Raluca Nagy: “Ca să scriem, cu toții ne zgândărim niște răni până sângerează.”

De multă vreme îmi doream să vorbesc cu Raluca Nagy, încă de când am citit Un cal într-o mare de lebede și, atunci când am văzut că va veni la FILIT, am știut că e momentul potrivit. Asta pentru că șansele s-o întâlnesc pe Raluca în România nu sunt foarte mari și nici dese, a venit tocmai din Insula Jeju, Coreea de Sud, pentru a fi alături de noi la Festivalul Internațional de Literatură și Traducere Iași. Din fericire, am reușit să vorbim mai pe larg în agitația și gălăgia plăcută din Casa FILIT. Ne-am aventurat pe tărâmul memoriei, rănilor și a altor dragoni, Raluca ne-a vorbii despre asemănările dintre Vietnam și România copilăriei sale – asemănări care vin pe fondul amintirilor senzoriale, despre blocaje și despre șocul descoperirii faptului că București seamănă cu Saigonul. După ce am terminat de citit Despre memoriile femeii și alți dragoni, am vrut mult să o întreb ce crede despre empatie și acum am avut ocazia. Îi urez bun venit acasă Ralucăi Nagy și pe voi vă îndemn să îi căutați cărțile apărute la Editura Nemira.

Click și ascultare plăcută, suntem la episodul 51 la Perfect Contemporan, mulțumesc că ne asculți în continuare.

[simplecast-embed error="src attribute needs to be set"]

Ne puteți asculta și pe Spotify, Apple Podcasts, Google Podcasts și Youtube.

Câteva lucruri pe care ni le spune Raluca Nagy în acest episod:

Nu înțeleg deloc capitalismul ăsta rampant și individualismul. Vin din Asia unde accentul se pune pe noi, nu pe eu și cred că îmi sare în ochi cu atât mai mult și mă întreb cum se poate să fi ajuns în 30 de ani o societate atât de individualistă.

La nivel cultural există accentul pe comunitate, noi. (Asia) Datul din coate neoliberal nu-l văd atât de mult acolo.

 Ca să scriem, cu toții ne zgândărim niște răni până sângerează.

Sunt un scriitor compulsiv. Nu scriu nimic dacă nu mă arde. Șu când ajung în punctul în care se sparg digurile, nu mă mai oprește nimic.

Nu știu dacă sunt de acord întotdeauna cu empatia, mi se pare un concept periculos. Compasiunea mi se pare un lucru mai util. Poți să fii alături de cineva și să îl susții în experiența sa, dar nu înseamnă automat că încerci să te pui în pantofii lui și să îl înțelegi.

Personajele se folosesc de tine să spui povestea, nu invers.
 
 Aș vrea să sparg mitul scriitorului care stă într-un castel de cleștar și creează singur. Nimic nu se pogoară din eter.

Foarte multe povești pe care noi le credem amintiri din copilărie pot fi o poză de la serbare și povestirea serbării de un părinte. Le pui împreună și zici, da, am fost pe scenă și am fost scufița roșie, tu de fapt nu mai ai amintirea aia. În schimb, toate amintirile senzoriale, nu mi le putea explica nimeni.

Mi-a fost mult mai greu să scriu nonficțiune decât ficțiune.

**Muzica de intro /outro vine de la https://mixkit.co (Rock the Game/by Ahjay Stelino)