Încep să uit cum arată fețele unor oameni pe care nu i-am mai văzut de mult. Asta mă face să mă-ntreb dac-am știut vreodată cu adevărat cum arată – probabil că nu. Mă obișnuisem atât de tare cu prezența lor încât nu le mai observam caracteristicile. Poate pentru că nu fuseseră niciodată suficient de importanți pentru mine cât să le înregistrez trăsăturile și să le <identific>.  [oare?]

Ce repede trecem de la o instanță la alta [a existenței]. Începem să uităm nu doar fețele unor oameni pe care i-am cunoscut cândva (și ne minunăm dacă vedem fotografii recente cu ei, întrebându-ne involuntar ”așa a arătat întotdeauna? s-a schimbat atât de mult într-un timp atât de scurt?”), ci începem să ne uităm și pe noi (pe ”noi” cei vechi, cei care au trăit sau trăiesc într-o altă instanță).

Mi s-a părut interesantă perspectiva personajelor din How I met your mother referitor la instanțele trecut-prezent-viitor ale eului. Într-o discuție oarecare dintre Marshall și Ted, aceștia-și amintesc ce-au hotărât în urmă cu câțiva ani referitor la o problemă: ”let the future us decide what to do with this problem”, altfel spus, lasă-l pe viitorul-eu ce să decidă în legătură c-o problemă ce vizează oricum viitorul.

Ne schimbăm tot timpul, iar asumarea acestei schimbări este cumva interesantă (ca să nu mai zic că poate fi semnul unei lipse de responsabilități grosolane: neasumarea nici unei responsabilități, în fapt, dacă problema nu prezintă un caracter urgent/imediat). De aici pleacă și toată rușinea/furia noastră față de ”vechiul eu”: ce prost eram când eram mic, ce idiot eram când aveam 13 ani, ce idei stupide aveam la nu știu ce vârstă, de ce naiba nu mă puteam comporta altfel? de ce am gândit asta? de ce am făcut aia? ce mă bucur că nu mai sunt așa, etc, etc. Ce mă bucur că nu mai sunt așa, sau ce păcat că nu mai pot fi așa, constatarea fericită sau dureroasă a imposibilității readucerii la existență a vechiului eu. Mergând pe aceeași schemă, am putea spune că singurul important este prezentul, iar singurul responsabil viitorul *din care probabil știm cu toții ce rezultă*.

De ce m-am apucat să vorbesc despre asta, aparent întâmplător, fără nici un scop? Poate pentru  că am ajuns să mă întreb cine sunt eu, ce fac eu de fapt, cu ce mă pot identifica, ce am în spate, de ce am nevoie de anumite lucruri, pot fi întotdeauna la fel, sunt întotdeauna la fel, nu sunt niciodată la fel? etc, etc. Poate pentru că mă disperă ideea că voi uita (și că am uitat deja) părți din mine care-au fost totuși importante (chiar dacă uneori penibile, jenante, sau mai știu eu… în orice fel deranjante). Știu că odată cu toate acele părți ”negative” ale trecutului, ale ”vechiului meu eu”, am pierdut și o mulțime de alte amintiri frumoase pe care nu știu dacă am să le mai recuperez vreodată (dacă am să le mai înțeleg vreodată, dacă am să le mai pot captura vreodată în adevărata lor esență, chiar dacă ușor fantomatică). Nu cred c-am să mai pot înțelege vreodată acele instanțe de mult apuse, distruse, pe care oricum mi-e imposibil să le readuc la viață. Nu știu în ce sertar le-am aruncat… îmi amintesc fărâme, dar nu-s suficiente.

Toate lucrurile astea, îmi zic uneori, trăiesc în trecut și oricum trebuie lăsate acolo. Dar adesea mă întreb dacă mai trăiesc ele în trecut, dacă nu s-au evaporat cumva cu totul, odată ce-am trecut peste ele și-am părăsit instanțele respective… și, în fond, ar zice cineva, oricine, ce mai contează? O să ne uităm înainte… Da, ne uităm înainte și cred că ăsta e singurul lucru pe care-l au în comun toate instanțele existenței mele: looking forward.

Da’ mă apucă și pe mine uneori nostalgia și aș vrea să capturez/înțeleg/simt ce a simțit vechea Ramona – aș vrea să-mi amintesc cum a fost când m-am îndrăgostit pentru prima oară, când am citit prima carte interesantă, când am fost pentru prima oară la școală, când mi-am făcut prima prietenă, când -ce știu eu, când orice, sunt prea multe de înșirat aici, unele mult prea personale. Aș vrea să mi le amintesc cumva, dar mi-e imposibil să o fac. Sunt amintiri care revin în mod involuntar, și pe care încerc să le prind, dar nu reușesc… încerc să le pun cap la cap, dar nu reușesc. Poate că ce-mi doresc cu adevărat e să mă construiesc, să mă definesc mai bine prin intermediul trecutului meu și experiențelor așa zis fundamentale (să îmi amintesc cum am reacționat în anumite cazuri și să înțeleg cum/dacă m-am schimbat și în ce fel reacționez astfel la evenimente similare).

Am descoperit, totuși, că n-am să mă pot construi nicicând așa cum îmi doresc… și e amuzant, pentru că dacă este un lucru pe care mi-l amintesc din vechile mele instanțe, este acela că întotdeauna am pledat pentru schimbare, pentru a merge înainte, pentru a nu mă prinde de un singur loc ca și cum ar fi singurul posibil; mereu, sau așa mi se pare (măcar cea mai mare parte din timp), mi-am dorit să merg înainte, să înaintez (și să dau la o parte tot ce nu mi-e de folos, să mă prind de lucrurile de care am nevoie și să înaintez, fără a-mi fi teamă să le înlătur în caz că-mi devin nefolositoare sau necorespunzătoare). Mi-am dorit să alerg cu picioarele la spate și să nu mă înrădăcinez niciunde… mi-am dorit, ironic, să mă despart de toate instanțele mele trecute și să trăiesc undeva în prezent și viitor, fără să mă intereseze prea mult de ”background-ul” existenței mele. Mi-am tot zis, probabil în cuvinte diferite, că eu de acum sunt singura care există cu adevărat, care se înțelege cu adevărat și care contează cu adevărat, and the rest is history, restul e doar un praf care n-are să mai fie șters niciodată. De aici poate și gelozia față de toți aceia care se identifică cu vechile lor instanțe și-și înțeleg evoluția (identificarea unor gesturi și comportamente aparent lipsite de vreo semnificație, care sunt totuși importante pentru că i-au ghidat într-un fel existența).

Nu, mi-am zis întotdeauna și uite, asta-i caracteristica vechilor mele instanțe prin care s-ar putea să mă identific și astăzi, nu, n-am nevoie de mici comportamente și gesturi bine fixate care să mă caracterizeze, am nevoie doar să merg înainte și să îmbrățișez schimbarea, vasăzică să mă transform neîncetat. Cine știe, poate-s mai multe lucruri pe care le au în comun toate instanțele mele vechi (cu cea de acum), dar n-am cum să mi le amintesc. Chiar dacă mă apucă nostalgia uneori, nu mă uit serios înapoi niciodată. Și poate-aici se află toată eroarea neputinței readucerii la viață a vechiului meu eu (și așa zis ”întreg”).

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*
To prove you're a person (not a spam script), type the security word shown in the picture. Click on the picture to hear an audio file of the word.
Anti-spam image