analizează destul de mult lucrurile, fără a se arunca mai întâi cu capul înainte. E mai puțin mainstream din punctul ăsta de vedere, mai puțin Naruto dacă vrei. Mi s-a părut faină și încercarea mangaka-ului de a împinge narațiunea înspre ideea că împreună vor face, împreună îl vor învinge pe demonul cel mare și rău, șeful șefilor, Muzan. Foarte mișto, dar ar mai fi avut nevoie de spațiu, de dezvoltare narativă și a personajelor și fără asta toată povestea s-a simțit cu niște goluri și minusuri. Și, chiar și așa, tot e un manga pe care l-am citit cu sufletul la gură —and I binge read it too, așa că ce pot spune? Se speculează că următorul manga o să fie un SF romance. Sigur o să-l citesc și pe ăla dacă o să apară vreodată.

Ceva ce te-ar mai putea interesa să citești e articolul ăsta pe care l-am scris în Revista Golan: E mai ușor să ierți autori morți și poate recenzia la „Într-o lumină aurie,” de Sergiu Vaida, publicată la @citeștemă.ro

That’s it folks. S-a dus vara, nu știu când. Mă apuc de citit pentru septembrie că am suficiente cărți începute și deja o listă pentru luna asta, însă eu sunt și părinte de copil care începe anul acesta școala, așadar cine știe ce timp voi mai avea de citit, cine poate spune, doar duhurile rele care populează voințele copiilor din toată lumea de se împotrivesc cu o îndărătnicie fantastică în fața temelor și activităților. La unii duhurile sunt mai concentrate, o fi de la ateismul păcătos al unor mame, cine mai poate să știe?

Apropos, îmi încep septembrie cu „Sfârșitul lui Eddy Bellegueule,” de Edouard Louis, apărută la Litera. Și cred că o să plâng la cartea asta. O citesc pentru Franța în cadrul provocării deja bine cunoscute, nu aveam nici cea mai mică idee cât de autobiografică e de fapt cartea asta sau faptul că Eddy Bellegueule e(ra) numele autorului înainte să și-l schimbe în Edouard Louis (legal, nu doar ca pen name).

Lectură plăcută și toamnă frumoasă, dear readers. 😀