Ce nume poartă o mamă care-și ucide soțul pentru că acesta le-a sacrificat fiica zeilor? Clitemnestra, desigur. Însă încearcă să-ți imaginezi asta. Ești Clitemnestra, soție de rege, mamă mândră a trei copii pe care îi iubești grozav —iar soțul tău, admirat și respectat, Agamnemnon, te cheamă pe front pentru a-ți căsători fiica, pe Ifigenia, unui erou (nimeni altul decât Ahile). Una dintre fiice o lași acasă să vegheze asupra lucrurilor, pleci cu Ifigenia și fiul cel mic, Oreste, pentru a o căsători pe front —chiar dacă neconvențional, adesea lucrurile se întâmplă altfel în timp de război.
Dar soțul tău are niște planuri complet distincte, iar Ahile este un viteaz care nici vorbă să se gândească la căsnicie când are dușmani de învins și ținuturi de cucerit, altfel binevoitor și nu prea fericit cu deciziile lui Agamnenon. Mai întâi suntem într-o apă călduță în care lucrurile par că o să fie bine, chiar dacă sunt tulburi, nici măcar nu te poți gândi că regelui îi trec prin cap asemenea atrocități. Dar, apoi, îndoiala se strecoară printre crăpături și nu mai poți ignora semnele. Soțul tău te evită pentru că… cum ar putea să-ți spună în față, mai repede decât e necesar, înainte să se vadă în fața necesității de a o face, că s-a hotărât s-o sacrifice pe Ifigenia zeilor ca aceștia, în schimbul vieții acestei fete, să liniștească apele și valurile, ca armata să poată naviga și învinge trupele dușmane? Cum să-i spui soției tale că vrei s-o ucizi pe fiica voastră pentru a câștiga războiul? Nu există un mod în care așa ceva se poate comunica, și totuși… Agamemnon găsește unul.
Nu va mira pe nimeni când ura Clitemnestrei va apărea brusc și va crește la proporții gigantice, aruncată într-o groapă, privată de igienă, apă și mâncare cât fiica sa este ucisă în fața tuturor, aproape incapabilă de a-și murmura blestemul învățat de la mama ei. Nimeni nu a putut-o salva, iar acum imaginează-ți ce se întâmplă în inima Clitemnestrei. Pentru că asta ne propune Colm Tóibín cu începutul acestei cărți. Avem narațiune la persoana I și o cunoaștem direct pe Clitemnestra, o citim rumegând, luând decizii, punându-și inima pe tavă, aproape că poți jura că e o persoană adevărată. A făcut o treabă fantastică autorul aici, nu doar pentru că emoționează și e într-adevăr extrem de poetic pe alocuri, ci și pentru că te pune în fața faptului neverosimil, crud, necesar: de a te gândi fix la asta, ce poate face o mamă în asemenea caz? Desigur, singura opțiune care i-a mai rămas e să comploteze împotriva acestui soț crud, dement ar spune unii, să-l ucidă cu mâna ei și să preia controlul —sigur, faptul că acesta se întoarce învingător din război (cu o proclamație stinsă: viața fiicei lor pentru un imperiu) cu o amantă superbă nu-i ajută în niciun fel cauza. Există ceva satisfăcător, cu toată violența și cruditatea sa, în scena uciderii lui Agamemnon. Clitemnestra și e doar Clitemnestra aici, Clitemnestra, mama Ifigeniei.
Sunt eu însămi surprinsă de cât de mult mi-a plăcut Casa numelor de Colm Tóibín — nu pentru că aș fi avut ceva împotriva autorului, dar nu citesc de obicei „repovestiri” sau reimaginări ale unor texte clasice sau antice, în cazul ăsta a unei tragedii grecești. Cu toate astea, am ieșit din zona de confort cu Colm Tóibín și mi-a plăcut grozav, iar asta are cu siguranță mare legătură cu scriitura lui care m-a cucerit. Cineva mi-a spus că Magicianul e o carte și mai bună (sau mult mai bună), ceea ce nu poate decât să mă bucure, având în vedere cât de tare mi-a plăcut aceasta. Am adăugat-o și la provocarea 197 de cărți din 197 de țări, pentru Irlanda, și nu regret deloc, a fost o decizie superbă. Cel mai mult m-a cucerit cu stilul său și tocmai de asta vreau să vă spun că am început-o cu o atitudine negativă, pe care am încercat rațional s-o filtrez, dar lupul blana schimbă, dar năravul… :D. În această situație, nu mă puteam abține să nu gândesc: dar la ce bun să scrii o carte de genul? Pentru ce o rescriere ca asta? Ce ne aduce o reimaginare a unei povești și așa spusă de atâtea ori? Nu sunt în vreun fel mândră de aceste gânduri, dar ele erau acolo. Și s-au disperat ca prin magie odată ce-am trecut de câteva pagini. Primul răspuns involuntar pe care le-am dat întrebărilor meschine a fost: are tot sensul din lume dacă e atât de bine scrisă. Apoi, ele au dispărut cu totul pentru că am fost prea ocupată cu narațiunea.
Hotărât lucru, două chestii m-au dat gata la cartea asta: stilul autorului (putea scrie despre orice, as far as I’m concerned) și prima parte, unde intrăm direct în gândurile Clitemnestrei. Mi se pare un proiect fabulos de a scrie această primă parte la persoana I și de a o face cu această claritate superbă. Sigur că poate fi vorba și despre o „justificare” a personajului, în măsura în care ar putea exista una (mai ales că lucrurile se complică grozav de îndată ce se încurcă cu Egist și obține putere(a). Desigur că lucrurile se complică și mai mult atunci când nu există o comunicare corectă cu Electra, sora Ifigeniei, care se simte invariabil trădată, atunci când nu-și dă seama de influența lui Egist, când permite ca fiul ei să fie pus în pericol —și așa mai departe. Ce face autorul aici e să ne arate că adevărul are două fețe (că poate nu există adevăr), dar că rămân două lucruri de o claritate imposibilă: a-ți ucide fiica, a-ți ucide soțul, a-ți ucide mama, toate acestea, în prezența sau absența zeilor, se vor întoarce ca o roată cu spini, spintecând drumul între tine și ceilalți/lume. Și o face prea frumos Colm Tóibín —ne spune că această reimaginare nu are o „sursă în niciun text aunme. Ba chiar unele personaje și multe evenimente din Casa numelor nu figurează deloc în versiunile timpurii ale povestirii de față. Dar protagoniștii —Clitemnestra, Agamemnon, Ifigenia, Electra și Oreste —, precum și forma narațiunii, sunt luate de la Eschil (Orestia), Sofocle (Electra) și Euripide (Electra, Oreste și Ifigenia în Aulida).” Cam ăsta e disclaimer-ul fain al autorului (and I’m gonna take it). Cu forma narațiunii luată sau neluată din altă parte, și-a propus într-adevăr ceva foarte mișto și mi se pare că i-a ieșit grozav. Nu aș fi crezut că o să îmi placă atât de tare o repovestire a acestei tragedii —m-a făcut să reflectez mai mult la ideile sale de bază, dar m-a și păcălit foarte frumos cu anumite construcții poetice.
M-a făcut să mă gândesc, de exemplu, la ce putea face Clitemnestra în situația asta? Hang in there, știu că nu e reală, dar nu asta contează aici. Pur și simplu este greu să nu empatizezi cu ea, chiar și atunci când spune că s-a obișnuit cu „mirosul morții” în prima propoziție care deschide cartea. Stârvul soțului său și al amantei sale sunt două trofee pe care le accepți, aproape le aplauzi. Mai târziu, probabil că-i vei găsi defectele Clitemnestrei, vei înțelege că fapta sa nu poate rămâne nepedepsită, te vei gândi că ar fi putut face totuși lucrurile diferit și atunci te vei depărta de Clitemnestra, vei uita că ai iubit-o și compătimit-o, că ai găsit dreptate și satisfacție în actele sale. Dar până atunci, Colm Tóibín te face să înțelegi că nimic nu e mai important, mai just, mai imperios decât această dreaptă răzbunare a Clitemnestrei împotriva lui Agamemnon. Când soțul tău vă ucide fiica, singurul lucru pe care-l poți face e să iei pumnalul în mâini, altfel tu însăți ai fi părtașa acelei crime oribile. În acest sens, Clitemnestra nu avea nicio șansă, nicio altă opțiune. E un pic crud poate și demersul acesta foarte introspectiv propus de Colm Tóibín pentru că te aduce în fața acestei concluzii. Sunt toți prinși în acest destin —pentru că nici Electra nu putea face altfel, nici Oreste, nici Egist, fiecare are rolul său de jucat. Însă pe mine cel mai tare m-a impresionat ipostaza Clitemnestrei și sunt sigură că are de-a face cu jocul narativ propus de autor.
Nimic nu e stabil, nici o culoare nu rămâne aceeași în această lumină; umbrele se adumbresc și lucrurile de pe lume se fac una fiecare cu fiecare, așa cum faptele noastre, ale tuturor, se amestecă intr-o singura acțiune, si toate țipetele și gesturile noastre se amestecă într-un singur strigăt, un singur gest. Dimineața, când lumina va fi fost curățată de întuneric, vom vedea iar limpezime si unicitate. Pâna atunci insă, locul unde sălășluiește memoria mea este unul plin de umbre și ambiguități, consolat de contururi moi, erodate – și atâta îmi ajunge pentru acum. S-ar putea chiar să dorm. Știu că la lumina zilei, când ea va fi iarăși deplină, și memoria mea va fi iarăși ascuțită, își va recăpăta precizia și va tăia prin cele întâmplate, precum un pumnal a cărui lamă tocmai a fost șlefuită si pusă la lucru.
Casa numelor, Colm Tóibín, pag 16, Humanitas Fiction
Cartea a apărut la Humanitas Fiction, în colecția Raftul Denisei coordonată de Denisa Comănescu, în traducerea lui Mihnea Gafița.
Poetă, podcaster, mamă, blogger, promoter cultural, expertă la visat cu ochii deschiși și inventat povești.
Mă poți susține aici: patreon.com/ramonaboldizsar
Ascultă și tu podcastul literar Perfect Contemporan! Mai scriu și la Revista Golan, Revista Psyche și citeștemă.ro
Am debutat în 2021 la Casa de Pariuri Literare cu volumul de poezie: Nimic nu e în neregulă cu mine.
Interviuri de ascultat/văzut: la Timpul Prezent, la Zest, la Biblioteca lui Gelu, altfel pe Youtube.
Interviuri de citit: pt IQads, pentru Adevărul (+partea a doua), Poetic Stand, Dlite-Blog-Goethe, pentru Mansarda Literară, Țignal CDPL.