Florentin Popa: “Trebuie să acceptăm că lucrurile se termină undeva”

În episodul 18 m-am întâlnit la Perfect Contemporan cu poetul Florentin Popa. Un podcast cu şi despre literatură. Din când în când mă întâlnesc cu autori şi despicăm firul în patru pentru a vedea de ce scriem, ce e în spatele unei cărţi, despre impulsurile care ne pun în mişcare şi nu numai. Nu e nimic „ perfect” la Perfect Contemporan, dar totul e mai mult sau mai puţin contemporan.

I-am mărturisit lui Flo că nu mă așteptam, când l-am invitat la podcast, să avem un episod atât de poetic. Dar iată că în episodul de astăzi am ocazia să vă dăruiesc multă poezie și sunt bucuroasă. Florentin Popa este adesea ironic, dar și sensibil, vorbește pe șleau și nu se ferește să ajungă și la lucruri gingașe, dar și la lucruri dure în aceeași măsură. Ne-am avântat în discuții despre maturizare, dar și copilărie, despre bullying și procesul transformării din introvertit în extrovertit — despre experiența debutului, dar și despre cum putem avea o atitudine bună în fața sfârșiturilor. Am vorbit și despre cel mai recent volum al său, Dezintegrare apărut la OMG Publishing. Pentru că Flo e sincer și autentic, vom lăsa episodul acesta sub egida limbajului explicit. Cu mențiunea că nu e nimic obscen în discuția de astăzi.

Ne puteți asculta și pe Spotify, Apple Podcasts, Google Podcasts și Youtube.

Ascultare plăcută și mulțumim!

Adiacent dialogului de azi este interviul pe care l-am citit la scena9 și la care am făcut referire de mai multe ori: Putem să trăim împreună în delirul ăsta împărțit.

Câteva lucruri pe care ni le spune Flo în episodul de azi:

Un debut poate să fie deodată și prea mult și prea puțin. Poate să fie un influx de atenție, dar în același timp te poți simți cumva abandonat din anumite puncte de vedere.

Dacă nu aș avea job-ul în IT, nu aș avea nici disciplina să scriu. (…) Și, pe de altă parte, atunci când job-ul e frustrant, am lucrurile astea în care să mă retrag.

Nu cred că eram eu neapărat cel mai sensibil băiat, doar că violența era oricum instituționalizată cumva. Erau anii 96-98 și se suna de clopoțel, aveam două opțiuni, ori să ne jucăm, ori să ne batem.

O formă de defulare a fost (…) genul ăsta de manifestare creativă în care făceam orice să apară lucruri.

Îmi puteam închipui că ajung până în Australia, la o adică pe jos, dar să iau o fată de mână (…), vai, Doamne, cum e tehnic posibil.

Cultural eram crescuți, mai ales în anii 90, nu doar ca niște persoane, nu doar ca niște genuri diferite, ci aproape ca niște specii diferite. (despre copilăria în anii 90 și prejudecățile de gen).

Eu sunt mai degrabă un făcător de obiecte, nu sunt un fiu al faptei. (…) Îmi place să mă uit la rodul mâinilor și minții mele.

Cred că pe ușița de pisică, societatea prinde oricum poezia. Nu cred că refuză neapărat să înțeleagă. Însă depinde și ce facem după ce intrăm pe ușiță.

Ține de maturizarea noastră a tuturor. De a respecta cât mai mult libertățile celorlalți. Mai ales libertățile alea care nu ne reduc nouă drepturile cu nimic și nu ne cauzează, de fapt, nicio neplăcere. Dar asta e și o trecere de la o cultură a rușinii (…) la o cultură bazată mai mult pe onoare, pe toleranță.

De fiecare etapă e nevoie și fiecare etapă o să fie percepută în absolut pe baza configurației tale intelectuale de atunci. Și o să fie un pas către altceva.

Nu mi se pare că e o cursă. E loc pentru toți sub soare. (…) Nu simt că vreau să revoluționez lucruri. Nu simt neapărat nici că vreau să mă autodepășesc.

Trebuie să acceptăm că lucrurile se termină undeva. Și să le lăsăm să se dezagrece grațios sau măcar natural ca să putem să începem alte lucruri. (…) Nu înseamnă că e un sfârșit de lume neapărat dezintegrarea. E doar un sfârșit de lume așa cum o știm. Și asta înseamnă și o lume nouă și destul de mișto.