zborul unei frunze de toamna

[din 2015; nu e povestioara mea preferată, dar am zis că-i șade mai bine aici decât ruginită într-un folder pe care s-ar putea să nu-l mai vizitez niciodată]

Mă aflam singur într-un loc în care nu mai fusesem niciodată. Existența mi-o măsuram prin vizorul unui binoclu cu care observam zborul și căderea unei frunze de toamnă îngălbenite. Nu voiam să-mi asemăn existența cu o frunză de banan care se putrezește fără să cadă, chiar dacă comparația lui Osamu Dazai este fenomenală (sau poate tocmai de aceea). Îmi măsor viața din perspectiva căderii unei frunze de toamnă pentru că o vreau în mișcare, fie ea și trecătoare, fie ea tragică, fie chiar și plictisitoare, dar existentă și într-un zbor, fie zborul chiar o cădere. Cel puțin așa vreau să cred -că fiind în orice loc din această lume, voi rămâne o frunză care, chiar abătându-se de la drum, nu-și va elimina zborul și căderea din sistem. Îmi imaginez ce impact ar avea aceste cuvinte asupra celor din jurul meu -dacă aș îndrăzni să împart asemenea gânduri cu ei. Nu o fac -nu pentru că mi-e teamă de o posibilă neînțelegere (fiind, de altfel, sigur de ea), ci pentru că această revelație îmi aparține și trebuie să-mi aparțină doar mie. Altfel, nu-și merită statutul de revelație.

Niciodată nu mi-am pus problema neadevărului existenței mele. În această după amiază de toamnă, însă, încercând din răsputeri să înțeleg o creatură atât de străină mie, îmi pun problema. Neadevăr despre sine însuși. Mi-am crezut existența sigură -la fel de sigură și naturală precum curgerea unui izvor; nu la fel de îndelungă, nu intrinsecă și, adesea, nemăsurabilă în timp. Trecătoare, imperfectă, lipsită de sublim, dar adevărată. Cumva, mi-a plăcut să cred în autenticitatea existenței mele. Dar vorbele ei îmi răsună în urechi așa cum nu credeam că-mi vor răsuna vorbele altcuiva. De unde știi cine ești? Cum poți spune cu siguranță că ceea ce numești tu adevăr despre tine este un Adevăr?

Mi-am dat seama, ascultându-i vorbele, că nimic din ceea ce credeam eu nu putea fi verificat -nici măcar de mine însumi. Mi-am pus întrebarea, absolut naturală, atunci cine sunt? Ce trebuie să fac? Aflându-mă astăzi aici, pe o stradă oarecare, într-un oraș oarecare, cu copacii desfrunziți și cărările acoperite de frunze în sute de nuanțe, îmi dau seama că nu pot, că nu am voie să disper. De aceea îmi asemăn existența cu aceea a unei frunze. Mi-e teamă să fiu lăsat în voia nimicului, așa cum o face ea. O existență trecătoare și fragilă, un zbor periculos și impredictibil -acestea sunt totuși mai bune decât un soi de scepticism continuu, încununat cu o notă agresivă de nihilism.

O văd și pe ea apropiindu-se de mine atunci când mă căznesc să înțeleg de ce nu reușesc toți oamenii să vadă lucrurile precum o fac eu – e atât de simplu; viața este simplă. Trebuie să refuzi a fi o frunză de banan care putrezește fără să cadă -Osamu Dazai a rostit, poate aproape voluntar, poate fără s-o știe, un adevăr esențial despre cum ar trebui-ul existenței umane. Ea? Ea nu se lasă pradă cuvintelor japonezului, dar nu mă înțelege nici pe mine. Suferă un soi de cădere, refuză zborul; dar măcar e în mișcare. Îmi doresc să o pot face să vadă aceleași lucruri pe care le văd și eu -nu, nu, asta nu ar fi suficient. Privim deja în direcții similare. Mi-ar plăcea ca, luând binoclul din mâinile mele, să privească cu aceiași ochi frunza care cade dintr-o creangă goală și se rostogolește într-un zbor fascinant, aterizând cu o frumusețe indescifrabilă pe pământul uscat. Dar chiar de-ar face-o, știu că n-ar mai putea zări aceeași frunză. Acel moment n-are să mai existe niciodată.

– M-aștepți de mult?
– Nu, e în regulă. Nu-mi displace s-aștept.
Își aranjează haina scurt și scoate o țigară din pachetul de abia început. Îmi oferă și mie una, dar nu am chef să fumez. Stăm uitându-ne la oamenii care trec grăbiți pe drum și nu ne spunem nimic o vreme îndelungată.

Aș minți dac-aș spune că n-o găsesc frumoasă. E greu pentru un bărbat să găsească doar prietenie într-o femeie. De altfel, nu sunt atât de sigur de ceea ce ar trebui sau nu ar trebui să facă un om, indiferent de gen și sexualitate. Eu mă simt atras de ea, într-un mod în care nu mă simt atras de nimeni. Nu pot să vorbesc despre nimeni prin comparație cu altcineva -ar fi ca și cum mi-aș trăda propria natură. De altfel, cred în unicitatea fiecăruia dintre noi, chiar dacă se translatează prin simplă individualitate. Totuși, ca să mă întorc la ea, o plac așa cum ai place pe cineva la care te-ai putea uita din zori până în noapte fără să te plictisești, poate chiar aproape fără să clipești. Îmi place să-i văd ochii căprui închiși urmărind cu scepticism mersul așa-zis natural al lucrurilor. Îmi place s-o observ cum se încruntă, cum strânge din buzele subțiri și denunță lucruri la care nu m-aș gândi niciodată ca fiind defăimătoare. Este agresivă; agresivă și neliniștită, și poate că aș ține-o mai aproape de mine dacă nu ar exista între noi un zid pe care cred că nu voi putea niciodată să-l sparg.

– M-am săturat de toate porcăriile astea. Nimic n-are sens.
Nu mă șochează cuvintele sale. Sunt cele obișnuite. Zâmbesc, dar nu cu același zâmbet cu care aș fi făcut-o poate înainte. Acum o cunosc cu mult mai bine. O suspectez de singurătate -un sentiment pe care îl neagă aproape inconștient. Sursa neliniștilor ei a fost forța incredibilă și nemiloasă a imaginarului. Astăzi, îmi vine să cred că sunt mai multe lucrurile care o fac să fie ceea ce este, și poate că toate ar putea fi numite surse, chiar dacă în primă instanță una singură primează.

– Nu-mi spune că ar trebui să privesc partea bună a lucrurilor. Știi că nu cred în așa ceva…
– N-am să spun nimic. Cuvintele mele rareori ajung la tine.
– N-o da în răutăți. Mi-ești drag, dar uneori ești prea slab de îngeri.

Tăcem amândoi; ea fumează în continuare. Pe mine nu mă mai deranjează cuvintele ei. Dacă aș fi alt om, poate aș cuceri-o. Dar nu doresc să mă transform în ceva ce nu aș putea stăpâni niciodată. Bănuiesc adesea că ar dori să o domin, să fiu ceea ce lumea aceasta fragilă, imperfectă, (din punctul ei de vedere) stupidă și fără sens nu poate să facă. Ar dori, poate, să (se) simtă ca aparțind unui ceva sau cuiva care are suficientă forță (fizică, psihologică, emoțională, filosofică, și câte altele) pentru a-i da impresia unei stabilități (fie ea și efemeră). N-o să-i pot oferi niciodată așa ceva. Principiile noastre nu sunt distincte; nu aș merge într-atât de departe încât să afirm că avem principii și sisteme etice. Suntem doar doi oameni oarecare care trăiesc într-o țară oarecare, într-un loc oarecare. Într-adevăr, omul este tot om, indiferent de locul în care se află. Pot fi eu, poți fi chiar tu, poate fi oricare dintre noi -suntem interschimbabili în atât de multe sensuri. La fel și acum: noi doi suntem numai doi oameni absolut normali care nu se pot lega printr-o conexiune pe care cel puțin unul dintre noi o dorește. Ea e femeie. Eu sunt bărbat. Putea fi invers; puteam fi amândoi bărbați; puteam fi amândoi femei. În fond, nu știu dacă s-ar schimba ceva. Lucrurile, însă, nu mai pot fi date înapoi în așa manieră încât să schimbăm aceste lucruri esențiale despre noi. Sunt înclinat să cred că existența precede esența, nefăcând neapărat aluzii profunde la Sartre. Totuși, lucrurile stând chiar astfel, există ceva în acea esență care dă naștere începutului existenței (sună cel puțin tautologic; dar dacă ne uităm mai atent, s-ar putea să descoperim un lucru care adesea ne scapă). Ne construim (pe noi înșine) de-a lungul existenței noastre datorită acelui punct incipient, oricare ar fi el… Iar acum e prea târziu, pentru noi doi, să ne prefacem că am putea să fim împreună când alegerile noastre pentru crearea și conturarea acelei existențe au fost și sunt în continuare contrarii.

Cel puțin, mi-aș fi zis, putem fi prieteni. Dar nu cred că ceea ce împărtășim noi este prietenie.
– Lumea de rouă e doar o lume de rouă, și totuși…
– Văd că-ți amintești, îi zic surprins.
– Da, mi-ai spus-o de mai multe ori. M-au înduioșat versurile, deși nu credeam că pălăvrăgeala ta poetică m-ar mișca.
– În fapt, nu-i a mea.
– Știu, e un haiku japonez.
– Sunt surprins că te-a înduioșat, îi spun. Credeam că ești predispusă să iei îi râs toate încercările artiștilor de a recrea lumea, orice-ai vrea tu să spui prin asta.
Afișează acel zâmbet ironic al ei; e atât de natural încât aproape trec cu vederea disprețul atât de expresiv ce m-a uimit în stadiul incipient al relației noastre.
– N-aș vrea să merg prea departe. În fond, ce contează?
– Nu contează nimic pentru tine? Nu știu de ce am pus o asemenea întrebare; nu încerc să-i dibuiesc sensul. Vorbele și expresiile sale adesea mă dau peste cap. Mă simt pierdut. Existența ei o amețește pe a mea.

– Nu mai știu ce să cred. Nu găsesc nimic în această existență care să-mi aline suferința. Privește în jur – Bucureștiul secolului XXI. Mi se pare a fi o glumă. Da, nu am cerut să mă nasc aici, nici să trăiesc aici, acum. Câți dintre noi pot să aleagă? Am avut mereu senzația că nu trăiesc în secolul potrivit… nu pot empatiza cu masele, dar nici cu elitele, nu mă pot detașa voluntar, dar nici nu mă pot integra voluntar. Balamucul și haosul politic, social și religios îmi fac greață. Mă văd prinsă într-o existență care nu e a mea, care nu a fost niciodată a mea și care nu va fi. Și totuși, încheie pe un ton aproape melancolic, aprinzându-și o altă țigară, și totuși, asta e singura viață pe care o trăiesc.

Nu-i pot răspunde. Mă lasă întotdeauna într-o asemenea ceață insuportabilă, încât mă găsesc incapabil de a-i replica. Dar ea zâmbește împăciuitor; nu se așteaptă să îi rezolv problemele. În fond, crede aproape cu desăvârșire că nimeni nu va reuși să i le rezolve vreodată, deși speră că va întâlni pe cineva care s-o facă să uite, cel puțin temporar, de toate aceste suferințe existențiale insuportabile. De altfel, sunt sigur că îi e și ei greu să vorbească despre ele cu certitudine și în detaliu. Nu le cunoaște atât de bine. Câți dintre noi le cunosc? Suntem pierduți și rămânem fără cuvinte, ne împotmolim în și de ele -cuvinte pe care, de altfel, chiar noi le-am inventat pentru a ne exprima și pentru a putea dialoga corespunzător. Și totuși, dialogând, mă întreb cât învățăm și înțelegem unii despre alții?

Uitându-mă la ea, adesea mi se pare că seamănă cu un personaj rupt dintr-o operă de Kafka. Mă aștept să dispară fără urmă într-o zi și să nu se înțeleagă nimic -nici despre ea, nici despre ce a fost, nici despre ce este, nici despre apariția sau dispariția sa. Mi-e greu să o cuprind, fie cu vorba, fie cu gândurile, fie cu corpul. E aici, dar parcă nu e niciodată prezentă.

– Și totuși, sinuciderea… Știi de ce m-au impresionat atât versurile japonezului tău?
– Kobayashi Issa.
– Nu mai contează numele; nu contează niciodată. M-a impresionat înțelepciunea lui. Viața asta nu e altceva decât trecerea dintre viață și moarte, pare să spună… trebuie s-o trăim, nu o putem evita și trebuie să o luăm ca atare; un soi de karma, dacă vrei. Și totuși, vine să zică cu doar acest „și totuși”, nu poți să nu suferi, nu poți să nu le lași pe toate să coboare asupra ta și să te rănească, chiar dacă știi că e absurd să suferi.

O altă rundă de tăcere. Nu mă surprinde nici sensibilitatea ei. În fond, nu i-am repetat versurile pentru nimic. Știam -nu, nu, speram să ajungă la ea ceva ce chiar eu însumi văzusem.
– Cred că știu care e întrebarea care ți-a stat pe limbă de când m-ai cunoscut.
– Da? ridic curios din sprânceană, privind un cuplu trecând pe stradă, șușotind cuvinte care nu ajung la urechile noastre.
– Te întrebi de ce nu m-am gândit la sinucidere. Evident, m-am gândit. Dar moartea nu poate fi un răspuns niciodată -nu în sensul sinuciderii, în orice caz. E ca și cum aș recunoaște că nu am nici o șansă în propria existență. Nu, e mai mult decât atât, sinuciderea nu este doar expresia incapacității de a mai suporta, ci însăși renunțarea la ceea ce nu ar trebui să se renunțe niciodată.
– Te credeam profund nihilistă; acum pari să afirmi cu o tărie la care nu te credeam predispusă.
Râse.
– Da, mă joc cu tine, mă joc chiar cu mine însămi. Nu știu care e scopul meu aici, și nici tu nu știi. Cred că nici unul dintre noi nu o să știe vreodată. Totul e cum nu se poate de absurd… Dar, chiar și așa, nu pot renunța. Poate că e o adicție, cum sunt țigările astea nenorocite. Nu contează, o să rămân aici să descopăr cum mă mai poate dezamăgi în continuare.
Privește cerul cu aceeași simplitate și naturalețe care-o caracterizează întotdeauna.
– Hai; hai să mergem!

Tonul ei e vesel. În ciuda zâmbetelor ei ironice și a expresiilor pline de dispreț, în ciuda scepticismului ei continuu și a nihilismului în care înoată adesea cu prea multă ușurință, ea știe să fie veselă. Știe că este inconsistentă -în acte, în vorbe, în raportul dintre cele două. Și totuși, nu se poate opri din a fi ceea ce este. Poate că ea, necunoscându-se și necunoscând lumea, seamănă cel mai bine cu zborul unei frunze simple dintr-un copac dezgolit. Îmi place să cred asta. Nu știu când ea a devenit în și prin ochii mei singura persoană pe care-aș vrea s-o privesc în zborul și căderea existenței neîncetat. Unii au numit asta dragoste. Sunt sigur c-aș putea să găsesc câteva versuri, chiar proză curată despre o dragoste de acest tip. Eu nu știu ce să spun -sunt incapabil să afirm atât de multe. E adevărat, îi port o fascinație nemaiîntâlnită până acum. Zâmbetele și expresiile sale mă amețesc. Existența ei mă atrage: mă face să sufăr, dar nu o pot lăsa să mi se strecoare printre degete. Nu-mi dă pace, iar eu nu-i pot da pace. Da, sigur, mulți au numit sentimentul acesta iubire. Mă uit înainte, mă uit înapoi, mă uit aici și acum și nu pot să denumesc în nici un fel ceea ce se întâmplă. Poate că la fel este și existența. Ceva la care, oricât de mult te-ai uita, nu vei putea formula altceva decât niște ipoteze care sunt trecătoare. Totuși, într-o zi s-ar putea să găsești un soi de definire care să se potrivească cu tine mai mult decât orice altceva. Așa și cu sentimentul acesta ce răsare într-o ființă căreia îi năzare ceva pentru o alta. Definim ca dragoste ceva ce poate n-ar avea o definire clară; așa cum asemăn și eu existența umană cu zborul unei frunze uscate de toamnă.

O urmez; mergem braț la braț într-o după amiază de noiembrie, sfârșit de toamnă. Nu pot spune cât vor dura toate acestea, dar zborul meu trebuie să se afle în cele mai însemnate momente ale sale tocmai acum, când îi simt brațul subțire și rece unit cu al meu. Chiar dacă se poate ca ochii ei căprui, disprețuitori, să nu privească niciodată în direcția mea.

please share if you liked it
0
Posted in: proză

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*
To prove you're a person (not a spam script), type the security word shown in the picture. Click on the picture to hear an audio file of the word.
Anti-spam image