ce-am citit în septembrie și alte peripeții (2024)

Tot ce-am citit în septembrie a sosit. Voiam să fac un wrap up pe Youtube — încă nu mi-a ieșit din cap ideea. Dar, pe de altă parte, personal mi-e foarte greu să renunț la a scrie despre cărțile pe care le citesc în fiecare lună. În același timp, mi-ar plăcea și să vorbesc mai mult despre ele. Sunt indecisă și nu știu ce voi face mai departe în direcția asta, cel puțin nu încă. Așa că momentan vă las cu tradiționalul ce-am citit în septembrie și alte peripeții. În octombrie urmează FILIT (23-27) și toate lecturile mele se vor orienta în direcția asta. Nu mai are sens să zic că sunt mega nerăbdătoare, cred. 😀
Meanwhile vă las și cu primul weekvlog făcut pe Youtube. Am filmat o săptămână din viața mea și asta a ieșit.

#roman

Chira Chiralina, Panait Istrati

Nu știam că nu l-am citit pe Panait Istrati până acum. Dintr-un motiv complet obscur mie, eram convinsă că am citit Ciulinii Bărăganului când eram la școală. Poate am început-o. Poate că am citit despre ea, îmi amintesc că o prietenă de-ale mele o citea la un moment dat și poate de aici s-a născut confuzia mea. Așa cum s-a întâmplat să răstălmăcească acum ceva timp și finalul la Metamorfoza (eram convinsă că se întâmpla complet altceva la final, după cum, de altfel, am și povestit când am scris despre recitirea ei), creierul meu s-a decis că l-am citit pe Istrati și gata, chiar dacă nu-mi mai aminteam nimic. De altfel, sunt multe cărți pe care le-am uitat cu desăvârșire și dacă-mi spui că ție nu ți s-a întâmplat niciodată asta cu o carte pe care ai citit-o acum foarte mult timp, atunci parțial n-o să te cred, și restul de parte o voi oferi unei invidii sănătoase, bravo ție. În orice caz, se pare că până la urmă era scris în stele să citesc Chira Chiralina acum și a fost foarte bine și așa. Mi-a plăcut enorm Chira Chiralina și am rămas surprinsă de cât de bine putea să scrie Panait Istrati. Am avut și un eveniment foarte frumos pornind de la cartea asta și de la autor în general — Sufrageria Literară la Modul Cărturești, un eveniment organizat de Sînziana Mocanu. Mi-a plăcut tare mult ce s-a întâmplat la sufrageria literară pentru că, deși are și rolul de prezentare într-un fel (a cărții, a autorului, invitații vorbesc despre asta și încearcă să ofere un context), totuși are și această componentă de book club și debate pentru că cei care vin la eveniment participă în mod activ la discuții și este extrem de wholesome și distractiv. Da, mi-a plăcut mult. M-am întâlnit acolo și cu doctoranda Marina Îngustu care știa o grămadă de lucruri despre Panait Istrati, cu toate că era foarte modestă pe tema asta, ne-a cucerit pe toți cu elocvența ei (și de la ea vă recomand și biografia lui Stelian Tănase despre Istrati pe care eu – încă – n-am citit-o, dar am mare încredere în recomandarea Marinei). A fost extrem de frumos să vorbim despre Panait Istrati și anumite teme importante, ca de exemplu: separăm sau nu separăm autorul de operă? S-au iscat niște discuții interesante pe tema asta.
Revenind la Chira Chiralina, tare mult m-a cucerit acest scriitor din Brăila cu stilul lui, fenomenal că scria în franceză și și-a mai și tradus cărțile, chiar dacă înțeleg că avea lacune și munca editorului era serioasă în urma lui (ceea ce e absolut firesc în cazul ăsta, a învățat târzior franceza și era un tip cu patru clase, tot fenomenal rămâne totul). Și mai tare m-a surprins și, în același timp, cucerit cu subiectul pe care l-a abordat. Nu pentru că există această dualitate între Orient și Occident, cu acest hedonism bine conturat al familiei lui Starvu, cu mama și sora exotice și, ar zice unii, feministe, în timp ce alții, feministe, dar totuși desfrânate, ci pentru că vorbește despre un personaj cu o anumită orientare sexuală (Stavru era gay). Foarte interesantă și pătrunzătoare nu doar incursiunea în hedonism, ci în moralitatea și justiție și peste tot mi se pare că se vede o anumită componentă biografică importantă. Mama lui era spălătoreasă, el a muncit peste tot, în port, făcând multe munci de toate felurile și înțelege foarte bine nu doar clasa muncitoare, ci și faptul că un caracter moral nu se naște din avuție și că foarte înșelătoare pot fi chipurile și moravurile prefăcut-atente ale celor de pe poziții înalte. Mi se pare că pot vedea și înțelege fascinația lui pentru o teorie socialistă (a vizitat Rusia fascinat de marxism), dar și de ce a înțeles că ceea ce se întâmplă de facto nu este bine, dezamăgirea tronând iremediabil asupra lui și făcându-l să spună că este apolitic, într-un fel, fără judecată, în afara oricărei judecate din acest punct de vedere. Fascinant Istrati și ca om, dar absolut superbă mi s-a părut Chira Chiralina și progresistă pentru vremea în care a apărut —deși nu neapărat surprinzătoare având în vedere cât a călătorit și pe unde-a ajuns Istrati, să ne amintim totuși că scria în Franța până la urmă, cel puțin la început, nu la Brăila. Deși… să lăsăm aici o suspensie.
Cartea a apărut la editura Cartex.

Regina inimii, Akira Mizubayashi

Ce frumos să trecem de la Istrati la Mizubayashi, iată un alt autor descoperit de mine în septembrie care mi-a oferit o surprisă. Akira Mizubayashi este profesor de franceză la Tokyo, este un scriitor japonez care… scrie în franceză. Mare mi-a fost uimirea când am aflat asta și pot spune că, în urma lecturii, nu simt neapărat că am citit o carte scrisă de un japonez. Din contră, senzația e că am citit o carte din spațiul francez, din foarte multe puncte de vedere și nu pe toate le pot atinge descriptiv corect. Akira Mizubayashi spune o poveste de dragoste nu neapărat împlinită (sau separată de război, dacă vrei) dintre un japonez și o franțuzoaică, romanul său se armonizează cu un anumit tip de senzație muzicală și partea mea preferată este cea de început în care ne arată un soldat japonez care este pus de superiorul său să ucidă un soldat chinez, îndemnându-l nu doar la a lua viața și a se supune Împăratului, dar totodată să vadă acel soldat chinez ca pe o ființă nonumană, dacă vrei, ceea ce este impresionant și înfiorător în același timp. Soldatul nostru japonez nu poate să facă toate astea și îi e frică, tare teamă c-o să-și piardă umanitatea — de aici referința la filmul lui Masaki Kobayashi, Condiția umană (după o carte de Junpei Gomikawa pe care nu am citit-o, dar trilogia Condiția umană a fost multă vreme unul dintre filmele mele preferate și acolo m-am îndrăgostit într-un fel de Tatsuya Nakadai care-l joacă pe Kaji, personajul principal). Nu prea-mi amintesc să mai fi văzut prin alt loc această referință, așa că pe mine m-a bucurat și mi-a oferit încă de la prima vedere un sentiment de apartenență sau apropiere cu cartea, ceea ce e frumos și creează în același timp o anumită intimitate, chiar dacă poate de suprafață. Are acorduri interesante romanul ăsta și, chiar dacă pe alocuri nu m-a convins complet, au fost foarte multe secvențe care mi-au plăcut sau m-au intrigat. În special mă fascinează această multiculturalitate și capacitatea de a scrie, ca japonez care încă locuiește în Japonia, un roman atât de… francez? Pentru că asta e într-un fel senzația, ceea ce este chiar surprinzător, cum ziceam. A fost nu doar o lectură de o zi (se citește repede) care mi-a ținut foarte bine companie, dar în același timp o experiență interesantă cartea asta. Are și unele pasaje destul de crude, acolo unde se povestesc anumite orori personalizate ale războiului, însă cu adevărat marcant pentru mine rămâne pasajul de la început și reflecția înspre condiția umană. În ce se poate transforma un om, și nu neapărat doar un bărbat (pentru că vom avea putința unor astfel de reflecții și în cazul unei femei, asistentă), din pricina războiului și a celor care țin în mâinile lor viețile altora, fără nicio considerați pentru individualitate și însemnătatea fiecărei ființe.

În același timp, vom avea și un alt plan narativ, al viitorului (al prezentului, de fapt), în care urmașii personajelor principale (1 franțuzoaică, 1 japonez, 1 japoneză, vă las pe voi să descoperiți restul), un bărbat și o femeie, se întâlnesc și încearcă să reconstruiască povestea din timpul războiului, folosindu-se de amintiri și epistole.
Cartea a apărut la Humanitas Fiction în colecția Raftul Denisei. Traducere de Mădălina Ghiu.

PS: un fun fact pentru mine a fost că numele în japoneză au fost scrise cu accent (accent care, din câte știu, în japoneză nu există) și m-a făcut să mă întreb dacă a optat autorul pentru ele sau editorul, pentru a înlesni publicului francez citirea numelor, dată fiind omiterea voluntară și generoasă a unor cuvinte, fenomen natural și altfel jucăuș în franceză, dar complet nerezonabil pentru limba japoneză, desigur).

Malnata, Beatrice Salvioni

De cartea asta am auzit prima oară de la Anca Zaharia care spunea că i-a plăcut și mi-a recomandat-o când am vorbit eu însămi despre cărți similare cu Prietena mea genială. Între timp am înțeles că unele persoane consideră că seamănă cam prea mult cu Prietena mea genială și experiența mea a fost întrucâtva diferită din punctul acesta de vedere. Dacă seamănă cu Prietena mea genială? Absolut, pot să văd asta foarte bine. Dacă e o copie fidelă sau seamănă cam prea mult? Am sentimente foarte amestecate și sunt înclinată să spun mai mult Nu. O să vă explic imediat și de ce.

Nu e vreun secret că mie îmi place foarte mult Prietena mea genială. Îmi place atât de mult că, în prima mea carte, e o referință directă nu doar la Elena Ferrante, ci chiar și la Elena Greco și tot demersul ăsta al „intelectualizării masculine”. Sunt multe de zis aici, doar că ofer puțin context, unii ar zice poate că am o mică obsesie pentru tetralogia asta și îmi doresc foarte mult s-o recitesc, chiar dacă mi-e și frică. Pentru mine o carte care seamănă cu Prietena mea genială nu e un lucru rău (mi-au plăcut foarte tare cărți ca Prinde iepurele de Lana Bastasic, Cartea gâștei de Yiyun Li, Cea care se întoarce de Donatella Pietrantonio — care seamănă, într-un fel sau altul, cu tetralogia Elenei Ferrante). Deci pentru mine poate fi un lucru foarte pozitiv.

Pot să înțeleg foarte bine și de ce există un sentiment de apartenență între Prietenă și Malnata, pentru că e o Italie foarte similară, dintr-o perioadă oarecum similară, și care se ocupă cu personaje născute și crescute într-un mediu similar lui Napoli. Aici suntem în Monza și avem de-a face tot cu o Lenu și Lila, fetele sunt cam la fel, așa că înțeleg de unde asemănarea. Dar e convingerea mea că aici se cam opresc asemănările pentru că nu seamănă chiar atât de mult stilistic și nici ca poveste. Nu doar pentru că Prietena mea genială e foarte complexă, iar Malnata este un roman mult mai scurt, ci pentru că personal cred că s-a dus în direcții chiar diferite. De asemenea, cred că e foarte corect să spunem că Lila și Malnata seamănă enorm —din unele puncte de vedere, sunt identice. Mi se pare chiar că au câteva replici care, dacă nu sunt chiar la fel, semnifică fix același lucru (lucruri ca: Mie nu mi-e frică de nimic, duritatea, comportamentul neconvențional ș.a.m.d). E ca și cum ai vedea-o pe Lila în Malnata, dar nu cred că aici este rădăcina asemănării lor, nu știu dacă autoarea a fost sau nu inspirată de tetralogie, tot ce se poate, dar mie personal mi se pare că există o tipologie a personajului Lila și asta se întâmplă aici, de fapt, avem o tipologie. O vedem în mai multe dinamici (și mă pot gândi, de pildă, la anime-ul Nana care are o dinamică similară între Nana și Hachi). Și eu însămi, copilărind, am simțit pe pielea mea dualitatea Lila – Lenu. Am cunoscut și eu o Lila, nu am fost una, dar o pot vedea de fiecare dată când ajung la un personaj ca acesta. Așa că, da, din acest punct de vedere, nu doar că nu mă deranjează asemănarea, ci îl înțeleg ca pe un fenomen aproape real. Poate de-asta m-a și izbit în piept Prietena mea reală — cum s-ar zice, prea dur, prea ca-n realitate, prea ca-n viața mea. Așa că n-am cum să-i reproșez Malnatei că e ca Lila pentru că, deși e și așa, asta nu o face mai puțin Malnata.

Romanul lui Beatrice Salvioni mi-a plăcut enorm și chiar l-am citit pe nerăsuflate. Suntem în Italia fascistă a anului 1935 (Prietena parcă e prin anii 50, nu?) și Francesca și Maddalena sunt două fete oarecum diferite, care locuiesc în același cartier înțesat și el de bogați și săraci, atmosfera italiană e, ca de obicei, similară cu cartierele noastre mai mult sau mai puțin obscure, înțelegem și limbajul și comportamentul. Francesca are o familie mai înstărită și o relație destul de deficitară cu maică-sa care ține la aparențe, pentru care aparențele sunt totul (deși era mai privilegiată Elena, în Prietena mea genială, nu era totuși cum e Francesca, iar viața lor de familie nu semăna mai deloc, iar Lenu este totuși tare diferită de Francesca, care e mai sinceră, mai curajoasă în cele din urmă și care reușește să-și exprime opiniile într-o măsură mai elocventă). Nici Maddalena nu are neapărat cea mai bună relație cu maică-sa. Ba am spune că e mult mai rău. Malnata înseamnă blestemata, tot ce se apropie de Maddalena o pățește, de-aia a primit porecla asta înfiorătoare, se bate cu toți la școală, se joacă cu niște băieți pe care-i controlează, e neînfricată. Aparent rea, gata să încalce orice reguli, rebelă, mai curajoasă și justă decât bărbați în toată firea, cu o voință de fier. Francesca este fascinată de ea, cum e normal, anumite părți opuse se atrag și compun, iar Malnata la rândul ei caută prietenia Francescăi. Lucrurile vor fi dure, cum e de așteptat în cartierul în care locuiesc ele, acolo unde fetele care nu sunt de familie bună și nu știu să se protejeze, sunt prostite de bărbați pe poziții mai înalte decât ele. E o lume crudă în care dreptatea cântărește foarte puțin, spre deloc, iar noi reușim să vedem și să înțelegem lumea prin ochii acestor fetițe. Prietenia lor mi se pare că are alte nuanțe și nu am găsit aici invidia, de exemplu, sau neconcordanța dintre sentimente și acțiuni ca în Prietena mea genială —unde, de multe ori, te întrebi dacă Lenu și Lila se plac cu adevărat ca prietene sau nu. Mi se pare, și habar n-am dacă e adevărat dpdv obiectiv, că Francesca și Malnata sunt mai mult îndrăgostite una de cealaltă. E posibil să mă înșel, dar o parte din sentimentul ăsta există în admirația Francescăi pentru Malnata, modul în care o vede frumoasă și suferă atunci când nu o întâlnește. Mi se pare că e un roman intens și cu destul de multă substanță, interesant conturat și care explorează foarte bine o anumită zonă (temporală, istorică, spațială) așa că mi s-ar părea păcat să spun că e o copie fidelă a Prietenei mele geniale. Pentru mine nu e și o pot privi ca pe o entitate separată.

Singurul lucru care nu m-a convins la cartea asta este finalul și nu pentru că are această componentă aproape moralizatoare, chiar dacă finalitatea e lăsată în suspensie. Deși poate e și asta, ci pur și simplu simt că lipsește ceva acolo și mai aveam nevoie de ceva să mă convingă și să fac legătura. Dar, oricum ar fi, chiar și acest final separă Prietena genială de Malnata.
Cartea a apărut la editura Litera în colecția Folio. Tradusă de Diana Calangea.

Fiica Estului, Clara Uson

Am plecat de la Modul Cărturești, după sufrageria literară despre Istrati, cu două cărți. Iar una dintre ele a fost tocmai Fiica Estului de Clara Uson. Ireal cât de bună a fost și cartea asta, sincer. Să vă spun că mi-am făcut o listă cu niște cărți pe care aș vrea să le citesc până în FILIT, Festivalul Internațional de Literatură și Traducere de la Iași care începe în curând (23 octombrie) și una dintre aceste cărți era Fiica Estului de Clara Uson. Era o carte pe care plănuiam să o citesc la un moment dat, nu mai știu de la cine am auzit de ea și nici nu știam neapărat despre ce este, așadar nu o prioritizam neapărat. Și mare greșeală mai făceam. Am dat gata mult mai repede decât plănuiam cele 400+ pagini (dar e formatul acela mic, Top10, de la Polirom, așa că sunt de fapt mai puține pagini, obiectiv vorbind). Clara Uson scrie un roman fenomenal despre Ana Mladic, fiica generalului Mladic (care a fost numit criminal de război). Și ce e fascinant e faptul că Clara Uson este din Barcelona, scrie în spaniolă și chiar nu pare să aibă nicio legătură cu acest spațiu. De unde vine fascinația unor autori pentru anumite subiecte aparent străine lor? M-a făcut să mă gândesc și la Hana de Alena Mornstanjova care scrie despre holocaust și povestea unei familii de origine evreiască, fără a fi ea însăși evreică. Munca de scriitor are multe ramificații și e mereu interesant să descoperi ce se afla în spatele unei cărți.

În orice caz, munca de documentare a Clarei Uson cred că a fost minunată pentru că a scris un roman foarte convingător și cu multă emoție, plin de reflecții despre adevărul istoric și care te pune pe tine însăți în expectativă uneori. Tinzi să fii de acord cu un personaj, cu o perspectivă, s-o crezi reală, și apoi să te întorci în cealaltă direcție pentru că și cealaltă perspectivă pare complet reală și adevărată. Așa că nu mai știi care e adevărul și pe ce să te bazezi, ceea ce mi se pare că vorbește minunat de bine despre cum funcționează privirea pe care o avem noi asupra istoriei. Noi, ca oameni, vreau să spun și cât din obiectivitate mai putem păstra. Este un motiv de reflecție îndelungată, cu siguranță, dar te face să te gândești în același timp că sunt totuși acte „de război” care sunt de neiertat indiferent de context, că nu contează care este motivul din spatele unei bătălii, nu contează cine are dreptate, cine a tras primul cu pușca, care era cu adevărat pe teritoriul cui, cine e stăpân acolo și cine invadator, la finalul zilei o crimă de război rămâne o crimă de război, chiar dacă un popor își privește soldații, generalii ca eroi și în ochii „dușmanilor” aceștia sunt monștri, de fapt, la finalul zilei, actele nu se pot șterge și actele vorbesc. Și despre astfel de lucruri scrie Clara Uson, fără a fi moralizatoare sau a trage concluzii (chiar din contră!), doar că îți oferă o portiță serioasă de reflecție, la pachet cu un roman super bine scris, intens, cu o narațiune extrem de bogată care emană prin toți porii munca și talentul scriitoarei și, da, abia aștept să mai citesc și alte cărți scrise de ea.

Clara Uson navighează cu o ușurință pe care o admir teribil spațiul fostei Iugoslavii, vorbind atât de coerent, pe alocuri filosofic, uneori chiar cu un iz comic voit (comic oferit adesea de personaj, foarte bine conturat) despre conflictul dintre sârbi și „musulmani,” acest amalgam conflictual între sârbi-croați-bosniaci, dar intră foarte adânc și în ficționalizarea Anei Mladic, fiica generalului, dar și în ficționalizarea lui Ratko Mladic și dacă afecțiunea pe care o descrie Clara Uson dintre aceștia nu te înduioșează puțin, probabil că am citit două cărți diferite. Te înduioșează și e de speriat în același timp, dar e inevitabil și te gândești că până și criminalii de război pot fi părinți. Cu toate astea, nici măcar asta nu poate fi o scuză pentru ceea ce fac sau cine sunt ca oameni — precum nu putem șterge nici admirația pe care ar simți-o anumiți sârbi pentru generalul în sine, lucruri la care Clara Uson face referire directă, printr-o narațiune superbă. Unde e adevărul istoric? N-am nici cea mai mică idee și nu cred că-l vei afla cu cartea asta, dar te va face să te întrebi și să te gândești la multe lucruri, toate asta în timp ce te fascinează cu scriitura ei.

A apărut la editura Polirom în traducerea Marianei Sipoș.

#nonficțiune

Căldura te va ucide prima, Jeff Goodell

Ete posibil să fi petrecut o perioadă nerezonabilă de timp să citesc cartea asta și nu am niciun motiv întemeiat, pur și simplu asta se întâmplă din când în când. Cartea se citește ușor, chiar dacă are un subiect care este departe de a fi confortabil și e oricum o lectură foarte interesantă, obiectiv vorbind. E de asemenea important să te documentezi pe tema încălzirii globale și, sincer, cred că ți-o recomand în special dacă ai un anumit scepticism față de faptul că încălzirea globală actuală ține exclusiv (sau, oricum, foarte mult) de arderea combustibililor fosili. S-ar putea să îți ofere o perspectivă nouă de gândire din punctul acesta de vedere. Poate că da, poate că nu, n-am de unde să știu, dar mi se pare totuși destul de iresponsabil să spunem cu siguranța unor oameni de știință „sigur nu e de la combustibilii fosili, n-ai de unde să știi cum se schimbă planeta” când există totuși semnale de alarmă legate direct de comportamentul nostru colectiv față de planeta asta, când există tone de plastic în ocean și se transportă substanțe periculoase prin zone prin care poate n-ar trebui să trecem cu atâta ușurință. Spun doar că e o carte pe care ai vrea s-o încerci. Eu m-am bucurat totuși că nu am citit-o în această plină vară teribil de călduroasă pentru că sigur mi-ar fi dat o anumită anxietate sau m-ar fi făcut să-mi fie mai cald decât mi-era deja. Pentru mine a fost totuși cam mult jurnalism narativ în cartea asta, deși pot să îi înțeleg foarte bine scopul și cred că foarte multe persoane vor aprecia tocmai asta. Pentru mine a fost, de fapt, singurul lucru care nu m-a convins complet la cartea asta. Am apreciat însă foarte mult că s-a concentrat pe diferențele dintre persoanele cu bani și persoanele fără bani în fața încălzirii climatice și că ne face să ne gândim mai mult la privilegiu. Privilegiu de a avea aer condiționat, de exemplu, într-o zonă în care oamenii n-au ce mânca, dar aer condiționat. Sau, dacă au, nu au bani să-i dea drumul pentru că e prea scumpă factura la curent. Am apreciat de asemenea că s-a concentrat și pe viața altor viețuitoare, nu doar a oamenilor, și că a vorbit atât de concis despre necesitatea adoptării unui alt fel de consumerism în ceea ce privește consumul de electricitate (putem fi cât de cât eco, totul e să vrem și partea cu vrutul pare cea mai dificilă atunci când sunt bani încă e făcut din arderea combustibililor fosili). Însă toate asta îți oferă totuși o undă de speranță, că sunt totuși lucruri pe care le putem face dacă ne ocupăm acum, chiar dacă se va încălzi tare și asta înseamnă mulți țânțari și căpușe care fug după oameni, boli și alte minunății demne de apocalipsă, că ne putem încă salva chiar dacă efectul de seră pe care l-am creat nu se va dispersa nici dacă încetăm, că oceanul încă eliberează căldurică, dar măcar să nu ne prăjim singuri ca la un solar dereglat.

Cartea o apărut la editura ZYX Books. Tradusă de Horia Ghibuțiu.

Postpartum, Felicia Simion

Să trecem și la cartea pe care am citit-o în metrou și care m-a distrus. Am luptat foarte mult și am reușit să nu plâng. Nu pentru că eram în metrou. Nu ar fi fost prima oară când plângeam în public, sincer să fiu, n-am nicio jenă, din păcate, dar pentru că mă machiasem și știu cum e să ți se scurgă fardul peste tot, am pățit-o, sunt în general o mare plângăcioasă. Așa că m-am luptat și m-am luptat să nu plâng, deși aș fi vrut în același timp foarte mult să plâng. Este o carte foarte scurtă despre depresia postnatală, despre maternitate și despre dualitatea asta teribilă, înfricoșătoare, foarte frumoasă în același timp dintre momentul în care știi că vei avea un copil și momentul în care copilul apare pe lume. Despre dificultatea de a fi părinte, despre așteptare, despre prejudecată, despre ce ar putea să fie și nu este, despre ce este și „nu ar trebui să fie”. E o carte despre suferință unde vei vedea totuși luminița de la capătul tunelului, scrisă atât de concins, scurt, incisiv, Felicia și-a pus pur și simplu bucăți din inimă aici ca noi să le putem atinge și pentru asta sunt recunoscătoare demersului ei. Faptul că simți nevoia să oferi o îmbrățișare când citești cartea asta mi se pare absolut firesc. Nu știu câte știi despre depresia postnatală —și, deși nu este ceva ce am experimentat eu însămi, simt că e ceva ce înțeleg aproape instinctiv și care mă înfioară din toate punctele de vedere — dar cred că ar trebui să citești cartea asta chiar dacă nu te interesează în mod real subiectul, chiar dacă nu vrei să fii părinte, chiar dacă nu te interesează neapărat suferința altora. Pentru că este, în acest sens, o carte foarte educativă care te va face, poate, să înțelegi ce este acest fenomen și cât de importantă este nu doar sănătatea mintală, ci și transparența noastră în direcția asta. Și în direcția maternității/paternității și cât de clar ar trebui (aș vrea) să vorbim despre a fi părinte, despre bune și rele, despre ce să aștepți cu adevărat. Și să nu mai vorbim doar în termenii acestei magii nepalpabile, chestia asta unică și extraordinară pe care, dacă nu o simți când ajungi părinte, te sfârșește și distruge. Și să înțelegem că suntem responsabili în a perpetua anumite mesaje, că e și responsabilitatea noastră să vorbim corect și adevărat despre faptul de a fi părinți — cu toate că frica de jucată este mare și o înțeleg. O înțeleg ca cineva care își iubește fiica mai mult decât orice altceva pe lume asta, dar poate să știe și știe și înțelege cât de greu este să crești un copil și cât de greu e să fii părinte, în unele zile fiindu-ți realmente imposibil să fii un părinte OK, chiar dacă ai vrea, gândindu-te mereu ce impact o să aibă asupra vieții copilului tău chiar și „cele mai bune metode” pe care încerci să le pui în practică. E o cruce dificilă despre care nu se vorbește suficient — mai ales în ceea ce privește sentimentul și responsabilitatea mamelor. Mamele care știu ele mai bine, dar știu? Mamele care au instinct natural, dar au? Am deschis cutia pandorei și hai să fie Postpartum intro-ul nostru în această discuție, citește-o și ai grijă, o să te frângă, dar vei ieși de acolo (mai) victorios/oasă.

A apărut la editura ZYX Books. Este un memoir.

#poezie

Cuibul de coapse, Lorena Enache

V-am zis deja cât de mult mi-a plăcut volumul de debut al Lorenei Enache, Fetițe dulci, despre care am și scris la un moment dat în Revista Psyche. Acum e timpul să vă spun cât de tare mi-a plăcut și Cuibul de coapse care este o continuare, într-un fel, a erotismului început în Fetițe dulci, cu câteva referiri chiar directe la acest prim volum. Cartea asta e specială și în sensul în care ne oferă niște desene speciale care să însoțească nu doar sugestiv, ci chiar ilustrativ unele poeme și mi s-a părut frumos și acest lucru, ca un mic obiect de artă, o mică bijuterie multiculturală. La fel de frumoasă și erotică poezia Lorenei Enache și a fost o călătorie intensă, pe alocuri inconfortabilă ca subiect poate, dar nu realmente inconfortabilă, dacă mă gândesc la sentimentele pe care le-am încercat citind. Nu, n-aș zice inconfortabil, ci mai degrabă ca o revendicare atunci când vorbește despre o anumită singurătate sau neconcordanță, despre anumite prejudecăți și viziuni externe. O a doua carte foarte reușită și o carte de poezie bine aleasă pentru luna septembrie când încă a fost cald, deci m-a încins corespunzător.

A apărut la editura Charmides.

#ce-am început și n-am finalizat

M-a apucat de volumul de proză scurtă Într-o dimineață devreme de Dorica Boltașu (ed. Humanitas)și îmi doresc să o termin pentru că îmi place mult, dar pentru că ma intrat în febra FILIT, am pus on hold toate celelalte lecturi, minus Sala de așteptare despre care vă voi vorbi imediat. Așa că nu mai pot citi din cartea asta acum sau —mai bine zis— nu mai sunt capabilă să fiu atentă la ea chiar în acest moment și nu ar fi corect pentru ea s-o citesc în grabă și fără atenție, e ceva ce nu-mi doresc să fac niciunei cărți pe care o întâlnesc, mai ales dacă e de un autor/o autoare contemporană, I don’t like the idea at all, așadar am decis s-o reiau în noiembrie, după ce se termină FILIT (care este între 23-27 octombrie, după cum poate bine știi). Cealaltă carte pe care am început-o în septembrie și din care urmează să tot citesc în următoarea perioadă este o cărămidă. Ediția integrală, necenzurată și cu pagini mai multe. E vorba despre Sala de așteptare, Bedros Horasangian (editura Cartex) pe care îmi doream s-o citesc și eu încă de când am aflat că este în editare la noi la Cartex. Și când Daria a zis că ar vrea s-o citească cu cineva, am zis că e momentul să facem asta. E foarte distractiv să faci buddy reading și ne-am propus să citim cam 5-6 (poate mai multe, poate mai puține) pagini pe zi din ea. Am citit cam 200 de pagini în septembrie (are vreo 800, dar fontul este mic așa că i-aș da cu ușurință mai multe pagini, plus că are pagina generoasă în lungime și lățime). Nici nu știu să vă spun cât de mișto mi se pare Sala de așteptare și ce dubios este pentru mine că nu știam de ea (a fost publicată inițial în comunism, de fapt, cu cenzura de rigoare). Și cred că ar fi trebuit să fie liniștit în programa școlară, măcar cu fragmente, pentru că-mi dau seama că în integralitatea ei ar fi cam dificil. Așa că mi se pare că e iar un eșec al școlii românești că n-a reușit să ajungă măcar un picuț la Sala de așteptare, sunt sigură că ar prinde foarte mult. Am găsit asemănări cu alte cărți pe care le-am citit? Da. Dar ce mi se pare formidabil la cartea asta, la o primă vedere și chiar și după aceste 200 de pagini este modul în care manevrează stiluri narative diferite. Avem de-a face cu multe personaje și POVs diferite, dar e senzațional cum schimbă modul de scriere efectiv de la instanță la instanță. Așa că poți găsi aici și fluxul conștiinței și jurnal și narațiune complexă la persoana a III-a cu tot soiul de reflecții suculente și personaje distincte — nu doar diferite în sine ca vârstă, comportament, gen, aspirații, personalitate, dar și ca timp pentru că fiecare capitol este de fapt dedicat nu doar unui personaj, ci și unui an anume, 1915, 1938, 1984, 1940 și așa mai departe. O să vă mai vorbesc clar despre cartea asta, spun doar că e o mare plăcere s-o descopăr & lecturez și plăcerea este accentuată și de faptul că o citesc la comun cu Daria și putem împărtăși progresul.

Sau pe TikTok: https://vm.tiktok.com/ZGdJSanXS