sfârșit de dragoste

Îl observase de mult că era neliniștit, dar îi era teamă să spună ceva, așa că tăcea, uitându-se pe furiș la el. El părea să nu o observe -își frângea mâinile, se uita în altă parte, mai sorbea din cafea (și ea știa sigur că el nici măcar nu îi simțea gustul – de altfel, și uitase să pună zahăr în ea, iar el nu bea niciodată cafeaua fără zahăr). Bănuia ce îl frământa, dar nu voia să fie ea cea care deschidea discuția. Mai mult decât atât, undeva în sinea ei spera ca el să nici nu deschidă discuția vreodată… Știa că acesta era un gând cum nu se poate de egoist, și că ar fi trebuit cumva să și-l reprime și să dea dovadă de oarecare altruism. Sau măcar de oarecare onestitate; putea să-i spună: uite, dragă, eu cam știu ce vrei să-mi zici, dar n-aș avea poftă să te ascult, și totuși o s-o fac, că n-am de ales. Altruism, ce gând jalnic! Știa că nu era capabilă de asemenea idealuri înalte: altruism, sacrificiu, erau complet necunoscute firii sale. Le înțelegea așa, doar teoretic, și niciodată nu ar fi îndrăznit să încerce să le practice (pentru că nici nu le simțea și nici nu le dorea, simțea că prin ele și-ar fi diminuat ceva -foarte mult! -din spiritul său liber, independent, puternic și dur; și-ar fi reprimat, ca să fie mai clară cu ea însăși, voința ei de a deține puterea). Era, în definitiv, o persoană foarte egoistă… Tocmai de aceea stătea de mai bine de douăzeci de minute și îl urmrăea pe furiș, încercând să ghicească dacă nu cumva putea ieși din această situație în vreun fel, dacă nu putea amâna discuția, dacă nu putea, cumva, să creeze o altă direcție… poate chiar să-l facă pe el să înțeleagă că greșea, că sentimentele lui nu erau atât de puternice, că, în definitiv, el încă o iubea…

Își lăsa și ea ceașca jos, după ce bău puțin din ceaiul fierbinte. Starea lui începuse să o irite -în fond, toată situația aceasta devenea degradantă. Ar fi trebuit să se controleze -ce îi plăcea la el atât de mult, până la urmă? Tocmai felul ăsta pasionant de a fi, acest fel absurd de confuz, încurcat și împiedicat? Îi plăcuse, într-adevăr, și-i mai plăcea și acum, dar oricât ar fi dorit ca lucrurile să rămână la fel, știa că este imposibil. Știa că trebuie să lămurească lucrurile cu el, oricât de mult ar fi durut-o, pentru că starea aceasta a lui o învenina și pe ea și o făcea să-l urască, vrând totodată să-l țină captiv, să nu-i mai dea drumul niciodată. Dragoste cu de-a sila, își zice, nu se poate. Ar fi vrut ca el să o iubească la fel de mult ca în prima zi -își dădu seama ce gând egoist era acesta, tocmai pentru că nici ea nu îl mai iubea pe dânsul cu aceeași pasiune și sinceritate cu care o făcuse odată; și totuși, sentimentele sale erau clar mai puternice și mai vii decât ale lui, chiar dacă estompate, pe ducă, și clar efemere. Și el ținea la dânsa, și știa că probabil avea s-o prețuiască pentru tot restul zilelor sale, dar era asta de-ajuns? Era asta o garanție suficient de satisfăcătoare cât să o facă să-i dea drumul? Să-l elibereze de sub jugul ei de fier, să îi dea cale liberă spre noua lui dragoste? Dar urma el să-i ceară voie?

O durere o apăsa în piept – o durere puternică, pentru prima oară experimentată. Se gândise de atâtea ori la toate acestea (cu un calm și o răbdare incredibile) și nu înțelegea de ce o durea întreg trupul, așa, dintr-odată. Era doar o ființă cum nu se poate de rațională, chiar dacă adesea destul de sensibilă, și refuza cât de mult putea să se lase pradă sentimentelor și afectelor sale. Ceea ce dorea ea cu adevărat era să dețină controlul – atât asupra lui, cât și asupra ei însăși. Simțea, acum, că-și conștientiză durerea gravă din piept care începuse să se întindă în fiecare părticică a corpului său, se simțea la fel ca Alexei Karenin care, aflând de aventura soției sale, încearcă să analizeze cu calm situația, dar este totuși doborât de un sentiment nou, sufocant, pe care nu știe cum să-l înfrunte… poate că era și ea la fel de rece și calculată ca și Karenin, poate că era și ea la fel de obsedată de anumite lucruri care o făceau incapabilă să renunțe la dânsul, Să accepte o astfel de situație degradantă? Să rămână cu el doar pentru că acesta îi era acum indispensabil? Doar pentru că îl iubea? Doar pentru că nu știa să fie singură, și nici nu voia – îi era o frică teribilă de singurătate și nu ar fi știut (cum de altfel nici nu știa) cum să se descurce singură. Cum să stea ea doar cu ea însăși, să se analizeze și să își dea seama cât de putredă este (pe dinăuntru și pe dinafară)? Acest gând o înfiora, și totuși… Nu putea să nu se gândeacă la cât de absurdă era situația, la cât de stupid arăta el încercând să-i vorbească, și la cât de rea era ea pentru că nu-i ușura povara, deși știa atât de bine despre ce dorea el să-i vorbească…

Oftă, și fuse poate un oftat mai sincer și mai adevărat decât îl vruse -de altfel, nu-l vruse de fel, fu un oftat involuntar, de care-și dădu mult prea târziu seama pentru a-l reprima.

-Văd că te macină ceva, spuse aceasta pe un ton străin sieși -calm, dar totodată străin și nemaipomenit de nepăsător. Parcă întreba vânzătoarea în piață dacă piersicile sunt coapte cum trebuie.

– Mă macină… mă macină mult, spuse el pe un ton foarte încet, uitându-se la dânsa cu sfială. Nu aș vrea să vorbesc despre asta, dar simt că nu mai pot, mă apasă… Trebuie să-ți mărturisesc, deși nu aș vrea s-o fac pentru că știu c-am să te rănesc. N-a fost niciodată intenția mea de a te răni – de altfel, știi și tu cât de mult te-am iubit și cât de mult te prețuiesc și astăzi, dar…

Și tăcu. O tăcere prelungă, sfâșietoare, care o apăsa în piept cu o durere nouă, cu mult mai puternică decât cea precedentă. Putea să jure că-și auzea bătăile inimii. Ce absurd, își zice, ce absurd că trebuie să iau parte la această scenă idioată din propria mea viață. Ce bine-ar fi dacă aș putea să mă ascund într-o peșteră până toate acestea au să treacă… dar ce spun, mi-ar fi frică, pentru că astfel ar trebui să rămân singură -singură cu mine însămi, iar un astfel de lucru e complet devastator…

– Nu! Nu mai spune nici un cuvânt! Țipă ea aproape involuntar, punându-și repede mâinile la gură și roșind puternic, dându-și seama că oameni de la alte mese se uitau la ea cu interes. Nu, repetă pe un ton mult mai jos, precaut, neîndrăznind să se uite în ochii lui albaștri, umezi. Nu vreau să mai aud nici un cuvânt. Știu. Deja știu!

Acesta, însă, părea să nu o asculte cu adevărat -cutremurat de faptul că vorbise și de gesturile sale, acesta simți un nou impuls, de parcă forțele i-ar fi fost revigorate și ar fi prins dintr-odată energia, forța și îndrăzneala necesară să mărturisească acele lucruri pe care nu fusese în stare să le spună doar cu câteva secunde în urmă.

– Nu! Nu! Trebuie să mă asculți… eu trebuie să ți-o spun; de altfel, nu aș mai putea trăi liniștit nicioadată dacă nu aș face-o. Nu te mai iubesc, dragă Maya! Tot timpul ăsta cât am fost împreună  a fost minunat-suspină, și parcă îl durea mai mult pe el să rostească aceste cuvinte, decât ea, care trebuia să le audă deși nu-și dorea deloc să le înfrunte atât de direct. Am crezut că nu o să mai iubesc niciodată -niciodată la fel de intens, niciodată la fel de mult, obsedant și disperant. Tu vei rămâne pentru mine totdeauna cea mai puternică ființă, extraordinară, strălucitoare… nu știu cum să pun în cuvinte. Te-am admirat și te admir nespus. Tu mi-ai demonstrat de atâtea ori că ești cu mult deasupra mea -că tu, ca femeie, deții arme și puteri la care eu nici nu aș putea visa, ca bărbat. Te-am iubit, și te admir și te respect încă la fel de mult… nu știu ce s-a întâmplat, continuă el după o scurtă pauză în care respiră adânc, încercând să-și recapete forțele. Acum că începuse să vorbească, nimic nu-l mai putea opri.
Ea aștepta și asculta în tăcere. Simțea că nu mai putea face nimic să-l oprească și, deși nu voia să-l asculte, stătea acolo atentă, vrând totuși să-i înțeleagă motivele, oricât de dureroase s-ar fi demonstrat a fi pentru dânsa, oricât de mult o durea pieptul și oricât de mult își dorea s-o ia la sănătoasa și să nu se mai uite niciodată înapoi.

-Nu, nu știu ce s-a întâmplat, dar m-am trezit într-o zi simțindu-te străină… am crezut că era doar o stare. Să fi fost doar o stare? Acum nu mai știu… dar lucrurile au continuat: deși te admiram și îndrăgeam la fel de mult ca și înainte, nu mai puteam regăsi acea scânteie care s-a aprins odinioară atât de puternică între noi doi. Am încercat s-o regăsesc, îți jur… am încercat de atâtea ori! Dar n-am reușit, pur și simplu, s-o regăsesc. Timpul a trecut, a trecut, a trecut, și într-o zi m-am trezit că nu te mai iubeam. A fost o tragedie pentru mine, trebuie să înțelegi, dar odată ce am înțeles acest lucru, mi-am dat seama că nu mai pot fi cu tine… e drept că atunci am întâlnit-o pe Melania, dar nu vreau să te amărăsc cu această poveste. Suntem oameni, se prea poate să iubim mai multe ființe de-a lungul vieții noastre: și tu ai să mai iubești pe altcineva într-o zi, o să vezi, și atunci o să râzi amintindu-ți de mine… Faptul rămâne că nu te mai iubeam, că mă puteam așa lesne îndrăgosti de alta, că nu se mai putea ca noi să rămânem sub același acoperiș și să ne jurăm dragoste eternă când eu deja nu mai simțeam acest lucru.

-Am vrut să-ți spun toate acestea, continuă el dintr-o suflare, pentru că țin la tine și mi-e greu să te văd suferind. Trebuie să știi, însă, că așa stau lucrurile, că tu nu ești vinovată cu nimic – și, drept să-ți zic, poate nici eu nu sunt vinovat… Ce vină are omul că simte? Poate el să își controleze sentimentele? Eu nu cred că poate… atunci când te lovesc, trebuie să te supui lor… Iar eu asta am făcut -m-am supus, deși crede-mă că n-am vrut-o și mi-a fost greu…

Ei îi venea greu să creadă că el putea să vorbească atât de repede și elocvent, deși era roșu la față de sfială și de abia mai putea respira cum trebuie.

– Te-am iubit nespus, te rog să mă crezi! Decretă el cu oarecare pasiune. Dar s-a terminat, și acum fiecare dintre noi trebuie să își vadă de viața lui…

El tăcu, uitându-se încă pierdut la dânsa. Tăcea și ea, ferindu-și privirea. Nu pentru că ar fi fost prea îndurerată pentru a-l privi în ochi, ci pentru că îi era rușine de lacrimile care amenințau să apară. Nu voia să-i mărturisească faptul că îi era frică -teamă, groază- să rămână singură, că pentru ea el era important tocmai în sensul acesta: al umplerii unui loc în viața ei de care ea avea nevoie, de un sprijin care să îi amintească că este minunată, că există și părți bune în ea, că nu este atât de deteriorată precum se crede de fiecare dată când rămânea singură și se uita în oglindă. Oftă, oftă din nou fără să-și dorească și nu se uită la dânsul. Își scoase niște bani din geantă și-i puse pe masă cu oarecare indiferență -reuși să-și ascundă tremurul mâinii.

– Am înțeles, dragă. Știu că nu te pot blama în nici un fel. În fond, nimeni nu e vinovat când dragostea dispare. Și nici când dragostea apare. Suntem oameni, cum ai zis și tu, și o să iubesc și eu din nou pe altcineva, cândva. Dar nu acum. Îți doresc toată fericirea din lume; numai te rog -zâmbi fals, deși dori să fie un surâs plin de blândețe și compasiune -lasă un pic de fericire și pentru mine!

Se ridică de la masă și, fără să-l privească, plecă din clădire. Nu se uită niciodată înapoi, dar nici el nu fugi după dânsa. O urmări cu privirea – ochii lui erau încă umezi, dar inima îi era cu mult mai ușoară. Are să-i treacă, își zicea, în timp ce o privea îndepărtându-se de clădire și dispărând în zare, dispărând pentru totdeauna din viața lui. El avea acum altele de făcut – trebuia să se întâlnească cu ea și să-i spună că totul s-a terminat, că în sfârșit puteau fi fericiți, că puteau în sfârșit să-și consume dragostea nemăsurată fără nici un fel de vină.

*

Maya încerca să meargă la fel de dreaptă ca întotdeauna, și își abținea lacrimile cu scucces. Se gândea la ce cumpărături să facă pentru cină – ar fi mâncat o supă de legume. Trebuia să facă ordine în dormitor… de altfel, nici în bucătărie nu era prea curat. În seara aceasta se putea apuca de citit cartea aia pe care își dorea s-o citească de mult și nu reușise până acum… Ah, își aminti cu pasivitate, cartea aceea e a lui… trebuia să i-o înapoieze. Îi trecu prin cap gândul să fugă acasă, să ia cartea și să dea o fugă până la dânsul să i-o înapoieze… alungă acest gând imediat de cum apăru, și decise că nu avea să i-o mai înapoieze niciodată. Avea poate să strângă cartea în brațe și să o citească cu lacrimi în ochi, avea să se agațe de ea cu tot ce avea și să nu îi dea drumul niciodată. Poate așa umbrele din toată casa, și din toată ființa sa se vor spulbera (sau vor părea mai vagi, și ea nu va mai fi atât de dureros de conștientă de prezența lor). Poate că dacă va sta cu cartea lui în brațe își va aminti de cât de blând și bun fusese cu ea, de cât de bine se înțeleseseră, de cât de mult îl iubise și încă îl mai iubea. Poate că pentru o secundă neprețuită va putea să-și imagineze că el este încă cu ea și că nu o va părăsi niciodată, că este acolo să o protejeze de umbrele care sunt gata să o înșface -pe ea și sufletul ei plin de găuri și molii.

Oftă, urcând în tramvai, și nu-și dădu seama că oamenii se holbau la ea cu surprindere și oarecare milă, alții rușinați. Nu-și dădea seama că pe obraji îi curgeau șiroaie de lacrimi -de neoprit, și că suspina într-un fel ciudat, îmbufnat, parcă chinuindu-se să nu facă zgomot, și totuși reușind să scoată un sunet deosebit de chinuitor. Ea nu-și dădu seama de toate acestea, nici nu simțea lacrimile, iar pe oameni nu-i putea vedea căci ochii îi erau prea împăienjeniți de-o ceață stranie și necunoscută.

please share if you liked it
0

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*
To prove you're a person (not a spam script), type the security word shown in the picture. Click on the picture to hear an audio file of the word.
Anti-spam image