you’re allowed to slow down

Există două stări dezastruoase care-ți pot defini personalitatea: să îți ierți orice sau să nu-ți ierți nimic.

În primul an de facultate, nu puteam să iert, în primul rând, calea de mijloc. Mi se părea o lașitate. Asumarea actului, oricare ar fi fost acela, mi se părea esențială. Și absentă atunci când alegeai calea de mijloc. Griul. Până și atunci când mi-am scris referatul la Epistemologie despre “o cale de mijloc” îmi amintesc că am făcut-o cu ceva dispreț (lucrare de altfel fabulos de banală și plină de plictis). Am o problemă cu lașitatea (sau aveam?): nu o pot suporta. Calea de mijloc mi s-a părut întotdeauna ca fiind aproape imorală, lașă, stupidă, banală, pentru oamenii slabi. You get my drift.

Natural, toată copilăria și adolescența mea au fost cârmite de una din maximele de mai sus. Chiar și primii ani de facultate, făcându-mi existența cu atât mai… interesantă. Prima afirmație te aruncă într-un narcisism grosolan, nesimțit, poate chiar într-un vulgar abis moral;  a doua, e soră bună cu mania persecuției. Desigur, nu-mi iertam absolut nimic. Îmi puneam alarma să mă trezească dimineața devreme în vacanțe -cu cât stam mai mult trează, cu atât aș fi putut face mai multe (nu intru acum în discuția despre ce mi se părea mie important în adolescență). Venea de la sine, dorința aceasta de a fi atât de extra-ordinară încât să nu-mi las nici o pauză, să nu am nevoie de o pauză. Orice oră petrecută aiurea, fără scop, era ca o bilă neagră aruncată în cv-ul personal. Care, dacă nu era perfect alb, eșuam lamentabil. Citeam în drum spre școală și spre casă, mi se păreau pierdere de timp temele sau învățatul la unele materii -aș fi vrut să stau să scriu și să citesc și cam atât. E ușor de spus următoarea: eram o enervantă elitistă și perfecționistă cu prioritățile întoarse pe dos, cu un pseudo scop și o pretenție a nemuririi sufletului -prin artă și manifestare -aproape vulgară. Cu alte cuvinte, nu-mi iertam nimic care m-ar fi îndepărtat de acest mod-de-a-fi pe care-l consideram singurul bun și advărat. Nu înțelegeam reticența unora în acțiune. Mă uram dacă ezitam fie și o secundă. Orice gând de “what if” mă turmenta – nu voiam să mă mai las pradă acelui “și dacă aș fi făcut…” nu puteam să iert așa ceva. Oricine NU îndrăznea să acționeze, mi se părea laș. Nu aveam nevoie de pauze – excursia sinelui trebuia făcută prin acțiune, nu reflexie seacă, prin îndrăzneală, nu îndoială. Când și dacă prietenii mei vor citi asta, își vor spune, “dar de ce naiba vorbește la trecut?” Hands down. De fapt, ar avea dreptate. Cu multe minusuri, totuși. Nu mai trăiesc învăluită de o perdea -nu mă mai ascund în spatele unui elitism fals, stupid, ne-necesar.

Oricum, se înțelege de ce mi-a plăcut (place) Nietzsche și ideea, bine redată prin Deleuze, a forței… active și reactive. Bine, cineva ar putea spune că la fel de bine cochetez, întinzând coarda cam relativ, cu parmenidianul ‘ceea ce este și nu poate să nu fie’. Dar asta e o discuție pentru altădată.

Neiertându-mi nimic, am devenit dură, am început să am așteptări gigant -nu doar de la mine, dar și de la ceilalți. O atitudine autentic berbecească, “nu poți să faci NICI MĂCAR ATÂTA LUCRU?” Ca să fiu trendy, m-aș exprima în continuare așa: gen, să ridici un bolovan de o sută de kg cu degetu’ mic? Cam așa arată așteptările unui narcisist care nu-și poate ierta nici un minus. Azi mi-e teamă să nu scap în cealaltă extremă. Nu aș zice că am început să mă iert -poate că sunt undeva la mijloc? Ironia! Mă “iert” la suprafață, poate. Nu. E mai mult decât atât. Am ajuns într-un asemenea stadiu în care iau drept realitate gândurile mele extremiste. De exemplu, am douăjpatru de ani și n-am făcut mai nimic cu viața mea, ce fac, o să ajung să mor fără să realizez nimic în existența mea precară? Ce e o diplomă, ce-s niște scrieri pe lângă idealurile mele mărețe? Desigur, necunoscute. Deci, nu mă iert. Dar sunt flexibilă, mă iau ca atare, nu mă mai persecut. Încă.

Încerc să ies din mreaja acestui tip de narcisism dăunător -mă iubesc, nu mă iert, dar tot mă iubesc (sună terifiant, dar ce poți face… 🙂 dacă nu vrei să faci nimic?)

Sunt niște cuvinte simple prin intermediul cărora încerc să mă schimb: “You’re allowed to slow down.” Am I? Am voie? Cine-mi dă voie? Trebuie să nu mă mai grăbesc? De ce? Don’t cha see my career clock ticking like fucking crazy? Astea sunt gândurile mele imediate, interne, acel ESTJ care nu poate să trăiască la voia întâmplării, să aștepte, sau să lase pe altcineva să ia Decizia -dat fiind că eu pot lua cea mai bună decizie. Ce spuneam despre mania persecuției?

Și totuși, ai voie să iei o pauză (slavă cerului, pauza mea a fost așa lungă că mi-au murit neuronii -altă răutate, n-am luat niciodată o pauză “adevărată”). Ai voie să nu faci nimic (scârțâie!) etc etc. De fapt, e o luptă internă. O înțeleg teoretic. Știu că nu trebuie să mă grăbesc. Să am răbdare. Să mă iert atunci când nu reușesc să ajung la idealurile mele supraomenești. Ca să-nțelegem magnitudinea problemei, vă adaug gândurile interne avute în momentul redactării ultimelor cuvinte: ce idealuri supraomenești? Are you fucking crazy? Nu poți să faci nici măcar atâta lucru? Vai de steaua ta. Nu știu cum poți dormi noaptea. Ouch.

acest “You’re allowed to slow down”, propus ca temă de scriere de Bianca, mă dă peste cap. Am încercat să fiu sinceră și să încerc să cred în cuvintele astea. Am reușit să înțeleg că e ok să “slow down” pentru tot restul lumii. Nu mai judec de mult oamenii. Nu-mi doresc să ajung în extrema iertării absolute de sine de către sine. De fapt, nu trebuie să fie nimic de iertat în primul rând. Darn. Nu-i de mirare că, la polul opus, m-a fascinat Raskolnikov. Asemenea întregire, nu cred c-aș fi capabilă de ea (narcisismul din mintea mea adaugă: nici n-am nevoie).

Nu sufăr de dublă personalitate. Dar când încerc să introduc propoziția “You’re allowed to slow down” într-o relație directă și pozitivă cu mine însămi… mă zdruncin. Încerc să înțeleg, dar nu pot. Cred că diferența dintre mine de acum și mine din adolescență e că atunci mă persecutam. Acum n-o mai fac. Dar tot mă simt vinovată pentru fiecare “slow down” pe care mi-l asum. Îmi mai trebuiesc vreo zece ani să-nțeleg treaba asta. Și nu, nu o pun în relație neapărat cu graba de a ajunge undeva cât mai repede ci cu faptul că de fiecare dată când nu reușesc să ating cine știe ce țel dumnezeiesc, trebuie să-mi amintesc și drumul parcurs până acolo și ce am reușit să fac. Cu alte cuvinte, să-nțeleg că nu-i nimic în neregulă dacă greșesc, e omenesc, nu e nimic în neregulă dacă nu am reușit să transform apa în foc -it’s impossible to begin with. I am allowed to slow down.

Cuvinte. N-am idee când o să încep să le iau în serios. Între timp mi-am amintit niște neajunsuri de sine. Dar ceva tot am învățat în anii ăștia de facultate. Nu să mă iert, ci că am multe de învățat de la cei din jurul meu, că “socializarea” nu este o “pierdere de vreme”, că bunătatea nu se măsoară prin intelect. Că nu doar de intelect trebuie să mă îngrijesc. Că grija de sine e mult, mult mai complexă, deși atât de simplă. Și astfel, am atins și eu un mic și prim nivel al căii de mijloc, al acelui “you are allowed to slow down.” Nu mai sunt singură în lume, am învățat să spun mulțumesc și că oamenii sunt diferiți. Și că e bine așa.

 

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*
To prove you're a person (not a spam script), type the security word shown in the picture. Click on the picture to hear an audio file of the word.
Anti-spam image