Sfeșnicul

Când tanti Vero fusese fată mare, avusese pirostriile legate, adică nu se putea mărita. O blestemase tușa Calița din vale că-i vrăjise băiatu’ care umbla teleleu după fustele ei și ea niciun os nu-i arunca, deși baba Petrița, codoașa satului, spunea altă poveste. Pe cine să crezi? Oricum, nu i-a fost de mirare când mama i-a povestit că soră-mea Andreea nu are noroc să se mărite, deși era trecută bine de treizeci. Cine s-o mai ia pe ea? Numai frumoasă n-a fost niciodată. Soră-mea mai e și ingineră de la Poli, pe alea nu le caută nici dracu. Sau mă rog, tocmai ăla le caută, dac-o-ntrebi pe tanti Vero.

Când fusese ea tânără alta fusese povestea. Îi plăcea mult de Costel care s-a-nsurat chiar în vara când îl iubea ea cel mai arzinte, adică fierbinte, iar atunci la nunta lui a plâns cât să-i ajungă toată viața. Tot acolo o pețise și băiatul Caliței care n-avea niciun dumnezeu, mergea vorba-n sat că nu nimerește orbul Brăila, fiecare să interpreteze ce vrea din asta. În orice caz, numai de Petrișor nu-i ardea ei atunci, așa că l-a trimis la mă-sa fără ocol. După aceea lucrurile au luat-o la vale rău. Nici un băiat nu-i mai trimitea ocheade, iar ea se simțea pe zi ce trece mai tristă.

S-a dus la biserică, s-a rugat, s-a spovedit, a făcut tot ce era de făcut, dar nimic nu mergea. Nici durerea nu se ducea, nici băieții n-o mai căutau. Ajunsese în situația în care mă-sa mare i-a spus că sigur a fost blestemată, iar ea nu fusese deloc surprinsă. Probabil vreun păcat original, asta fusese concluzia ei dintr-o seară. Așa, deci, s-a dus și la vrăjitoarea din sat, la mămicica Letiția și a ars vreascuri, s-a îmbrobodit c-un cearceaf alb și a repetat vrăji sub miros de tămâie zece nopți întregi. Dormea ziua de la trei la șapte că altfel avea treabă la câmp și seara se înștiința la Letiția la poartă.

Multe se ziceau și despre vrăjitoarea asta, dar toată lumea o știa că izgnoise demonul din fata Lilianei. Fetița fusese ca turbată și făcea febră, nu putea să vorbească, bolborosea și se isteriza de parcă ar fi fost posedată (de un spirit vechi care nu-și găsea liniștea sau un demon pus pe rele, în funcție de cine spunea povestea). Cert e că după vrăjile mămiciții Letiția, fata s-a făcut bine. A rămas ea bolnăvicioasă, dar crize n-a mai făcut, decât așa, câteodată, când se enerva și mai leșina și rămăsese cu un tic verbal (ceea ce nu era așa rău că oricum nu prea vorbea). În fine, avea o reputație vrăjitoarea, iar lu’ tanti Vero i-a zis după zece zile: fata mea, la tine e mare problemă! Tre’ să te duci în podul casei și să scarmeni după cel mai vechi lucru, o să știi când îl vezi. Adă-l și facem treabă. Zis și făcut, tanti Vero s-a urcat sprintenă în pod și cum era un praf de pomină, se apucă și de făcut curat. I-a luat două zile să termine tot și pân’ la urmă a găsit un sfeșnic vechi, ruginit. L-a dus așa la mămița Letiția care l-a driguit bine, ăsta e, fata mea, i-a dat lumânări mari, galbene și i-a zis să le aprindă la capu’ ei în sfeșnic în fiece noapte. În ziua în care o să se trezească și o lumânare o să fie încă aprinsă, atunci o să-și găsească soțul. Și dacă va visa ceva, să ia seamă la vis.

Tanti Vero a fost mereu o tipă tare. S-a pus pe treabă imediat, mai ales bucuroasă că în sfârșit putea și ea să doarmă nopțile. Nu s-a îndoit nicio secundă c-o să izbutească, chiar dacă după primele zile i se cam urâse de mirosul de lumânare arsă din cameră. A perseverat până a visat-o pe moașa Zoaia de lângă pădure care o ocăra și-o scuipa că nu poate să se odihnească din pricina lor. S-a trezit biata tanti Vero toată numai sudori, mai ales că sudalmele Zoaiei fuseseră așa reale că parcă le simțise pe piele. S-a dus repede la mă-sa mare și apoi la vrăjitoarea Letiția și a aflat ce era de făcut. Trebuia să țină trei parastase, să dea de pomană și să ceară iertare moașei pentru ce i-a greșit. Desigur că știa bine tanti Vero cu ce-i greșise bătrânei. Cu ani în urmă o prinsese la ea în cămara veche din fundul casei îmbrăcată în rochia ei de mireasă. Babă zbârcită într-o rochie ponosită, ochi înlăcrimați într-un ciob de oglindă! , povestește tanti Vero, mi se face pielea de găină când îmi amintesc ce sinistră era! Am strigat la ea, ptiu, piei diavole! și am fugit. Peste câteva zile, au găsit-o moartă la ea în pat, duhnind a hoit.

Sfeșnicul fusese, desigur, al Zoaiei, din neam păstrat de la un străbunic țârcovnic. Vero nu s-a încurcat, a cerut iertare la mormânt și i-a promis moașei c-o să poarte chiar rochia ei la nuntă, de o fi să fie! A doua zi dimineață s-a trezit cu toate trei lumânările aprinse! Făi, fato, continuă tanti Vero, mi se beliseră ochii, nu-mi venea să cred! Ce mai pui că fix în ziua aia când fusăi la poștă mă întâlnii cu Marin al meu, poștaș proaspăt în sat pe atunci. A fost ca în telenovele, în ciuda Caliței și a prostului de fecioru-su care și-au înghițit limbile de ciudă!

Mama știa povestea, dar auzind-o vorbind așa, își dădu repede seama de ce avea Andreea cununiile legate, că sigur le avea. Mama și sor-sa nu prea se aveau bine, fusese ceartă mare la împărțeala pământurilor și a casei, iar duduia mătușă o ura de moarte, nu că sentimentul nu se înmulțea la doi. Sângele apă nu se face, mai ales dacă-i vorba de ciuda care curge bine prin vene, așa că a dedus că de acolo ne vine răutatea. Că doar nici beteagu’ de văru-meu Crin nu avea mai mult noroc; la aproape patruzeci locuia încă cu mă-sa și n-avea nici serviciu, iar beteag era numai de creier. În orice caz, zis și făcut. Luă mama șfeșnicu’ și-l trimise la Andreea la București cu instrucțiuni precise.

Ce să vă zic? Soră mea l-a dus la anticariat și a luat o poală de bani pe el. Și pe ciuda mătușii Zamfira, mai are și un noroc chior de se plimbă prin țări străine pe banii gagicilor ei. Singura alinare a maică-mii e oftica soră-sii. De măritat n-are Andreea nici un gând, dar John americanu’ s-a însurat cu una de la Brăila după ce a cumpărat sfeșnicul. Mari sunt farmecele tale, moașă Zoaie. Zi o vorbă bună și pentru mine.