Ioana Maria Stăncescu: „Cred că există niște tăceri care se transmit.”

Ne-am întors în sfârșit la Perfect Contemporan după o vară teribil de călduroasă și continuăm cu dialogul despre scris și literatură, dintr-un loc în care nimic nu e perfect, dar totul e mai mult sau mai puțin contemporan.

Primul episod din acest nou sezon este cu scriitoarea Ioana Maria Stăncescu. Cel mai recent roman al său, „Tăcerea vine prima”, apărut la Editura Trei, explorează maternitatea și identitatea, individualitatea unei femei din poziția sa de mamă și fiică, dar și din poziția sa de „femeie” care se mișcă în lume, societatea oferindu-i perspective, comportamente și judecăți de valoare fără a ignora genul din care face parte. Am vorbit cu Ioana nu doar despre această carte, profundă și înspăimântătoare pe alocuri (mai ales în ceea ce privește reflecțiile poetice despre maturitate și maternitate/paternitate), însă și despre scris și această nevoie de a fi văzut(ă). Despre tăceri, dar și despre absența lor, precum și despre vulnerabilitatea și plăcerea de a fi scriitor/oare, cu tot bagajul pe care trebuie să îl porți cu tine atunci când pornești pe acest drum (cu siguranță anevoios, dar și pavat cu anumite satisfacții).

Bonus: am vorbit și despre personajele feminine scrise de bărbați în literatura română canonică și s-au făcut niște afirmații care probabil nu se înțeleg foarte bine cu patriarhatul, ceea ce nu poate fi altfel decât perfect contemporan.

Ascultare plăcută și mulțumim!

Ne puteți asculta și pe SpotifyApple PodcastsGoogle Podcasts și Youtube.

Câteva lucruri pe care ni le spune Ioana astăzi:

Am început să scriu această carte complet întâmplător. (…) Nu aveam o idee foarte clară în cap ce vreau să fac cu ea. A venit pandemia și m-am trezit cu un sentiment nou (…) între angoasă, spaimă de moarte. (…) Oare acum ar trebui să mă obișnuiesc cu ideea că o să mor foarte repede? (…) Apoi am început să scriu o poveste.

Așa se petrecea lumea la momentul respectiv.

Mi-am dat seama că ce rămăsese în picioare din toată povestea era angoasa personajului care nu era dată de pandemie. (…) Nu este angoasa pandemiei, este angoasa mea. M-am hotărât să fac o poveste care să susțină și să explice acest sentiment de angoasă, o poveste care nu are legătură cu viața mea, nu vine din familia mea.

Cred că aceste tăceri s-au transmit intrauterin.

Este o carte în care îmi sunt foarte dragi toate personajele. Le-am înțeles ușor și au fost niște voci pe care le-am auzit de foarte devreme în capul meu.

Cred că există niște tăceri, niște suferințe care se transmit, niște poveri pe care femeile le tot duc. (…)

Presonajele masculine nu mi-au servit la nimic în această poveste, doar să fac din ele niște pârghii.

Nu reușesc poate să intru la fel de ușor în capul unui bărbat. Poate la un moment dat voi încerca să explorez această greutate.

Am ales să scriu despre personaje feminie ca să-mi fie simplu și ca să nu risc foarte mult. Știam că aici controlez.

Au durat vreo trei luni să găsesc acest titlu. Voiam să se regăsească în carte.

Cel mai simplu a fost scrierea personajelor secundare. La (ele) am umblat cel mai puțin.

**Muzica de intro /outro vine de la https://mixkit.co (Rock the Game/by Ahjay Stelino)

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *