Temele pentru acasa in sistemul romanesc de invatamant

Domnul ministru a anunțat că luni va da un ordin prin care să reglementeze cât anume ar trebui să lucreze copilul la teme acasă,  Acest anunț a declanșat o sumedenie de reacții, dintre care și pozitive și negative. Scriu despre aceasta după o perioadă foarte îndelungată de absență pe această platformă virtuală pentru că mă interesează nespus subiectul. M-a interesat și mă interesează încă. Cred că domnul Mircea Dumitru a pus punctul pe i, a observat o problemă care există și persistă în sistemul de învățământ de prea multă vreme și împotriva căreia nu se face, în toate aparențele și mai presus de acestea, absolut nimic. Era cazul, consider eu, ca cineva nu doar să semnaleze problema, ci să propună o soluție. 

Mă voi referi în continuare la următoarele: una dintre principalele reacții negative (de ce domnul ministru nu ar fi semnalat problema bine), de ce această reacție negativă este greșită, cât bine poate să facă un asemenea ordin copilului din sistem, și care ar putea fi un următor pas pentru îmbunătățirea calității sistemului de învățământ (printr-o corelare directă cu această problematică a „temelor pentru acasă”).

Să-ncepem cu începutul: și pentru că dacă ne situăm într-un plan prea impersonal, riscăm să nu ridicăm antenele sensibiloase ale nimănui, o să încep prin a spune de ce mă interesază atât de mult acest subiect. Când eram în școală, nu-mi plăceau prea mult temele pentru acasă; nu aveam nimic împotriva temelor în sine, ci împotriva abundenței lor care, inevitabil, rezulta într-o reducere dramatică a timpului de joacă. De asemenea, ceea ce mă exaspera și epuiza deopotrivă era faptul că nu puteam rămâne concentrată atât de multe ore la rând -însă, ca toți ceilalți, îmi petreceam după amiaza făcând teme, sperând că măcar efortul să-mi fie răsplătit. Despre asta, poate cu altă ocazie, nu am avut norocul unei învățătoare care să vadă mai departe de superficialitățile și beneficiile vremii în care trăia (nu-i reproșez lipsa flerului pedagogic, nici a metodei, ci a manierei nu neapărat juste în care ajunsese să-i fie stimulat interesul pedagogic pentru ființele din clasă).

În orice caz, îmi amintesc că am avut într-un anumit moment de învățat o poezie care m-a terminat din mai multe puncte de vedere: a petrecut mama o bună parte din zi pentru a mă ajuta s-o învăț; o odioșenie, nu înțelegeam nimic din ea (deși la momentul respectiv, nu sesizasem că problema consta în lipsa înțelegerii conținutului acelei poezii). Credeam că, pur și simplu, sunt bătută-n cap și nu sunt capabilă să rețin niște versuri amărâte (oricât de întortocheate) ale unei poezii oarecare. Îmi amintesc și acum pentru că m-a chinuit experiența -avusesem și alte teme în acea zi. La școală, îmi amintesc clar, nu m-a ascultat, deși am fost cu mâna pe sus toată ziua (uram poemul atât de tare, dar voiam ca măcar efortul să-mi fie răsplătit; avea însă doamna învățătoare un stil aparte, dacă mă agitam pentru atenție, nu o primeam, dacă lăsam mâna jos, brusc era interesată să-mi verifice pregătirea pentru ziua respectivă). În fine, cu alte cuvinte, după ce am petrecut o jumătate de zi să învăț o poezie pe care am detestat-o și în timpul și după învățarea ei, nu am înțeles nimic din strofocarea mea. Efortul mi s-a părut lipsit de orice esențialitate sau neesențialitate. De ce am petrecut o jumătate de zi să învăț această poezie? Peste câteva săptămâni, o uitasem complet.

Povestea se va repeta de-a lungul anilor cu mai multe subiecte, la mai multe discipline, etc, nu are rost să intru în detalii prea personale deoarece consider că am subliniat ce trebuia să subliniez: pentru ce atâtea teme? Dar nu doar aici este problema, de ce acele teme și nu altele? care e scopul lor? Ajungi, după atâția ani de școală, să te întrebi dacă erau necesare 100 de exerciții. Poate că erau suficiente doar 10. De ce trebuie ca un copil să facă un caiet de teme pe tot parcursul verii, sau 30 de exerciții până mâine când e clar că nu va mai avea timp de joacă? Îl vor ajuta mai mult 30 decât 10? Ați putea spune: nu avem cum să știm, răspunsul e ambiguu, trebuie să cunoaștem situația, etc. Nu, nu-i adevărat. E prea mult, copilul nu are o putere de concentrare atât de mare (nici ca adult nu ai) și are nevoie de mai mult ca să învețe, nu 30 de exerciții de care se satură înainte să ajungă la jumătate și se uită pe fereastră gândindu-se că i-ar plăcea să se joace (mă rog, nu vorbim acum despre dependența de tehnologie arhiprezentă în generația actuală, altă ciorbă, la altă masă). Când zic că are nevoie de mai mult, nu vreau să spun că are nevoie de mai multe teme. Vreau să spun că are nevoie de un alt tip de abordare (mai ales în ziua de astăzi când timpurile și învățarea funcționează altfel: da, învățarea e supusă și ea procesului evolutiv, nu merge același procedeu la toate generațiile).

De aceea, când domnul ministru a sugerat că trebuie să facem ceva cu temele astea, mi-a venit să urlu de bucurie.

Nu toți au făcut-o, însă, iar una dintre principalele reacții negative cred că ar fi putut fi înscrisă într-o manieră de tipul acesta: cum că domnul ministru nu ar sesiza problema reală, anume că

a) ce treabă are câte ore lucrează copilul acasă, poate să lucreze cât vrea el, de ce să îi impună statul 2 ore de lucru când el învață în 4? sau de ce 2 când el rezolvă totul într-o oră? și

b) problema e cu sistemul, nu cu temele, ce se face la școală și cât se face, să mai taie din orele de școală, nu din orele de teme!

Am observat diverse reacții de tipul acesta pe internet. Da, ei bine, vă înțeleg, oameni buni, vă înțeleg foarte bine. Dar cred că domniile voastre nu înțelegeți foarte bine ce a vrut să spună domnul ministru. Acesta nu sugerează în nici un fel un soi de manieră prin care să eliminăm doar cantitativ problema orelor. Dumnealui pare să sugereze că problema este următoarea: ne orientăm prea mult în direcția cantității și uităm componenta calității: “Dacă nu se înţelege chestia asta dintr-o pedagogie naturală, pe care ar trebui să o respirăm în mod firesc, atunci legiuitorul, în cazul de faţă ministrul Educaţiei, dă un ordin, prin care spune, de pildă, că la învăţământul primar, la clasa pregătitoare sau clasa zero, nu se dau teme acasă.”

Nu este vorba despre a reglementa doar problema unui număr de ore, pur și simplu, ci se subliniază faptul că:

1, copilul nu trebuie să petreacă atât de multe ore muncind la teme în fiecare zi

și

2, dacă acest lucru nu este înțeles în mod inatural, atunci trebuie să se facă ceva în privința asta (de aici, reglementarea).

Cu alte cuvinte, dacă părinții sau diverși cetățeni sunt îngrijorați cu privire la faptul că copilul nu o să mai aibă voie să lucreze decât 2 ore pe zi acasă la teme, se îngrijorează degeaba. Nu asta e problema -ci problema vine din direcția școlii. Școala nu are voie să mai dea atât de multe teme pentru acasă, iar dacă nu e capabilă să o facă singură, atunci are nevoie de un imbold din partea sistemului (de data asta, e de bine partea asta cu „sistemul”). Nu este vorba despre anularea cantității, ci o lucrare în departamentul calității. Profesorul trebuie să aleagă din alea 100 de probleme doar 10: 10 care îl vor ajuta pe copil să învețe și să înțeleagă (sau din 10, 3, depinde de caz, mă joc întâmplător cu niște numere/cifre). Profesorul trebuie să filtreze, iar dacă nu o face singur (înțelegând că nu se poate ca un copil să lucreze singur atâtea ore acasă), atunci trebuie ca cineva să îi impună, să nu îi mai dea voie să chinuie copilul cu atâtea teme. Și, indirect, se pune accent pe calitatea orei : dacă nu mai poți da copilului 100 de exerciții de făcut acasă, înseamnă că va trebui să depui mai mult efort la oră/clasă pentru a face copilul să înțeleagă despre ce este vorba. Și de multe ori, nu, nu e vina copilului că nu a înțeles lecția (sunt, desigur, mai mulți factori). Esențial este că miza este în direcția calității (în ceea ce privește rezultatul) și nu a cantității (care aici e folosit doar ca mijloc, mai puțin înseamnă mai bine doar când se lucrează calitativ; aceasta consider că este asumpția dlui ministru).

În ceea ce privește problema cu sistemul de învățământ: ok, tăiem orele de teme, dar ce facem cu orele de școală? Ei bine, aici este într-adevăr o altă problemă la care nu ne referim în mod direct, ci mă voi rezuma la a spune: problemele sunt legate, oameni buni. În ceea ce privește temele pentru acasă, acestea sunt perfect conectate de timpul petrecut la școală. Nu ar trebui să vă faceți griji că ai voștri copii nu vor mai excela la școală pentru că nu vor face suficient de multe teme acasă suplimentar. Și apoi, ar trebui să ne intereseze ce știu și înțeleg copiii noștri, nu câți de 10 au în catalog (relativ, oameni buni, rareori nota reflectă capacitatea adevărată a odraslei dumneavoastră).

Dacă copilul tău nu a înțeles lecția de la școală, de cele mai multe ori nu e vina lui, e vina „sistemului” (că sunt 30 de copii în clasă și profesorul, uneori, chiar dacă vrea, nu poate face față; iar adesea mulți profesori nu sunt interesați de a „ieși” din sistem și din programă și a învăța copiii cu adevărat; într-adevăr, un risc personal, dar ce înseamnă să fii profesor dacă doar vii la clasă ca la o slujbă care nu-ți place și nu depui un efort și personal? despre asta, cu altă ocazie, în definitv, problema e delicată). Ce vreau să subliniez este însă faptul că problema temelor pt. acasă este direct și absolut conectată cu problema sistemului de învățământ. Ea este una dintre problemele survenite în acest sistem defect, iar prin posibila eliminare a acestui ghimpe-n coastă, ne putem afla mai aproape de a face un copil fericit.

Astfel, ajungem la a treia chestiune despre care aș dori să discut astăzi: de ce mai puține teme ajută copilul. Răspunsul cel mai simplu este: va avea timp să se joace. Și este important să aibă timp să se joace. Cu cât va avea mai mult timp să se joace, cu atât va aprecia învățarea mai mult și va avea timp să înțeleagă și ce-i place, și ce nu-i place, și ce a făcut la școală, etc. Când face atât de multe teme, copilul nu are timp să gândească. O să ziceți, cum, păi temele alea la ce sunt bune? Părinții care au copii în sistemul primar/gimnazial, m-or înțelege mai bine când spun: temele nu îi ajută să gândească, îi transformă în roboței. Enșpe probleme și exerciții în același stil și multe care nu necesită altceva decât o bună funcție a repetiției, și nu a gândirii nu vor ajuta la dezvoltarea aparatului critic-argumentativ al copilului dvs. Iar copilul se plictisește, se satură, nu mai are chef să gândească, le face aproape mecanic. Le va uita repede, așa cum am uitat și eu poezia aceea afurisită. La clasă nu are chef să fie atent 50 de minute (sau cât mai e ora în zi de azi) pentru că un copil de 8 /10/ 13 ani nu poate sta concentrat 50 de minute, nici nu trebuie: are nevoie de mișcare, trebuie să fie agitat, are energie de consumat. Nu-i ajunge nici pauza. Iar după toate astea îl mai ții și vreo 6 ore acasă să facă teme? Mi se pare inuman.

De aceea, lipsa temelor îl fericește și îl face mai deștept pe copilul din sistem. Abundența acestor teme de acasă poate să-l îndobitocească pe mai multe planuri, contrar credințelor unor anumiți părinți care pun foarte mult accent pe ”cât mai multe teme, să lucreze cât mai mult.” Păi, unde naiba am ajuns în momentul în care un copil muncește 8-10 ore pe zi, mai ceva ca un adult care are loc de muncă plătit? Și când o să fie adult, ce naiba o să mai facă? Nu apelez la un limbaj prea delicat pentru că nu văd sensul: prea multe teme nu-i fac bine copilului tău; ba chiar îi dăunează.

Dacă acest ordin va avea succes -cum am început să sper că o va face, pe parcurs, măcar din anumite puncte de vedere, atunci s-ar putea ca printr-o consecință și sistemul de învățământ să se schimbe nițel într-o direcție pozitivă. Am face o operație de tipul acesta (care știu că e riscantă pentru că asumpțiile se pot clătina ușor prin rezultate diferite, dar ar putea ieși bine…): dacă copilul nu mai primește atât de multe teme acasă, atunci ora de la școală trebuie să îi ofere ceva în plus. Dacă copilul nu mai poate face 100 de exerciții acasă, dacă nu mai are „voie” să învețe „lecția” acasă -de multe ori cu mama sau tata sau fratele/sora mai mare pt că are nevoie de asistență, atunci trebuie ca profesorul să se asigure că a înțeles cum se fac alea 100 de exerciții („învățate” acasă printr-o repetiție infernală care nu ajută la înțelegere în toate cazurile), să se asigure că a înțeles ora de istorie, geografie, etc. Și atunci, poate, printr-o consecință fericită, și calitatea sistemului se va schimba (că se va ajunge la mai puține ore de școală, nu îndrăznesc încă să sper), dar poate că se va ajunge la o îmbunătățire a orelor de la școală pentru că învățătorii și profesorii vor dori rezultate bune. Da, inițial vor trișa, vor da mai puține teme, dar vor face copiii și părinții să înțeleagă că vor mai mult, altfel copiii nu vor înțelege. Totuși, îndrăznesc să sper că nu va dura mult această perioadă coruptă care probabil va urma ordinului: poate că mulți părinți se vor trezi la realitate (din mai multe unghiuri), și totodată și unii profesori mai onești și care doresc cu adevărat ca acei copii să învețe ceva. În acest caz, se va înțelege, printr-o manieră indirectă, că trebuie lucrat și la calitatea sistemului de învățământ, cum s-a lucrat/se va lucra (sper) la calitatea temelor date.

În orice caz, ce am vrut să subliniez în principal este că soluția propusă de domnul ministru în direcția aceasta este una bună ( și poate avea efecte foarte pozitive) pentru că:

  1. atenția este acordată componentei calității temelor: deoarece nu mai sunt permise prea multe teme, trebuie filtrat și ales exact ce este cu adevărat necesar, important, și „cel mai calitativ”, iar atunci copilul va învăța mai bine și mai ușor;
  2. astfel, prin eliminarea cantitativă a temelor și introducerea componentei calitative (în speranța că profesorii și școala vor înțelege asta), copilul va avea mai mult timp să se joace și, implicit, va avea mai multă forță de concentrare pentru temele cu adevărat importante: va reține mai mult și mai ușor ceea ce face, îi va stimula gândirea și va putea să priceapă ceva din efortul său la sfârșitul zilei;
  3. prin eliminarea abundenței scărboase de teme pentru acasă, nu doar că copilul va fi mai fericit și mai eficient (mai „deștept”, chiar, am îndrăzni să sugerăm, asumând că nu va mai fi tratat ca un roboțel), dar s-ar putea ajunge și la o posibilă „reformă” directă/indirectă în educație și maniera în care „se ține ora” la clasă.

În definitiv, om vedea, dar aș spune că ordinul sugerat de dl. ministru nu este unul rău, ba, din contră, s-ar putea să aibă efecte foarte pozitive. Și, de altfel, eu cred că problema semnalată de acesta este foarte importantă și mai cu seamă este important că a adus o soluție. Așa, cu toții vorbim despre ce-i în lună și-n stele și mulți părinți sunt exasperați că e verde și nu albastră, sau că e albă și nu neagră, sau că invers. Da, foarte bine, dar trebuie să ne gândim la binele copilului/elevului (iar domnul ministru asta are în vedere). Și dumneavoastră, ca părinte, tot asta aveți în vedere. Analizați problema, uitați-vă la copilul dumneavoastră, om vedea rezultatele. Până una alta, aștept implementarea acestui ordin.

 

PS: Ar trebui să ne asumăm un slogan siropos acum, ”noi ne gândim la fericirea copilului dvs, voi vă gândiți?” Râdem, râdem, dar e foarte important totuși (dacă nu se joacă acum, atunci când?)

please share if you liked it
0

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*
To prove you're a person (not a spam script), type the security word shown in the picture. Click on the picture to hear an audio file of the word.
Anti-spam image