Ce-am citit în octombrie și alte peripeții (2024)

Octombrie a fost, bineînțeles, despre FILIT, aka Festivalul Internațional de Literatură și Traducere Iași, teoretic și practic cel mai mare și interesant festival de literatură (&traducere) din România și unde am reușit să ajung pentru al doilea an consecutiv. Cât de fain a fost la Iași în săptămâna FILIT o să vedeți cât de curând pentru că pregătesc weekvlogul promis — cu toate că durează ceva, la fel cum durează și prelucrarea interviurilor pe care le-am făcut acolo. Lucruri inevitabile, dat fiind că sunt o singură persoană și nu sunt singurele activități care-mi acaparează energia. Așadar, mulțumesc pentru răbdare, dar nu vă țin pe uscat până acolo și sunt pregătită să vă arăt ce cărți am citit în luna octombrie. 🙂

#roman

Brooklyn, Colm Toibin

L-am descoperit pe Colm Toibin cu Casa numelor, o carte pe care am început-o cu auspicii mai degrabă nefavorabile, strict legate de prejudecățile mele cu privire la anumite tipuri de cărți care se ocupă cu repovestiri. De fapt, am citit mai multe repovestiri și reinterpretări foarte bune și aceste cărți meta care se joacă cu idei răsfolosite pentru a crea ceva de fapt original (și mă gândesc la una din cărțile mele preferate, Evanghelia după Isus Cristos de Jose Saramago, de exemplu). Și cu toate că am experiența asta, tot nu mă pot dezbăra de senzația asta care are legătură mai mult cu motivația și o prejudecată insuficient rațională, anume că de ce să mai citesc o reinterpretare? Și mi-am găsit un răspuns extraordinar de frumos citind Casa numelor care a fost senzațională și m-a ajutat să mă gândesc la Clitemnestra într-o manieră cu totul nouă și, în plus, am adorat modul atât de fin în care a reușit să aducă în prim plan personajele feminine. Și, mai mult decât orice, am adorat scriitura. Atunci m-am îndrăgostit de cum scrie Colm Toibin, dar am avut imediat ocazia să mă reîndrăgostesc citind Brooklyn care nu are absolut nicio legătură, din punct de vedere stilistic, narativ, tehnic, cu Casa numelor. Pare scrisă de un alt autor, așa că l-am și întrebat despre asta pe Colm Toibin la FILIT și puteți citi și voi interviul nostru în Revista Golan: „Cred că e cel mai bine să ai un perete gol în față, să îți tragi un scaun și să scrii”.

Brooklyn spune povestea lui Eilis, o fată irlandeză care locuiește cu sora și cu mama ei și, după ce începe să lucreze la un magazin local unde este tratată ca o persoană inferioară, ajunge să fie trimisă în New York de mama și sora ei, prin intermediul unui preot care o ajută cu actele și viza de muncă. Pleacă pentru o viață mai bună, așa cum se întâmplă, iar viața ei urmează să se schimbe pentru totdeauna. Dar nu brusc, ci cu pași mici, iar dorul de casă și multiplele sentimente, pozitive și negative, pe care le încearcă pe pământ nou sunt delicioase de citit, deși de multe ori apăsătoare. Am citit cu o anxietate continuă întrebându-mă dacă ceva rău, cu adevărat rău o să se întâmple și m-a consumat destul de mult anticiparea asta. După ce am parcurs cam trei sferturi din roman, m-am liniștit și, bazându-mă pe experiențele din paginile anterioare și modurile în care conflictele și situațiile de criză au fost aplanate, mi-am zis că nimic prea rău n-o să se întâmple, că am încredere în Colm Toibin și destinul pe care i l-a pregătit lui Eilis. Poate că asta a făcut parte din tehnica scriitorului, vezi în interviul nostru, pentru că în cele din urmă m-a lovit bine de tot și m-a lăsat cu un oarecare sentiment de amărăciune și expectativă. Așa că aștept cu interes să citesc și continuarea, Long Island, care a fost publicată anul acesta și care sper că se va traduce și la noi (Brooklyn a apărut inițial în 2009, chiar dacă e tradusă recent la noi). Nu mă satur să-l recomand pe Colm Toibin și aștept cu interes să-i mai citesc și alte cărți.

A apărut la Humanitas Fiction în traducerea Cristinei Nicolae.

Fericitul cuplu, Naoise Dolan

Auzisem de Vremuri intersante, dar n-o citisem. Am început cu Fericitul cuplu și mi-a plăcut scriitura lui Naoise Dolan care părea să amestece un umor interesant pe care eu, personal, l-am identificat și în Brooklyn (ceea ce, evident, m-a făcut să mă întreb dacă este un umor irlandez, dat fiind că atât Naoise Dolan cât și Colm Toibin sunt din Irlanda). Despre asta poate o să aflăm mai multe în interviul pe care îl pregătesc cu Naoise Dolan cu care am vorbit la FILIT. Nu credeam că există cineva care să gesticuleze mai mult decât mine, dar am aflat că da și-mi pare rău că nu am apucat s-o întreb pe Naoise Dolan dacă și pe ea o ajută să se concentreze, această mișcare continuă/gesticulatul atunci când răspunde, vorbește. Dar asta n-ar fi prea relevant pentru că, oricum, am vorbit mai apăsat despre scriitura ei, ritualuri și care e faza cu nunta din Fericitul cuplu.

Celine și Luke urmează să se căsătorească. Ea este pianistă, un pic bizară, stă cu mănuși tot timpul ca să nu se rănească la degete. Iar Luke e un tip despre care n-ai zice că o să ajungă să se căsătorească, genul care spune că nu e făcut pentru relații și că el nu e bun la asta. Mi-a plăcut foarte tare dinamica personajelor, modul în care au relaționat între ei, monologurile lor și judecățile de valoare pe care le-au formulat despre ei înșiși și despre ceilalți. Avem mai multe puncte de vedere narative și la vremea la care am ajuns să citesc POV-ul lui Luke, deja mă cam apucase iritarea și-l detestam (nu e foarte greu să-l displaci în acel punct). Inevitabil, partea aia a fost preferata mea, fir-ar să fie, mi-am zis, mi-a făcut-o autoarea. Îl detestam pe Luke așa cum îl cunoscusem prin ochii altora. Și, în definitiv, și prin proprii ochi rămânea oarecum detestabil, dar era teribil de interesant și băga niște referințe din Mândrie și prejudecată, era analitic și oarecum coerent, într-un fel cam irezistibil ca personaj și narațiune, chiar dacă era cam detestabil ca bărbat și ființă umană. Și mi-a plăcut cum a reușit să răsucească scriitura astfel, să te ademenească și să te păcălească. O carte foarte faină care se folosește de pretextul mariajului, al acestui ritual al căsniciei cu toată investiția morală și financiară, pentru a vorbi despre oameni și relațiile dintre ele. Mi s-a părut perfect ce a spus la un moment dat un personaj, anume că a învățat că nu poți să cunoști un om bazându-te pe ce spun alții despre el. Și, în același timp, simt că asta s-a întâmplat cu Celine pe care o cunoaștem parcă la final sau o vedem într-o lumină mai nouă. Pentru că deși am avut ocazia s-o cunoaștem prin proprii ochi și prin ochii lui Luke, doar când ajungem la o perspectivă oarecum obiectivă ajungem să ne întrebăm dacă percepția noastră asupra ei a fost realmente corectă sau nu sau dacă există în mod real adevăruri despre oameni.

A apărut la Humanitas Fiction în traducerea Mihaelei Buruiană.

Vremuri interesante, Naoise Dolan

Nu am citit Vremuri interesante înainte de FILIT, ci doar după, în trenul spre casă (o bună parte) și mi s-a părut foarte fain romanul său de debut. În mod normal nu prea citesc cărți de același autor consecutiv — asta după ce m-am ars de mai multe ori și am început să încurc cărțile, narațiunile, personajele, așa că îmi place să fac niște pauze între cărți. Să zicem că niște pauze au fost, dar nu neapărat foarte serioase, acum asta este, cert e că parcă mi-a plăcut și mai mult Vremuri interesante. Și asta știu deja că se datorează acestui stil la persoana I, o fată care pleacă din Irlanda în Hong Kong și se (auto)descoperă, este destul de săracă și începe o relație îmbârligată cu un tip tot indisponibil emoțional, bancher și bogătaș, din perspectiva ei, nu neapărat și din perspectiva lui. Îmi plac personajele acestea feminine care conduc narațiunea și nu sunt neapărat ultra morale, care se bazează mult și pe neajunsurile lor și care le analizează într-un mod care, dacă nu este edificator în vreun fel, este totuși deosebit de uman. Și presupun că de-asta îmi și plac foarte mult personajele Laviniei Braniște (din Interior zero, Escapada și Mă găsești când vrei) unde avem aceeași tipologie. Mi-a plăcut tare mult Vremuri interesante și am urmărit cu sufletul la gură parcursul personajului. În același timp, simt că ambele cărți se termină într-o oarecare măsură abrupt și probabil este singurul lucru cu care nu am făcut complet pace pentru că, de fapt, nici nu știu ce așteptări *exacte* am de la aceste finaluri și ce mă nemulțumește foarte precis. La Vremuri interesante mi-a plăcut în special dialogul intern, Fusesem tristă în Dublin, hotărâsem că era din vina Dublinului și crezusem că Hong Kongul o să ajute. Dacă o ajută sau nu, aflați în Vremnuri interesante.

A apărut la Humanitas Fiction în traducerea Mihaelei Buruiană

Mori, iubitule, Ariana Harwicz

Romanul de debut al Arianei Harwicz îl citesc după Degenerat și Pierderea judecății (care tocmai a apărut la editura Vellant și pe care am citit-o în PDF, mulțumesc editurii care a înlesnit asta înainte de FILIT). Romanul Mori, iubitule l-am început înainte să ajung la FILIT și l-am terminat după ce m-am întors, ceea ce e sau nu justificabil având în vedere ce scurt e. E totuși foarte intens, Ariana Harwicz este o scriitoare destul de neortodoxă, deși în interviul nostru aceasta spune că nu e o scriitoare prea extravagantă. Dintre cele trei cărți pe care le-am citit eu de ea, probabil că aceasta este cea mai soft, dar rămâne complet valabil ce spune în general despre cărțile sale; „Cărțile mele nu fac parte din tradiția cărților terapeutice. Dar arta și literatura sunt în același timp răul și morfina, otrava și pastila vindecătoare” Pentru mine fiecare carte de-a ei e o experiență în sine, la fel a fost și dialogul nostru pe care-l puteți citi în Revista Golan.

În Mori, iubitule avem o femeie care pare să fie la marginea depresiei, aparent nimfomană, care nici măcar nu încearcă în mod activ să se integreze — sau, când o face, o face atacată de gândurile cele mai intruzive. Este mamă și soție, dar este în același timp această ființă individuală cu gânduri și sentimente multiple, de cele mai multe ori nealiniate obișnuitului și mintea ei este un tăvălug, gândurile care ies la primul nivel de suprafață, totuși încă foarte adâncit în propria minte, sunt dintre cele mai tulburătoare și neangajate cu lumea normală. Și fluxul conștiinței este stilul narativ perfect care să-i scoată la iveală gândurile neobișnuite, neliniștile, viziunile diferite și extrem de bizare. Asta sau, în același timp, personajul femeie din cartea asta rămâne un simbol pentru aprigile critici și judecăți sociale cărora sunt supuse femeile de dinainte să se nască, strivite de copita patriarhatului, care duc cu ele tot felul de greutăți și nedreptăți pe care trebuie să învețe să le considere normale și chiar normative. Intrăm în cea mai adâncă parte a minții a acestei femei și suntem obligați & obligate să ne îndoim cu privire la adevăr și natura umană.

Fun fact: chiar acum se filmează Die, my love cu Jennifer Lawrence și Robert Pattinson în roluri principale, așa că ai timp să citești rapid cartea (extrem de scurtă și intensă) înainte de apariția filmului în 2025 care e marketat ca horror/comedy și pe mine mă înfioară partea aia cu comedy. 😀

A apărut la Editura Vellant în traducerea Lilianei Pleșa Iacob.

Pierderea judecății, Ariana Harwicz

Pierderea judecății mi-a dat daună totală. E o carte extrem de scurtă și extrem de intensă și am citit-o înainte de Mori, iubitule. Așa cum am procedat și cu Naoise Dolan, am citit două cărți de Ariana Harwicz într-un interval relativ scurt și doar printr-un noroc am reușit să le separ. Noroc sau nu pentru că există o antiteză fantastică între mama din Mori, iubitule și cea din Pierderea judecății și despre ambele se pot spune lucruri cât se poate de neconvenționale. De fapt, cele două romane funcționează antitetic pe mai multe planuri și poți compara chiar tematici și secvențe. Pe mine m-a marcat și mai mult Pierderea judecății și, într-un fel, tocmai prin acest titlu simt că aș putea descrie cel mai bine și cel mai corect proza Arianei Harwicz: se simte ca o pierdere a judecății și te face să te îndoiești cu privire la lucrurile elementare. Lucruri pe care le considerai un dat, adevărate, lucruri de neschimbat și care funcționau ca valori, fie ele morale sau de altă natură. Aici totul este întortocheat și motorul, în ambele cărți, este iubirea intensă și eșecul, un anumit nivel (sincer, extrem de profund, nu doar anumit) de toxicitate. Toxicitate care se descrie explicit și prin relația cu familia extinsă, socrul, mereu mort, soacra băgăcioasă, ba rea, ba plângăcioasă, originea cunoscută a femeii — de natură evreiască, cu o absență imediată și descriptivă a părinților. E absolut fascinantă proza Arianei Harwicz care nici nu-mi imaginez cum ar putea funcționa fără fluxul conștiinței. În mintea mea, rămâne totuși o autoare destul de extravagantă și de care simt că trebui să te apropii cu grijă pentru că nu e pentru oricine, nu e pentru aceia dintre voi care sunt sensibili la răsturnarea sensului convențional, fie el asupra realității, naturii femeii, mamei, vieții, monogamiei, iubirii filiale sau de orice altă natură. Stilul ei e obsesiv și sufocant, de multe ori, de aceea chiar te hipnotizează și rămâne multă vreme cu tine impresia asta halucinantă.

A apărut la Editura Vellant în traducerea Lilianei Pleșa Iacob.

Tăcerea Șeherezadei, Defne Suman

Iată o cursă improbabilă, dar doar raportată la numărul de pagini și timpul care se scurgea înainte de începerea FILIT-ului — și tare rău mi-ar fi părut pentru că Defne Suman nu are doar o scriitură complexă, ci este și o scriitoare foarte deschisă și extrovertită, cu o energie contagioasă — și, deci, un dialog cu aceasta e și plăcut și antrenant și ar fi fost tare păcat să-l pierd doar pentru că nu reușisem să termin romanul. Din fericire, romanul nu s-a lăsat neterminat, ba din contră. Sunt 500 de pagini despre orașul Smirna, acum Izmir, frumos și puternic prins în pânzele istoriei câtorva familii, originile turcești și grecești se împletesc și ele și devine și un manifest ascuns pentru identitate și rădăcini, tandru și fragil redat poate tocmai în dedicația cărții, Celor care au fost izgoniți din țara lor.

E foarte încurcată narațiunea, dar mai ales eu am simțit nevoia să fac pauze — poate din pricina descrierilor sau a acestei presiuni psihologice asupra unor personaje, anticipând niște situații și drame. În același timp, poate că nu au fost întotdeauna chiar atât de dificil de citit, ci pur și simplu te copleșește densitatea narațiunii și simți că poți să prinzi mai bine subtilitățile și însăși povestea cu pauze recurente. Așadar, mi-a luat ceva să termin romanul și mi-era teamă că nu-l termin înainte de plecarea la Iași — ceea ce s-ar fi tradus printr-un bagaj mai greu. Din păcate, anul acesta n-am mai avut curajul să car cu mine toate cărțile pentru autografe, rezistența mea la cărat bagaje s-a diminuat dramatic și după câteva episoade semnificative în direcția asta, m-am decis să renunț la a mai căra cărți după mine (dacă am regretat sau nu asta, e altă discuție). Însă totul s-a terminat cu bine și am ajuns la finalul Tăcerei Șeherezadei, înțelegând în sfârșit titlul și ce ițe legau povestea, care erau personajele semnificative și ce le unea. Pe de altă parte, am avut dreptate să intuiesc de la început că orașul Smirna este de fapt personajul principal —așa cum ne sugerează, de altfel, și coperta IV. Am reușit să vorbesc cu Defne Suman la Iași și o să puteți afla și voi cât de curând ce anume am reușit să vorbim.

A apărut la Humanitas Fiction în traducerea Irinei Bojin.

#proză scurtă

Ce văd păsările, Iulia Gherasim

O altă lectură foarte orientată către festivalul de literatură. Din păcate, n-am mai reușit să-mi programez un interviu cu Iulia, dar îmi doresc în continuare să aduc un episod perfect contemporan la podcast cu ea pentru că mi-a plăcut enorm Ce văd păsările, această colecție de proză scurtă impecabilă și care merită cât mai multă atenție. O văzusem recomandată pe ici, pe colo, la câțiva autori și mi-am zis că vreau s-o încerc. Fie vorba între noi, de încercat o încercam oricum, dar ce surpriză plăcută a fost, chiar și cu niște așteptări serioase la începerea volumului. Prozele mi s-au părut impecabile, mi-au plăcut tonul, subtilitățile, stilul, micile ascunzișuri și a reușit să mă cucerească mai ales cu prima proză în care vorbește despre un personaj care vrea să scrie. Dar nu reușește să scrie o proză scurtă, deși ideea, imaginea, expectativa, toate erau acolo și eșecul ăla se simte arzând, dar revine rapid distractiv, pentru că scriitorii români sunt tot români, așa că și ei știu să facă haz de necaz, dar totuși se pare că proza tot s-a scris, deși, zice personajul, Mă și vedeam propulsată direct în istoria literaturii, gata, ce să mai, dau lovitura, dar, de scris, n-am scris. Știm noi bine cum e asta. Eu mă și dau în vânt teribil după astfel de personaje și narațiuni, așa că eram victima perfectă pentru recidiviștii și prozele Iuliei. Recidiviști, că așa se numește prima proză din Ce văd păsările.

A apărut la Editura Polirom în colecția Ego proză.

#poezie

aes alienum, Mihok Tamas

Și se nimerește să punem punct cu un volum de poezie pe care nu l-am citit pentru FILIT, dar pe care l-am citit tocmai la finalul lui octombrie pentru că se scurgea timpul și soțul meu nu-mi alesese încă o lectură pentru luna octombrie. Respectăm deja tradiția de câteva luni și îl înnebunesc la cap în fiecare lună să-mi aleagă câte-o carte de citit. Mărturisesc c-a fost foarte mare tentația de a trișa și, ori nu a citi nimic ales de el în luna octombrie, ori să îi propun să-mi aleagă cumva dintr-un set super prestabilit pentru festival. Dar n-am făcut nici una, nici alta, ci l-am orientat deloc subtil spre raftul meu de cărți de poezie necitite și a ales de acolo ceva. Conform mărturiilor sale, nu a ales deloc întâmplător, ci alegerea s-a produs în urma mai multor răsfoiri ale unor volume scurte și foarte scurte (l-am invitat, fără tact, să evite cărțile mai groase, fie ele și de poezie, pentru simplul motiv că mai aveam doar două zile să bifez obiectivul și nu sunt o mașină de citit poezie, trebuie să le lași să se și așeze, știți voi). El nu este un cititor activ sau pasionat de poezie contemporană —bineînțeles, poeta de față se exclude— așa că e mare lucru c-a dat dovadă de sârguință, seriozitate, disciplină, bănuiesc că l-au atras două lucruri, titlul în latină, la o adică, banii altora, și numele maghiar, dar cine-l poate învinovăți de ceva pe dl. Boldizsar?

Așa cum este situația, am citit aes alienum. Și cu adevărat grav e că eu chiar uitasem c-o am. Așa că asta face chiar mai interesant demersul nostru, al meu și-al lui, de a-mi alege în fiecare lună câte o carte de citit din rafturile mele cu cărți necitite pentru a degaja traficul. Poate că în viața asta vom reuși progrese fundamentale în subțierea necititelor, deși mă cam îndoiesc și asta destul de profund, dar nu-i spuneți, că demersul în sine îmi place la nebunie.

Am citit un poem din aes alienum într-un reading vlog, vi-l las aici, în loc de versurile tradiționale din carte. Volumul cel nou al lui Mihok Tamas ia la bani mărunți corporația, existența ei, existența în ea, munca, relațiile, umilința, încercările, capul scos la liman, capul înfundat în pământ, toate în jurul biroului sau în afara lui, într-un oraș zgomotos, extrem de poluat, distractiv poate, în parte sufocant (București, desigur). Nu știu dacă este o prelungire a Biocharia. Ritual ecolatru, dar eu nu le-am citit în același registru.

A apărut la Casa de Editură Max Blecher.

@ramonaaboldizsar

Replying to @laviniareads_29 măcar de data asta nu a trebuit să mă gândesc ce să fac la voiceover 😎🥹✅📖 #booktok #booktokromania #fyp #pentrutine #carti #poezie #cititoare #cititoridinromania #cititulecool #tiktokromania #readingvlog #poezie #poetry

♬ original sound – Ramona Boldizsar

Desigur, am continuat să citesc și paginile mele din Sala de așteptare de Bedros Horasangian pe care deja știți c-o citesc din septembrie. Am ajuns pe la pagina 400 și sunt în extaz cu lectura — foarte complexă și diversă în continuare. Și te acaparează constant, așa că pentru mine e chiar dificil să citesc prea multe pagini pe zi din ea — formatul, desigur, poate că te împiedică, scrisul mic, pagina mare, trebuie să iei pauze bine meritate. Dar, lăsând gluma, pur și simplu avem foarte multe personaje și planuri narative, dar și stiluri complet distincte, fiecare perioadă și fiecare personaj sunt pasibile unei anumite tehnici de scriere și mi se pare formidabil ce a făcut Bedros Horasangian cu cartea asta. O citesc cu o imensă plăcere și schimb story-uri și reacții cu Daria Șiman (TikTok) ceea ce este extrem de distractiv și semnificativ, ceea ce vă recomand și vouă. Așa că dacă vreți să facem buddy reading împreună, noi vă așteptăm. Cartea a apărut, bineînțeles, la editura Cartex.

Cam atât luna asta și cam bine. Tot ce trebuie să fac e să scot și eu capul din temele de la clasa I, munca obișnuită, cratițe și tocătoare, reading vlogs și tiktok-uri distractive și să prelucrez toate materialele și interviurile pe care le-am muncit la FILIT. Promit că vor veni, deși nu vă pot spune exact când/cum/unde și trebuie să fie și asta parte din experiență. Între timp, vreau să vă spun că C. mi-a recomandat un serial și m-am apucat repede să-l văd, ca a doua zi să-i spun, să știi că m-am apucat de serial și e într-adevăr bun (în gândul meu îi spuneam și, nu-mi vine să cred că mi l-ai recomandat acum, să mă uit la el seara, când știi că mă sperii ușor). Să vezi surpriză de ambele părți când i-am spus că m-am apucat de Perfect Couple și ea îmi recomandase Nobody Wants This. Long story short, acum mă uit la ambele. Dar, n-o să vă mint, e noiembrie și miroase rău a Downton Abbey, Harry Potter și Gilmore Girls. Vom vedea ce ne mai aduce timpul.