Un pic despre Murakami

Serile astea am citit Murakami. În ceea ce-l privește pe old, good Murakami, pare că sunt două tabere: ori îți place la nebunie, ori nu-l citești pentru că nu-l suporți sau nu-l înțelegi sau te confuzează prea tare (oricare ar fi motivul). Nu prea am auzit pe nimeni să spună: cine, Murakami? E așa și așa, nu știu ce să zic… De obicei, ai o părere puternică. Asta dacă n-ai citit doar Pădurea norvegiană și chiar nu poți vorbi cu mare certitudine despre el (trebuie să fi citit ceva mai în ton cu A wild sheep chase ca să fi priceput dacă-ți place sau nu, în Pădurea norvegiană nu te prea prinzi din prima că băiatu’ scriitor e dealer de suprarealism).

Mie îmi place Murakami cu stilul lui ne-japonez pe care eu totuși îl găsesc și japonez prin ciudățeniile personajelor lui singuratice și bizare și suprarealismul influențat și de folclorul fantastic japonez. But that’s just me. Altceva mi se pare mie că ar fi de spus când vine vorba despre simplul act de a citi vreo carte de-a lui Murakami. Să nu cazi în capcană, nu încerca să dai nici o semnificație mai profundă sau poate chiar mistico-religioasă textului. Doar citește-l.

Eu am văzut mulți cititori care încearcă să scoată apă din piatră seacă. Să vorbească despre orice ca fi având vreo însemnătate absolută sau ce-a vrut să spună autorul prin “chestia asta fabuloasă” and so on and so forth. Sigur, semnificații poate că sunt și în Fifty Shades of Grade. Ăsta, Grey. Și asta mai departe de impactul ăla emoțional și profund personal resimțit de fiecare cititor în parte, în funcție de înclinațiile de citeală ale fiecăruia. Fiecare cu fanteziile lui. Dar să nu ne prostim.

Mi se pare o greșeală să-l iei la bani mărunți pe Murakami când esența scrierilor lui se vede și simte cel mai bine pur și simplu citind. Devine aproape pueril când începi să descrii suprarealismul prezent acolo prin niște cuvinte care vor totuși să denote o “realitate adevărată”. Cred că am o problemă cu cititorii aceia care vor să își arate vastele cunoștințe și capacitățile extraordinare de structurare și interpretare prin disecarea unor cărți care se vor în primul rând citite. A vorbi despre personajele lui Murakami cum vorbești despre personajele lui Flaubert este o greșeală a priori, dacă vrei. Nu poți face asta. Poți vorbi despre suprarealismul lui Murakami, despre influențele evidente și mai puțin evidente din stilul lui fantastic, etc, etc, de obicei treabă de cel puțin novice în d’ale criticii literare sau pur și simplu novice în discuții pertinente despre literatură. Dar un cititor oarecare, ca mine și ca tine, poate ar avea tendința să descrie și descoasă întâmplări banale și personaje concrete, situații punctuale… iar lovitura o să fie fatală.

Nu poți vorbi atât de supercifial despre cărțile sau conținutul cărților lui Murakami fără să-l anulezi. Nu vorbești despre conținutul lor cum ai discuta despre mersul aproape inconștient al lui Raskolnikov când nu mai vede pe nimeni în jurul său (transformat în cel puțin simbol). Mai puțin clasic, nu vorbești despre situațiile din cărțile lui Murakami cum descrii și discuți despre-o carte de-a lui Natsume Soseki. Nu pentru că Murakami nu ar fi plin de simbolism (mă rog, opera lui, dar cine e Murakami fără scrierile lui…) ci pentru că Murakami se pierde când începi să îl explici banal.

Obsesia lui pentru dimensiuni e fascinată, dar nu e palpabilă. Nu o poți transcrie în termeni reali. Dacă ieși din abstractul deja conturat acolo, nu ai făcut nimic, sau ai făcut totul să îl anulezi. Pe scurt, you just have to enjoy it. E o formă artistică minunată. Poate că nu am fost niciodată cea mai mare fană a suprarealismului, în general vorbind, dar îmi plac foarte mult hibrizii. Iar universul lui Murakami e fascinant de explorat ca cititor. Nu îi diminua importanța prin a încerca să-l înțelegi într-un mod practic.

Nu încerca să transformi personajele din orice scriere suprarealistă de tipul ăsta în exemple și stereotipuri. Mi s-ar părea hidos să aud vorbindu-se despre Kafka Tamura (un personaj din Kafka on the Shore) așa cum vorbești despre Ivan Illici. Vezi, Tolstoi transmite nu doar un mesaj, dar personajele lui sunt mai reale poate decât mulți oameni reali. În schimb, Kafka Tamura nu este o entitate palpabilă. Este un personaj la fel de suprarealist ca însăși întreaga carte. E un arhetip pentru suprarealism, na, poți să zici asta, dar nu o să-l găsești pe stradă și toate întâmplările prin care trece nu sunt situații morale sau imorale sau amorale. Sunt suprareale. Suprarealismul nu e o chestie așa SF, Fantasy după care să creezi un univers fanatic, un fandom uriaș pe care să-l extinzi până îți satisfaci nevoile imaginare (ca Harry Potter). Murakami e Murakami, nu e unul dintre autorii aceștia contemporani care relatează frumos ici și pe dincolo și aduc subiecte mari și frumoase de discuție despre personaje și situații serioase sau neserioase, interesante sau plicticoase.

Murakami este un scriitor-artist, iar eu mă minunez adesea citindu-l. Pentru că nu oricine poate s-o facă așa, (să scrie) atât de confuz și neclar, dar totuși există o claritate absurdă în tot acel univers abstract. Te face să te întrebi dacă scrie cu scop sau întâmplător. Nu e o angoasă reală acolo. Nu are nici o finalitate morală sau imorală, nu are nici o însemnătate care să se ciocnescă cu realitatea. Dar nu e fantasy. Este pur și simplu artă spirituală scrisă absolut fascinant și totodată parcă simplu în proză. Așa că eu una m-aș întrista să-l văd redus la banalitatea existenței. Scrierile lui sunt situate undeva într-o a doua dimensiune. Le vezi, dar nu le atingi niciodată. Sau invers. Iar la sfârșit de program, trebuie să admiți, damn, he’s good. Doar dacă nu, știi tu, îl disprețuiești din suflet. Dar și asta e ok. Nu are cum să placă Murakami tuturor.

Nu e nici o problemă dacă nu-ți place Murakami. Nici mie nu îmi place Ernesto Sabato, și-am întâlnit câțiva împătimiți. Dar să nu ne prostim (ce repetiție nefastă) și să nu vorbim despre Murakami eronat așa cum nici despre Sandra Brown n-o să spunem că scrie romane de dragoste elegante. Îmi amintesc un pasaj din Harry Potter despre familia Dursley. Ceva despre imaginație,  (Mr Dursley was) hoping he was imagining things, which he had never hoped before, because he didn’t approve of imagination.  

Atât mă mânca să spun azi.

...ceva muzică întâmplătoare


please share if you liked it
0

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*
To prove you're a person (not a spam script), type the security word shown in the picture. Click on the picture to hear an audio file of the word.
Anti-spam image