Vânători-culegători, Maria Manolescu

Câteodată nu-mi place să scriu recenzii. Pentru că mă plictisesc și mă gândesc, cine naiba o să citească recenziile astea? Mie nu-mi place să citesc recenzii înainte să citesc o carte, rareori o fac și doar parțial și printre rânduri pentru că mi-e să nu reduc entuziasmul pentru întâlnirea cu cartea (de asta eu n-am știut ani de zile cum se termină Anna Karenina; o citeam când m-am întâlnit cu o prietenă în parc și mi-a spus finalul; dar am supraviețuit spoiler-ului 🙂 ). Citesc recenzii (for fun) post-factum. Asta da, e distractiv. Totuși, pentru că suntem diferiți, pentru că suntem cel puțin două tipuri de oameni în lumea asta (cei care gândesc ca mine și cei care nu), mă apuc și mai scriu. Și totodată o fac pentru că… hmm, deși nu-mi place să le numesc recenzii și mai degrabă gânduri despre, totuși poate atrag și pe alții în cercul ăsta vicios numit literatură. Make reading cool again. Știi ce zic?

Am citit săptămâna asta o carte nouă, apărută anul trecut (2019). O carte foarte actuală prin multe detalii și nebunii, o carte cu un limbaj la îndemână și cunoscut, o carte despre care știam puține înainte să mă apuc și pentru care mi-am stârnit singură interesul din mai multe pricine (always a good thing). Coperta e grozavă, iar conținutul și mai și.

Vânători-culegători e un roman cu iz existențial și cu ramificații multiple: îmbină foarte fain narațiunea cu bucăți de teatru și vreo două poezii în vers alb trântite la locul potrivit. Ideea din spatele titlului e interesantă și brută și întreaga carte e un joc despre ființa umană ușor confuză în fața existenței.

Petra e un personaj greu de plăcut, probabil mai ușor de compătimit, dar problemele din viața ei sunt lucruri pe care poți pune mâna, senzațiile ei cunoscute, confuziile percepute. Are impresia că știe despre ce-s toate astea și că “totul e cum trebuie să fie”, dar adevărul e că habar are. Nimeni nu știe, dar toți ceilalți mai nenorocoși sunt roși pe dinăuntru de gelozie în fața fericirii preapline/naturale a celorlalți.

Într-un fel, Petra se pozează sigură într-un soi de geniu feminin și feminist al modernității: o tipă inteligentă cu aspirații artistice și care nu-și dorește copii, iar datorită (în special) acestui ultim detaliu, este superioară celorlalte femei care fac tot ceea ce ea oricum nu își dorește (pe care le invidiază și disprețuiește în același timp).

Petra e un personaj imatur pentru mine, dar cartea Mariei Manolescu mi-a plăcut destul de mult. Chit că se mai pierde puțin pe alocuri cu narațiunea, nu folosește mereu chiar natural vulgaritatea (încă încerc să pricep pasiunea autorilor contemporani pt vulgaritate de dragul vulgarității) și ne oferă un final cam prea transparent. Sau, nu știu, niște pagini finale în care bâjbâie cam tare. Altfel, piesa aia de teatru dinăuntrul romanului mi s-a părut minunată.

Vă mai vorbesc puțin despre Petra. M-a enervat elitismul ei care duce aproape în superficial, genul acela de persoană care nu încearcă să îi înțeleagă pe ceilalți, egoistă până în măduva oaselor, care se joacă degeaba cu cuvinte precum ‘umilință’ și ‘vrednicie’, care crede că niște aparențe (fie ele fizice sau intelectuale) pot s-o ajute la cucerirea celorlalți, când cucerirea celuilalt (a oricărei ființe umane) se petrece mai degrabă prin atenție, empatie, conexiune, prin încercarea de a-l filtra pe celălalt nu doar prin ochii egocentrismului tău, ci prin a-i înțelege tulburările (sau lipsa lor) interioare.

Pe mine Petra m-a enervat și din prisma acestui paralelism idiotic între femeia care are copil=plictis și femeia care nu are copil=creativitate. Nu pentru că o chestie neadevărată (ca idee) sau stupidă (tot ca idee), ci pentru că Petra în sine nu este foarte departe de mediocritate și nu este un om prea bun (ca personaj, excelentă de disecat, sure) și pentru toate scuzele pe care și le aduce aproape inconștient. Ca într-un final să descoperi că, de fapt, n-are nici cea mai mică idee. Nici despre sine, nici despre lumea în care trăiește. Și pentru că m-a enervat atât de mult ca personaj, mi se pare un personaj foarte bun (să nu-l uităm pe Tony Webster al lui Barnes din The Sense of an Ending).

Poate că și mai bun decât romanul în sine e chiar scenariul introdus înăuntrul ficțiunii: o piesă de teatru scrisă de Petra. O piesă de teatru care mie, de fapt, mi-a plăcut foarte mult și pe care am găsit-o fenomenal de bine construită, care m-a prins, pe care am simțit-o. A fost un exercițiu meta fabulos și am simțit nevoia să iau așa o pauză, să răsuflu ușurată și să mă uit în gol -damn, the good stuff.

Pentru asta, dar nu numai, o recomand și sper s-o citiți și voi.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*
To prove you're a person (not a spam script), type the security word shown in the picture. Click on the picture to hear an audio file of the word.
Anti-spam image