Labirint, Burhan Sönmez

Pe Burhan Sönmez l-am auzit vorbind pentru prima oară pe scena Teatrului Național de la Iași la FILIT, în octombrie 2023 într-un dialog superb cu Radu Vancu. Mi s-a părut că nu ar fi putut avea un interlocutor mai potrivit pentru dialogul profund emoționant, politic, implicat și atât de autentic: despre identitate, pace, bunătate și propriile noastre eforturi de a ne cunoaște și de a cunoaște&înțelege lumea înconjurătoare. M-a impresionat profund Burhan Sönmez —m-am așezat responsabil la coadă să iau un autograf și l-am observat zâmbind, strângând mâna fiecărui cititor și rostindu-i numele cu atenție, încercând o pronunție cât mai corectă. Mărturie a acelei seri rămâne autograful din exemplarul meu, dar găsesc din ce în ce mai mult în ultimii ani că mesajul pe care ți l-a lăsat scriitorul/oarea e doar pentru tine, nu și pentru ochii rețelelor de socializare.

Ce prietenos, s-ar gândi cineva, dar ce am gândit eu a fost că e o persoană implicată și într-adevăr atentă la lumea care-l înconjoară. Anume, că toate lucrurile despre care a vorbit în dialogul extraordinar cu Radu Vancu nu au fost doar vorbe, nu au fost doar cuvinte poleite sau teorii frumoase (așa cum adesea se întâmplă în lumea intelectuală pentru că discursurile și cuvintele sunt seducătoare în sine, este foarte ușor să le cazi pradă de ambele părți: și ca ascultător, și ca vorbitor). Autorul turc mi s-a părut, în această scurtă experiență, autentic nu doar în scrisul său, în discursul său, ci și în modul în care a ales, dacă nu să-și trăiască viața, pur și simplu să fie acolo, în acel spațiu, cu cititorii săi. Și probabil de mult nu am mai simțit atât de mult respect pentru o persoană pe care, în definitiv, nu o cunosc deloc. Iubesc mulți scriitori și sunt ușor ademenită de poveștile lor de viață sau scris, dar rareori mi se întâmplă să-i respect doar pentru asta —și acest lucru este doar pentru că întotdeauna am nevoie de mai multe date și demonstrații pentru ca respectul să survină. Nu îl citisem la acel moment deloc pe Burhan Sonmez și am sperat să îmi placă proza lui măcar pe jumătate cât îmi plăcuseră lucrurile pe care le spusese sau însăși prezența sa.

M-a impresionat, de asemenea, ceea ce ne-a povestit despre incapacitatea actuală a creierului său de a-și aminti visele pe care le visează. În urma unei bătăi agresive primite în Turcia cu ceva ani în urmă, acesta fiind foarte implicat politic, manifestant, a rămas fără capacitatea de a-și aminti ceea ce visează. Medicul i-a povestit că visează încă, dar nu-și mai poate aminti ce anume sau că acest lucru s-a întâmplat. M-a înduioșat și întristat deopotrivă aspectul ăsta și mi-a fost mai ușor să corelez toate lucrurile despre care a vorbit la FILIT cu Labirint, prima carte pe care o citesc de Sönmez. Apărută la Anansi în traducerea minunată a lui Adal Hanzade.

În Labirint ne întâlnim cu Boratin, un cântăreț de blues foarte frumos care se trezește în spital neamintindu-și nimic despre sine —cine este, ce s-a întâmplat, care îi sunt legăturile cu viața pe care a trăit-o înainte. Nu își amintește nimic, dar este la scurt timp informat că a încercat să se sinucidă sărind de pe Podul Bosfor din Istanbul, acolo unde mulți alții și-au pierdut viața. El este întreg, cu toate că amnezic. De ce a sărit? A vrut într-adevăr să se sinucidă? Ce l-a determinat să ia această decizie? După toate aparențele, e o persoană de succes. E un cântăreț bun, are o influență destul de mare asupra prietenilor săi care îl iubesc și îl respectă și este, într-adevăr, foarte frumos —de ce cineva care pare să fi fost atât de binecuvântat cu lucruri bune în viața sa, a vrut să și-o termine? Boratin nu poate spune pentru că totul îi este străin: și apartamentul în care locuiește, și prietenii săi care-l prețuiesc, numele surorii sale pe care nu-l știe, discuțiile telefonice cu ea din care învață lucruri pe care nu și le amintește deloc despre sine. De aici e un drum sinuos care trece ușor și aproape insesizabil de la persoana a IIIa la persoana I. Ajungem să ne gândim foarte lesne nu doar la „drama” personajului Boratin, ci la esența lucrurilor: esența identității, a apartenenței, prieteniei, scopurilor mai mici sau mai mari ale existenței umane și, desigur, ne gândim la granița dintre viață și moarte, la această decizie teribilă ce adesea rezidă în sufletele și mințile unor oameni care par poate perfecți. Perfect fericiți, perfect de succes, perfect „normali” —dar care aleg, ca frumosul cântăreț de succes, să se arunce de pe Podul Bosfor. Este o carte fluidă și foarte reflexivă, pe alocuri realmente poetică și care se împletește extraordinar (pentru mine) cu discursul pe care l-a avut Burhan Sönmez la FILIT despre identitate.

Mă uit fără să clipesc, așa cum o fac în fiecare dimineață când mă trezesc. Nici imaginea din oglindă nu clipește. Aștept să văd care din noi va obosi și va renunța. Cel care va clipi primul, acela sunt eu. Când rămân un timp îndelungat în fața oglinzii, nu-mi dau seama pe care parte sunt.

Burhan Sönmez, Labirint, p. 66, Anansi Contemporan

Identitatea ne preocupă probabil pe toți într-o măsură sau alta, înăuntrul și în afara literaturii. Chiar și atunci când nu o știm. Probabil că de fiecare dată când ne gândim la noi sau vorbim cu „eu” răspicat reiterăm tocmai o parte din credința noastră despre noi și identitatea noastră. Ce mi s-a părut deopotrivă interesant și curios în dialogul dintre Burhan Sönmez și Radu Vancu de la FILIT a fost poate tocmai această luptă intermitentă pentru și împotriva identității. Pentru că a-i cădea pradă acestei dorințe obsesive de a defini, reprezenta, înțelege, de a contura clar și desăvârșit ceea ce ești/cine ești poate fi o capcană năucitoare, distructivă. Poate și pentru că te separă de ceilalți și invită la un soi de individualism, dar și de un scop în sine (desigur obsesiv), care s-ar putea termina lesne cu o „amnezie” (nu ad literam). Să te întrebi excesiv cine ești și să faci din asta nu o călătorie productivă pentru tine și cei dragi ție, și o învârtire pe loc din care doar rămâi epuizat. Nu m-am gândit prea mult la identitate în sens negativ: nici din punct de vedere al separării de ceilalți, dar nici la puterea negativă pe care o poate exercita asupra noastră. Desigur, aici asum că poate fi vorba și de o suprainterpretare a mea, dar l-am văzut pe personajul din Labirint, ce nume potrivit pentru această carte, negând tocmai acest lucru, tocmai această luptă „pentru” identitate. În căutarea sa pentru identitate, amintiri, pentru recuperarea a cine era de fapt, s-ar putea să întâlnească ceva mult mai valoros —sau poate cu adevărat valoros. Și acest lucru se poate să rămână la latitudinea fiecărui cititor.

Ei se gândesc că datorită numelor părinților mei din buletin, datei și locului meu de naștere am să știu cine sunt. Pe când eu nu vreau să știu cine sunt, eu vreau să știu ce sunt. Despre asta nu mi se vorbește. Ce sunt eu?

Burhan Sönmez, Labirint, p. 109, Anansi Contemporan

Mi-a plăcut mult cartea, dar și stilul autorului —e ușor seducătoare pe alocuri, uneori confuză, de multe ori te invită la tristețe inevitabilă. Te invită să te gândești, în ciuda absenței dramei reale a amneziei, cine ești tu, ce ești tu și cât din tot ceea ce ai întreprins sau „ai fost” până într-un anumit punct definește prezentul tău. Se citește repede datorită stilului fluid al autorului și, în ciuda subiectului, nu cred că este o carte care să te lase cu gust amar sau disperare. Te va lăsa probabil cu gânduri diverse despre identitate, ceea ce nu poate fi decât bine. Scriind aceste rânduri despre ea, îmi dau seama cât de mult mi-a plăcut să trăiesc în paginile ei, să mă gândesc la ele și să le corelez cu autorul pe care l-am ascultat la FILIT. Sunt, deci, pregătită și nerăbdătoare să citești și Piatră și umbră, apărută tot la Anansi anul trecut și care mă așteaptă cuminte în bibliotecă.