teritorii, Cristina Stancu

Cristina Stancu scrie o poezie ghidată de imagini, referințe și fapte. Se strecoară printre ele pentru a scoate la iveală senzații, temeri, anxietăți și pentru a le găsi o denumire. Pentru că a nu defini, a nu vorbi despre aceste lucruri, înseamnă că ele rămân ascunse și la suprafață ies doar efectele -atunci când nu știi cum să numești ceva ce ți se întâmplă ție sau celuilalt, rămâi la ananghie existențială. Și în ciuda eforturilor, adesea asta se întâmplă pentru că, așa cum notează poeta noastră vorbele artistei argentiniene, “(silvina ocampo spune că dacă ceilalți/își imaginează că am murit/ murim.)” (p. 37) -la fel și despre noi, dacă ne imaginăm că toate lucrurile din spate nu există (sau nu știm ce sunt, cum se numesc), atunci rămânem cu întâmplările brute a căror violență nu poate vindeca, ci doar săpa. Până unde? Nu se știe.

În poezia din acest volum avem de-a face cu multiple teritorii -unele explorate parțial, altele senzorial; din altele se izvorăște direct și la suprafață apar idei, imagini ca și cum ar ști că nu se poate evada (de/din sine, din sistem; nu e scăpare, nu e fugă, avem de-a face cu o relatare). Cristina Stancu jonglează cu propriile referințe culturale pentru a oferi sens&explicație, se leagă de cuvintele pentru a defini senzații care altfel sunt în pericol de autosuficiență & distrugere. Căci orice nu e adus în afara conștiinței primare, prin denumire, rămâne acolo și noi trebuie să înfruntăm doar efectele – uneori ticăloase, inumane, atât de periculoase în lipsa oricărei definiții. Acel teritoriu e inaccesibil prin vreun exercițiu complex de (încercare de) înțelegere la prima mână, avem nevoie de discurs și extrapolare sistematică sau antisistematică.

Poemele din acest volum traversează, în aparență, teritorii distincte, dar care, la o privire mai atentă, îți dai seama că sunt similare. Sunt plecate parcă dintr-un flux al conștiinței condimentat treptat cu referințe și bucăți de luciditate, acele mici momente din viața noastră când ni se pare că știm despre ce e vorba în toată treaba asta pe care o numim viață. E doar un moment și apoi dispare. Vorbește (nu mereu la vedere) despre sine, despre boli mintale, viață & moarte, apropiere și depărtare. Întâlnim aici punctul sensibil unde se încrucișează nevoia de căldură umană (autentică) și răceala unei lumi în care tehnologia și știința s-au strecurat decisiv.

Mi se pare că pe alocuri avem de-a face și cu un proces de auto-cunoaștere; rolul memoriei nu este neapărat definit, dar amintirile se strecoară concret, există fapte care vorbesc pentru senzații/sentimente și despre celălalt se vorbește cu o constanță neașteptată: “cineva are nevoie să fii distorsionat într-o amintire./ n-ai nimic împotrivă/ dacă nu ți se cere să fii de acord.” (p. 33) Relația cu ceilalți e cea mai dificilă pentru că apare întotdeauna o înclinație către denumire și catalogare. Despre sine aduci la suprafață doar atunci când ai disponibilitate (sau, dimpotrivă, atunci când ești împuns de o nevoie primară). Despre celălalt ești însă nevoit să zici sau crezi ceva constant pentru că și pe tine ajungi să te vezi adesea dintr-un unghi care nu-ți aparține. Și violența apare și transpare din tot ceea ce se mișcă și se schimbă, din tot ceea ce înseamnă mâine, evoluție, progres, dar și conștiință și sine. Dar nu avem parte nici aici parte de certitudini. Traversăm teritorii după teritorii și la finalul cărții ne scufundăm în câteva secvențe de vis povestite sumar, niște vise transformate în cadre scurte ca într-un film de mega scurt metraj.

memoria deplasează prea repede inima degetele privirea

programe cu multe coduri excese fragmente de cuvinte

amestecate coboară calculat pe ecran înainte să se închidă.

corpul te anunță că ți-e groază de ceva ce ai uitat:

libertatea devine răutatea de a vă privi în ochi

când vă e scârbă

conform fizicii cuantice existăm doar în mintea mea.

e înfricoșător nu e vina nimănui:

nu știi nimic mai complicat decât pierderea lucidității

n-ai fost niciodată mai frumoasă decât atunci când

aveai un singur punct de sprijin și-l priveai cum

se dizolvă.

teritorii, Cristina Stancu, p. 45. Ed. Tracus Arte. 2017

A apărut în 2017 la editura TracusArte și reprezintă debutul editorial al poetei Cristina Stancu. Pe coperta 4 avem un text semnat de Octavian Soviany în care “denunță” faptul că poeta și-a “descoperit în sfârșit propriile teritorii poetice (dar și existențiale)”. O găsiți pe emag, pe site-ul editurii tracusarte și vedeți unde o mai nimeriți pe stoc.